Psihologie pastorală

Tendinţa de a reacţiona, într-o situaţie nouă (într-o întâlnire, într-un dialog – de exemplu) cu modele de comportament şi sentimente care derivă dintr-o situaţie (întâlnire, dialog) trăită cu mult timp în urmă, în tinereţe sau copilărie chiar, se numeşte transfert. Persoane care în copilăria lor au fost adeseori abandonate, vor începe orice relaţie cu certitudinea interioară că vor fi din nou abandonate. Putem chiar afirma că, începând cu cel de-al 12-lea an de viaţă, orice întâlnire pe care o are o persoană este, de fapt, o a doua întâlnire.

Iată cum defineşte Angelo Brusco transfert-ul: „Vorbim de transfert când o persoană reacţionează emotiv la întâlnirea (sau în dialogul) cu alta ca şi când interlocutoarea ar fi o figură reprezentativă a trecutului ei (tatăl, mama, fratele, sora), percepând-o greşit şi având reacţii emotive necorespunzătoare noii situaţii. Transfert-ul constituie un fenomen spontan, omniprezent în viaţa cotidiană. Fiecare om, de fapt, a învăţat să trăiască şi şi-a însuşit anumite maniere de a reacţiona în copilărie, cu persoanele semnificative ale trecutului său.

Iată deci că şi preotul este subiect al reacţiilor de acest tip, faţă de persoanele care îi cer ajutorul. Aceste reacţii pot avea o configuraţie dublă: prima are loc atunci când preotul interacţionează într-o manieră imatură cu interlocutorul, raportându-se la el (sau considerându-l) ca la o persoană ireală, iar a doua constă într-o reacţie nepotrivită la relaţia de transfert a credinciosului. În această a doua situaţie, preotul nu-şi dă seama că afecţiunea sau ura manifestată de credincios nu sunt îndreptate realmente spre el, ci faţă de persoana tatălui (sau a mamei, sau a fratelui) pe care el o întrupează în acel moment. Dacă nu-şi dă seama de aceasta, reacţionează emotiv greşit, având o atitudine rigidă de refuz.

Observăm deci că şi preotul are această tendinţă spre transfert, pentru că şi el este o fiinţă limitată şi vulnerabilă, cu sentimente, conflicte şi evenimente dureroase în trecut. Pentru a deveni un preot bun, teologul nu trebuie doar să elimine situaţiile nerezolvate ale propriei biografii, ci trebuie să dezvolte un sistem propriu de identificare a „punctelor slabe”, şi a „umbrelor” lui, pentru ca să nu-i „infecteze” în mod inconştient pe interlocutorii săi. Următoarea listă a formelor de transfert ar putea fi utilă pentru a identifica propria tendinţă:

• 
  când am un foarte puternic sentiment de tristeţe, disperare, neplăcere, sau din contră, extaz şi hipersensibilitate faţă de credinciosul din faţa mea;
  
• 
  când descopăr în mine un elan neprevăzut de interes sau de refuz în întâlnirile cu el, sau discut cu el îndelung sau foarte dinamic;
  
• 
  când criticile sau reproşurile lui mă rănesc profund;
  
• 
  când simt o satisfacţie profundă pentru laudele explicite pe care mi le face, pentru simpatia demonstrată;
  
• 
  când nu sunt capabil să-i refuz o atitudine (să-l încurajez, să-l laud, să-l cert) pe care o aşteaptă de la mine;
  
• 
  dacă mă interesez continuu de buna reuşită a cazului său, dacă el urmează sau nu sfaturile mele; dacă doresc să prelungesc cât mai mult raportul cu el;
  
• 
  dacă îl visez pe interlocutor.