Psihologie pastorală

Un răspuns personal

Ce utilitate au oare, pentru un om fără cultură, aflat într-o suferinţă agonizantă, îndemnurile, sfaturile şi argumentările unui intelectual teolog? Ar fi oare cineva capabil să schimbe ideile, sentimentele, perspectivele unui om cu puţine ore înainte de moarte? E sigur că 48 de ani de viaţă este greu să-i reciteşti sumar utilizând grila interpretativă a unui student bine intenţionat.

Putem să ne întrebăm: nu ar fi fost mai bine dacă preotul ar fi stat departe de Valer, l-ar fi lăsat singur, împiedicându-l astfel să facă în mintea lui asociaţii stranii, la apariţia preotului? Ar fi fost atât de bine dacă în anonimatul provocat de mediul sanitar Valer ar fi întâlnit un om care ar fi fost cu adevărat dornic de „a-l întâlni”, pentru a-i deveni realmente frate. Golul trecutului şi al viitorului nu se va putea niciodată umple prin cuvinte, ci doar cu prezenţe umane. Pentru că doar atunci se va putea naşte speranţa care ar putea fi o excepţie la „nimeni şi nimic” al protestului; o speranţă care ar putea produce murmurul: „Poate, după ce vor trece toate, cineva mă aşteaptă”.
A aştepta în viaţă

Nimeni nu va putea călăuzi din punct de vedere spiritual o altă persoană - adică s-o determine să iasă din anonimatul şi din indiferenţa mediului – fără a contura posibilitatea unei prietenii. Preotul Ion cum ar fi putut oare să-l conducă pe Valer spre o speranţă reală într-un „mâine” luminos? Putem observa că nici Ion, şi nici unul din toţi ceilalţi care îl înconjurau pe Valer, nu îi doreau acestuia răul. Prin operaţie se urmărea salvarea picioarelor sale. De aceea, una din datoriile pastorale ale preotului era aceea de a revitaliza dorinţa de vindecare existentă în pacient, de a întări energiile sale scăzute în lupta pentru viaţă.

Cum? O demonstrează falsa şi periculoasa generalizare a lui Valer, răspuns la întrebarea cine îl aşteaptă la întoarcerea din spital: „Nimeni şi nimic”, care demonstrează o auto-compătimire paralizantă. Un atac frontal împotriva falsului concept de sine însuşi demonstrat de Valer aici ar fi un răspuns practic al preotului de genul: „Priveşte-mă şi încearcă acum să răspunzi din nou - ochii mei îţi vor demonstra că ai greşit; eu sunt aici ca să te aştept, voi fi aici mâine şi poimâine”...

Nimeni nu poate rămâne în viaţă dacă nu îl aşteaptă cineva. Oricine se întoarce dintr-o călătorie lungă şi dificilă, caută pe cineva care să-l aştepte în staţie sau la poartă. Un om poate să-şi păstreze raţiunea şi să rămână în viaţă atât timp cât există cel puţin o persoană care să-l aştepte. Mintea umană poate da ordine trupului chiar şi atunci când lipseşte complet sănătatea fizică (o mamă muribundă poate să-şi amâne momentul morţii până ce-şi va revedea fiul; un soldat poate evita completa eroziune psihică şi fizică dacă ştie că soţia şi copiii îl aşteaptă). Dar când „nimeni şi nimic” nu te aşteaptă, nu este speranţă să învingi bătălia cu viaţa. Valer nu avea motive să iasă din anestezie, dacă întoarcerea la starea de conştiinţă însemna a ajunge într-o staţie unde mii de persoane se îmbulzesc încoace şi încolo, dar unde nimeni nu ar înălţa mâna pentru a se apropia şi a-ţi surâde, a te recunoaşte, spunându-ţi un „bun re-venit” în lumea celor vii. A te întoarce la viaţă este de fapt un cadou pentru cei care te aşteaptă. Mii de persoane se sinucid pentru că nimeni nu le aşteaptă. Nu ai nici un motiv să trăieşti dacă nu există cineva pentru care să trăieşti.

Nu trebuie subevaluat nici faptul că o relaţie de prietenie capabilă să salveze o viaţă de om nu se realizează facil într-o oră. Totuşi, când o persoană este în agonie, o privire, o strângere de mână, pot să înlocuiască prietenii de lungă durată. Dragostea nu doar durează o veşnicie, dar are nevoie de o clipă pentru a se naşte. Preotul ar fi avut şansa de a-i salva viaţa lui Valer, dacă i-ar fi conferit perspectiva unui „mâine” luminos.
Aşteptând moartea

Vindecarea lui Valer nu era deloc un fapt cert. Însuşi Valer ştia aceasta. În dialogul lor, se vede totuşi că Valer se temea de moarte mai mult decât de întoarcerea la viaţă. Şi atunci, prezenţa încrezătoare a preotului nu ar fi fost ridicolă în faţa omului care probabil în ziua următoare nu va mai fi? Mulţi pacienţi au fost înşelaţi cu povestea vindecării sau a unei existenţe mai bune, în timp ce puţini consolatori credeau în ceea ce spun. Ce sens are să vorbim despre aşteptarea zilei de mâine când aceste cuvinte ar putea fi ultimele zise unui bolnav? Este legitim din punct de vedere duhovnicesc ca un preot să dea speranţe deşarte de vindecare unui pacient aflat pe patul morţii?

Aici atingem punctul cel mai sensibil al întâlnirii dintre preot şi Valer. De ce un tânăr (chiar preot fiind) cu aspect atrăgător, sănătos, inteligent, ar trebui să se preocupe de un om în care activează deja forţele morţii? Ce înseamnă pentru un muribund să se găsească în faţa unei persoane care abia a început să trăiască? Ne putem gândi şi la o „tortură psihologică” prin care un tânăr aminteşte unui muribund că existenţa lui putea fi diferită, dar că acum este prea târziu pentru a mai schimba ceva.

În societatea noastră majoritatea persoanelor nu vor să fie atinse de ideea morţii. Se vrea ca omul să moară fără să înţeleagă că moare şi nici că moartea se apropie. În aceste condiţii moartea îl va prinde în mod sigur pe om nepregătit. Preotul nu putea să-l orienteze pe Valer spre viitor fără a privi situaţia lui cu obiectivitate şi cu sinceritate, altfel l-ar fi rătăcit în loc să-l călăuzească. I-ar fi furat dreptul uman la moarte.

Valer se temea de moarte pentru că se temea de o condamnare eternă care ar fi fost o prelungire a izolării lui pământeşti. Dacă ar fi putut accepta prezenţa preotului poate ar fi simţit că în ora morţii nu este singur. „Te voi aştepta” înseamnă mult mai mult decât „dacă vei scăpa de operaţie voi fi aici pentru a rămâne cu tine”. Nu va mai fi un „dacă”. „Te voi aştepta” merge dincolo de moarte şi este cea mai profundă expresie a faptului că speranţa şi credinţa vor trece, în timp ce iubirea rămâne pentru totdeauna. „Te voi aştepta” este o expresie de solidaritate care învinge lanţurile morţii. În acel moment Valer nu ar mai fi un om în dubiu dacă va reuşi sau nu să depăşească operaţia; iar preotul nu ar mai fi un simplu teolog dornic de a oferi sfaturi conform regulilor dialogului pastoral; ar fi fost doi oameni care trezesc unul în altul cea mai profundă intuiţie umană: că viaţa este eternă şi nu poate să fie distrusă de un proces biologic.

Omul protestează în general împotriva morţii pentru că nu este mulţumit doar cu o amânare a execuţiei. Tocmai acest protest ar fi putut să mobilizeze în Valer atât capacitatea de a vindeca precum şi pe aceea de a dărâma zidul fricii, făcând din moarte intrarea într-o viaţă unde era aşteptat. De aceea, Ion ar fi putut să-l călăuzească pe Valer spre un „mâine” făcându-se prezent în viaţa lui şi aşteptându-l în viaţă şi în moarte. Doar printr-o asemenea participare personală el ar fi putut să-l elibereze pe Valer de paralizie, făcându-l responsabil de propria istorie individuală. În acest sens ar fi putut realmente să-i salveze viaţa lui Valer, fără ca aceasta să implice în mod obligatoriu vindecarea. Dacă preotul ar fi acţionat realmente „întru Duhul Sfânt”, chirurgul nu ar fi acţionat asupra unei victime pasive, ci asupra unui om capabil să ia decizii importante.

Condiţia lui Valer este mai mult decât condiţia unui anume individ într-un anume spital; în realitate, este o imagine a condiţiei umane în general. În plus, călăuzirea duhovnicească nu este doar o posibilitate realizabilă de un teolog bine instruit, ci o responsabilitate a oricărui creştin.