Psihologie pastorală

Marea iluzie căreia îi cad pradă mulţi dintre preoţii de azi este aceea că omul ar putea fi călăuzit afară din deşert de cineva care n-a fost vreodată în el. Mulţi credincioşi au încredere în acel păstor care cu cel puţin unul dintre ei, în momentele de maximă criză, a mers până la capăt, cercetându-i rana şi oferindu-i alinare. Expresia: „se preocupă cu adevărat de noi” vrea să spună că adeseori păstorul care îi uită pe cei mulţi pentru unul singur căzut, constituie un adevărat exemplu de călăuză duhovnicească.⁴⁵

Credinţa în valoarea şi în semnificaţia vieţii, chiar şi în faţa disperării şi a morţii, este cel de-al doilea principiu pentru călăuzirea creştină.

Un alt treilea principiu, ar fi speranţa. Preotul autentic este un om al speranţei, a cărui forţă, în ultimă analiză, nu rezidă în el însuşi, ci într-o promisiune care i-a fost făcută omului de Dumnezeu.
II.
Vom analiza în continuare colocviul pastoral dintre un preot şi o bolnavă canceroasă.

1. Persoana întâlnită

Este vorba despre o femeie de 37 de ani, pe nume Maria, bolnavă de cancer şi internată la salonul de chimioterapie. Durata dialogului pastoral este de aproximativ 20 de minute.
2. Planul pastoral

Păstorul este conştient de faptul că bolnavele internate aici sunt lovite de un rău care nu iartă şi, din cauza terapiei înseşi, au o stare extrem de alterată, atât din punct de vedere fizic cât şi moral. Mai înainte de a le întâlni fizic, preotul trebuie să fie dispus să le întâlnească din punct de vedere psihologic. „Mai înainte de a intra în salon, fac o scurtă rugăciune cerând lui Dumnezeu o mare capacitate de a le asculta şi multă căldură sufletească pentru ca, prin intermediul meu, ele să simtă prezenţa iubitoare a Lui” – declară un păstor cu vechime în pastoraţia bolnavilor.

Observaţie:

Este necesară formularea unuia sau a mai multor obiective generale, sau mai mult sau mai puţin precise la intrarea într-un astfel de salon. De exemplu, acestea ar putea fi pentru început: oferirea propriilor servicii religioase, manifestarea disponibilităţii de a le ajuta etc.

3. Colocviul pastoral: (b. = bolnava)

Pr. Bună seara, doamnă! Cum vă merge?

b. (cu o privire tristă): Rău, foarte rău... (pauză scurtă). Dumnezeu există cu adevărat?
Pr. Este dificil să simţi prezenţa lui Dumnezeu aici unde este atâta suferinţă... (intervenţie fericită, prin intermediul căreia se evită căderea într-o polemică aridă, iar în schimb păstorul dovedeşte că a surprins starea interioară critică a pacientei care a generat întrebarea).

b. (ridică privirea şi îl fixează pe preot ca şi cum ar dori să se asigure că este cu adevărat un preot): Da, pentru că dacă ar exista, nu ar permite o viaţă ca aceasta. Mai bine să mori decât să trăieşti astfel.
Pr. Decât să continuaţi a trăi aşa preferaţi să muriţi... (această afirmaţie ajută pacienta să-şi clarifice şi să-şi „personalizeze” mai mult afirmaţia).

b. Da, dar mi-e frică de moarte! (linişte). Să existe oare cu adevărat Dumnezeu?
Pr. Dumneavoastră ce gândiţi? (Preotul răspunde prin această interogaţie doar la jumătate din frământările pacientei. Se axează pe a doua întrebare, uitând-o pe prima, care poate este mai importantă. Ar fi trebuit poate să se oprească asupra fricii de moarte a acesteia. Frica ei de moarte este legată într-o mare măsură de faptul că pentru moment ea nu poate dobândi certitudinea dacă Dumnezeu există sau nu).

b. Pentru mine Dumnezeu nu există. Dacă ar fi existat, şi-ar fi amintit şi de mine şi nu aş fi trăit o viaţă precum am dus. Aceasta nu este viaţă!
Pr. 5. Cred că aţi avut o viaţă plină de suferinţă, realmente dură...

b. Dură? Inumană! Cu adevărat insuportabilă! Eu nu am trăit niciodată cu adevărat. Am fost aproape tot timpul bolnavă. (Femeia are deci mari dificultăţi în a-şi accepta propria viaţă.) De mică copilă am fost supra-solicitată fizic. Am făcut naveta: nu la serviciu, ci la spital. Am trecut prin atâtea. Acum cred că am ajuns la sfârşit.