Maria se simte „rău, foarte rău”. Este agresivă şi se revoltă împotriva ei înşişi, a lui Dumnezeu şi a altora. Ar vrea să trăiască, dar îşi dă seama că pentru ea totul este sfârşit; ar vrea să trăiască, însă viaţa ei nu este o viaţă autentică, ci un iad. Nu vrea să accepte în nici un fel faptul că este bolnavă, şi nu îşi asumă în nici un fel situaţia. Negând momentul prezent, se refugiază într-un „dincolo”, dar imaginea morţii o înspăimântă.
De aici angoasa ei, agresivitatea, dependenţa, frica, sentimentele de culpă, negativismul. Nu se acceptă pe ea însăşi, şi, corelativ, nu se simte acceptată nici de Dumnezeu nici de alţii. Cu prezenţa sa atentă dar nu lipsită de căldură, preotul trebuie să o facă să înţeleagă că ceea ce trăieşte este foarte important. Dacă el o ascultă, o acceptă şi o înţelege, ea însăşi trebuie în consecinţă să se respecte, să se accepte şi să se iubească, şi astfel se va simţi acceptată şi iubită de Însuşi Dumnezeu.
