Psihologie pastorală

Pr. 6 Şi gândul la moarte vă preocupă... (gândul la morte este legat de prezenţa preotului, de boala ei, lucru justificabil);

b. Da, foarte mult. Eu nu am trăit niciodată cu adevărat; nu am făcut niciodată ceva ce merita în mod real osteneala, şi acum mi-am pierdut toate speranţele, mi-e tot mai rău, nu mai reuşesc să mă târăsc pe mai departe. Piciorul mă doare tot mai rău, nu mai pot să umblu, nu mai rezist nici şezută în pat, dorm doar cu medicamente. În fiecare zi fac chimioterapie şi îmi este tot mai rău. Priviţi bine ce poziţie chircită am ca să-mi stăpânesc durerea. Şi în fiecare zi, tot timpul singură, gândindu-mă la aceleaşi lucruri...
Pr. 7 Şi ai dori să spui (imprevizibil, preotul trece de la persoana a doua plural, la singular) toată suferinţa ta, toată tristeţea ta cuiva...

b. Dar lucrurile acestea eu nu le pot spune nimănui...
Pr. 8 Acum mi le spui mie... (ultimele două intervenţii par a avea scopul de a sublinia prezenţa păstorului şi participarea lui la solitudinea femeii, iar pe de altă parte, a face conştientă bolnava de ceea ce ea face în momentul prezent. Intervenţii corecte, chiar dacă par puţin seci, fapt demonstrat apoi de expresia pacientei: „Da, ...dar...”).

b. Da, dar eu am întotdeauna un nod în gât. Părinţii m-au uitat, şi toţi s-au plictisit de mine... am rămas singură. În ultimii ani, iată în sfârşit pe cineva, un preot care mă ascultă puţin.... dacă l-aş fi găsit când eram mai tânără, când aveam şi mai mare nevoie... poate aş fi fost azi diferită...
Pr. 9 Faptul că poţi să vorbeşti despre tine, despre suferinţa ta, te face să te simţi mai bine...

b. Da! (schiţând un surâs palid). Dar simt că mă îndrept cu paşi repezi spre moarte. (Apoi îl fixează pe preot cu privirea); Mie îmi este frică de moarte. Dumneavoastră nu?
Pr. 10 Moartea este un pas serios în viaţa cuiva. Cred că la ea ne gândim uneori toţi. (Extrem de grăitor despre personalitatea sa este faptul că preotul răspunde la o întrebare existenţială cu o generalizare... Personalizarea ce a caracterizat intervenţiile sale precedente, s-a pierdut pe parcurs, se teme de provocarea directă ce i se face).

b. (fixându-l pe păstor): Vedeţi că şi Dumneavoastră gândiţi ca şi mine?
Pr. 11 Tocmai pentru faptul că moartea este un lucru extrem de serios şi de important, cred că pentru a o înfrunta cu seninătate este nevoie de pregătire.

b. Şi eu mă rog uneori, dar deseori nu pot şi mă enervez. De ce totul să mi se întâmple tocmai mie? Dacă Dumnezeu există, de ce mă face să sufăr atât? De ce permite o viaţă precum a mea? Este oribil, insuportabil, această viaţă nu este viaţă, este un infern. Spuneţi-mi, de ce toate acestea?
Pr. 12 Vedeţi, Doamnă, este dificil să spunem de ce atâta suferinţă; eu ştiu că a trăi însemnă şi a suferi, a fi azi mulţumit şi mâine trist, a-ţi fi bine azi, iar mâine să-ţi fie rău, să fii bolnav... (aici preotul cade în abstract. Aceste ultime intervenţii evidenţiază reacţii mai puţin controlate determinate în păstor de realitatea morţii. Pacienta i-a impus o confruntare cu propria moarte, şi acest fapt a avut un impact emotiv puternic, făcându-l mai puţin atent la trăirile interioare ale pacientei. De exemplu, el neglijează complet agresivitatea împotriva lui Dumnezeu evidenţiată la nr. 11 şi 12).

b. Dar eu niciodată nu m-am simţit bine, viaţa mea a fost doar suferinţă: un infern!
Pr. 13 Cred că pentru a duce o viaţă ca a dumneavoastră, este necesară foarte multă credinţă.

b. Iar eu am puţină, dacă nu am pierdut-o cu totul (scurtă perioadă de linişte; devine tristă). Cu puţin timp în urmă m-am rugat lui Dumnezeu să fiu eliberată din acest infern şi să mi se dea acea fericire – fie aici, fie dincolo – pe care niciodată până acum nu am experimentat-o. Aici, mi se pare cu nu mai este posibil acest lucru. Mi-o va da, sper, în cealaltă viaţă (începe a plânge).
Pr. 14 Doriţi să fiţi fericită în cealaltă viaţă din moment ce aici nu aţi putut să fiţi! (Preotul preia controlul situaţiei).

b. Sper, cu adevărat.
Pr. 15 Cred că a vorbi puţin despre moarte ar putea face bine sufletului şi ar fi un ajutor pentru a o înfrunta cu seninătate.

b. (cu ochii roşii de plâns şi schiţând un surâs): Da, vreau să mă pregătesc să mor... (cererea pacientei merge mult dincolo de simplul discurs despre moarte; ea doreşte chiar să se pregătească de acest eveniment. Este un detaliu ce nu trebuie neglijat, pentru că el probabil indică rezistenţa păstorului la un angajament pe calea acompanierii acestei persoane pe linia de ea indicată...).
Pr. 16 Atunci, curând mă voi întoarce şi vom vorbi puţin despre moarte, da?

b. Mulţumesc (şi surâde).
Pe ansamblu, este vorba despre o întâlnire pastorală reuşită, în care păstorul se demonstrează capabil să fie în sintonie sufletească cu pacienta ajutând-o să-şi exteriorizeze emoţiile şi sentimentele care o terorizau. În a doua parte a colocviului, păstorul are mari dificultăţi care merită să fie analizate atent, pentru că depăşirea lor ar fi necesitat o pregătire specială.
4. Analiză

1. 
   Aspecte teologice
   

Tipul de relaţie pe care Maria îl are cu Dumnezeu se deduce în mod clar din câteva expresii folosite (...). În mod evident, nu este vorba despre o relaţie de „prietenie”. Este vorba de o imagine a lui Dumnezeu care generează frică, un Dumnezeu care pedepseşte, care trimite boala sau sănătatea, fericirea sau nefericirea. Dumnezeul iubirii, al iertării, al milei, n-a fost experimentat de pacientă în viaţa ei, simţindu-se permanent lovită de Dumnezeu cu necaz şi nefericire. Se simte vinovată înaintea lui Dumnezeu pentru că L-a blestemat, pentru că s-a revoltat, neacceptându-şi soarta. Bolnava noastră nu a reuşit să descopere că suferinţa are o valoare mântuitoare.

Maniera Mariei de a-şi trăi credinţa şi relaţia ei cu Dumnezeu are repercusiuni asupra tipului de relaţie pe care păstorul o realizează cu ea. Păstorul este condiţionat mult de situaţia concretă. Din nefericire, mulţi păstori se poartă cu afectivitate faţă de un bolnav numai în măsura în care aceştia i-au garantat anterior „credinţa” lor. Ori disponibilitatea spre comuniune a păstorului face parte din condiţia lui de preot, şi nu trebuie să fie condiţionată nicidecum de starea morală a interlocutorului său.