| Pensionarea provoacă uneori grave traume psihice, deoarece determină o schimbare profundă a stilului de viaţă. După o perioadă de entuziasm, în care neopensionatul îşi umple timpul cu vreun hobby sau cu „interese” neglijate în trecut, viaţa este invadat de plictis, de sentimente de inferioritate faţă de cei care încă lucrează şi de nostalgie faţă de activitatea din trecut. Pensionatul îşi dă seama că Duminica nu mai este frumoasă dacă este generalizată în toate zilele săptămânii şi că a nu avea nimic de făcut echivalează cu o stare de inutilitate. Ieşirea la pensie semnalizează graniţa dintre vârsta matură şi bătrâneţe, şi aceasta independent de îmbătrânirea biologică.
Pe lângă pierderea rolului profesional, îndepărtarea de muncă presupune pierderea puterii economice, deoarece pensia este întotdeauna inferioară salariului, iar costul vieţii, în continuă creştere, sărăceşte. În societatea noastră, în care se impune un rasism economic care dă valoare vieţii conform cu ceea ce se posedă, „cine nu are” devine sinonim cu „cel ce nu e”.
În plus de aceasta, în străfundurile civilizaţiei occidentale care se extinde tentacular şi în lumea noastră, sunt prezente asocierile: bogăţie = reuşită, sărăcie = faliment ca şi cum succesul economic ar constitui permanent o valoare. Această mentalitate face ca pensionatul să se simtă un „sărac falit” un „client anti-economic”. Acesta este un aspect al crizei de valori specifice civilizaţiei tehnologice. Pensionaţii sunt doar „bătrâni săraci”, anonimi eroi cotidieni ai supravieţuirii, condamnaţi la renunţare. Nu este vorba doar de cerşetorul care caută în coşurile publice de gunoi, sau de bătrânica care recuperează verdeţurile aruncate în containerele pieţei de zarzavat, ci de acei pensionari cărora sărăcia nu le permite să-şi petreacă lungile nopţi de insomnie cu lumina aprinsă, de frica plăţii de întreţinere.
Este vorba adeseori de o sărăcie timidă, solitară, silenţioasă, pudică chiar, deoarece în opulenta societate venerată de lumea noastră acest lucru este ruşinos, deci trebuie ascuns. Trăim într-o societate care, din cauza miturilor eficienţei şi productivităţii, culpabilizează pensionarul. Când se vorbeşte de costul pensiilor, se tinde întotdeauna să li se impute vina de a mai supravieţui. Se afirmă într-o manieră puţin corectă, că fiecare muncitor activ trebuie să menţină un pensionar, ignorând faptul că de fapt pensionarul când muncea, a plătit în fiecare lună contribuţia pentru viitorul său.
Dostları ilə paylaş: |
