Psihologie pastorală

2. Dorinţa de a dobândi recunoaştere publică şi apreciere („iubire”)

Relaţia pastorală cunoaşte riscul ca păstorul să se situeze pe o poziţie de exploatare, pretinzând cu sete de la interlocutorul său recunoaştere şi stimă. Textul biblic menţionează cuvintele lui Iisus: „Mai fericit este a da, decât a lua” (F.Ap.20, 35). Aceste cuvinte nu vor să sugereze că „a primi” nu creează un sentiment real de mulţumire şi fericire, ci că a „da” creează o stare superioară, mai intensă, decât cea creată de „a primi”. Preotul trebuie să constate că „a da” şi „a primi” nu sunt opuse, generozitatea şi iubirea de sine nu sunt în antagonismul. El trebuie însă să recunoască, să identifice şi să pună limite dorinţei interioare de a fi iubit, stimat şi apreciat pentru calităţile sale. Dialogul pastoral cunoaşte deci riscul de a exploata poziţia pe care o ai pentru a dobândi recunoaştere şi iubire pe „spatele” celui care caută ajutor.

Câteva fraze ale vizitatoarei se nasc din următorul monolog interior: „Această Doamnă Hareta, când spune că nu este nimeni care să o înţeleagă sau în care să poată avea încredere, se referă tocmai la mine. Dar asta să i-o permit să mi-o spună. Va trebui să observe că sunt aici tocmai pentru ea, şi că şi altădată am încercat s-o ajut, după cum pot. A nu vrea să vezi aceasta mi se pare pură răutate. De aceea, n-o să-mi mai pierd timpul cu ea, ca să-mi reproşeze apoi, că fac puţin pentru ea. Am şi altceva mai bun de făcut!”

Doamna asistent-pastoral se simte ofensată personal de ceea ce doamna Hareta a zis. Dar bătrâna Hareta, din cauza profundei amărăciuni şi dezamăgiri care sunt în ea, nici măcar nu este în stare să vorbească astfel vizitatorilor ei. Fiecare ajunge să fie târât de ea în drama cusută cu lamentări şi acuze. Prin aceste lamentaţii şi acuze, bătrâna pune din nou în scenă dezamăgirile şi rănile trăite cu mult timp în urmă, pe care nu le-a depăşit încă.

Asistentul pastoral, agresat şi ofensat, se apără şi o loveşte pe bătrână cu noi răni, apelând la observaţii dispreţuitoare sau ironice. Drama a ajuns astfel scopul pe care bătrâna Hareta şi l-a prefixat, acela de a-i fi confirmată ideea ei veche: „Nimeni nu reuşeşte să mă înţeleagă, în nimeni nu mă pot încrede, toţi până la urmă mă abandonează!”

De ce vizitatoarea se lasă ofensată atât de tare de susceptibilitatea bătrânei? Răspunsul trebuie să-l căutăm între „pasagerii ei clandestini”. Ea este de fapt victimă a unei dorinţe neconştientizate de recunoaştere. De mai multe ori o îndeamnă pe bătrână să aibă „mai multă încredere” în vizitatori şi în ea însăşi; dorinţa ei de a primi o „compensaţie” de la bătrâna Hareta a condiţionat foarte tare implicarea ei în ajutorarea bătrânei, fără să fi conştientizat aceasta. Ea ar trebui, în schimb, să aibă puterea să suporte deziluzia, să fie conştientă de faptul că dialogul pastoral nu trebuie să se transforme într-un spaţiu de realizare a propriilor dorinţe sau aspiraţii neconştientizate, de laudă sau aprobare. Dacă n-ar avea aşteptări psihice de confort în raport cu bătrâna Hareta, ar putea înţelege adevărata semnificaţie a lamentărilor şi a acuzelor ei.