Psihologie pastorală

6. Concluzie:

Dialogul pastoral eficace cu bolnavii în fază terminală şi cu muribunzii este în mod cert fructul unei atitudini interioare speciale, fecundate de harul supranatural. El este totuşi şi o artă şi ca atare, se învaţă şi se cultivă prin intermediul unei necesare discipline pastorale orientate spre eliberarea păstorului de toate obstacolele care ar putea să-l împiedice să fie el însuşi în acompanierea bolnavului, sau care ar putea să-l împiedice să-i comunice bolnavului iubirea mântuitoare a Domnului Hristos.

III
Vom analiza acum un alt dialog pastoral⁴⁶:
Domnul Victor, de 82 de ani, a fost învăţător. În aparenţă, era o persoană încă în bună formă, atât sub profil fizic cât şi mintal. Anul trecut, a participat chiar la un pelerinaj duhovnicesc pe la mănăstirile din Nordul Moldovei. Preotul l-a întâlnit prin intermediul Directoarei de la Casa de Bătrâni unde acum locuia. El a fost cel care i-a spus directoarei că ar vrea să meargă un preot la el în vizită, şi că ar vorbi cu plăcere şi interes cu un preot, preferând însă unul mai tânăr.

Discuţia a fost iniţiată abordându-se problema condiţiilor de viaţă din Căminul de bătrâni (hrana zilnică, relaţiile dintre bătrâni); apoi preotul a subliniat dificultatea, greutăţile şi suferinţele care sunt inerente oamenilor care nu mai au rudenii apropiate şi îşi duc zilele într-un cămin de bătrâni.

Apoi bătrânul a spus:

• 
  Ştiţi, la vârsta mea începe omul să se gândească tot mai mult la moarte, şi de asemenea, meditează mult mai mult la religie. Nu mi-ar place să mor pe neprevăzute...
  
• 
  Vreţi să spuneţi că dorinţa dumneavoastră ar fi ca moartea să vă găsească pregătit şi deplin conştient de ceea ce se întâmplă?
  
• 
  Fratele meu a murit cu puţin timp în urmă, fără să fi avut timpul să se pregătească.
  
• 
  Îmi pare foarte rău...
  
• 
  Soţia mea în schimb, a murit doar după foarte multe suferinţe. Cele trei luni de agonie ale ei au fost o perioadă cu adevărat extrem de traumatică. O vizitam la spital în fiecare zi. La începutul bolii, făceam proiecte de viitor şi vorbeam despre multele călătorii pe care le vom face de îndată ce va fi vindecată. Doctorul mi-a spus însă curând că ea nu se va mai vindeca niciodată: astfel, ori de câte ori ieşeam din camera ei, nu făceam altceva decât să plâng, în timp ce în salonul ei, continuam să-i fac curaj. Sigur că, spre final, a înţeles că trebuia să moară...
  

Întrerupem aici firul dialogului. Preotul nu-şi mai aminteşte ce a spus cu exactitate atunci, dar oricum nu ceva adecvat momentului. Se pare că l-a întrebat dacă nu era mai bine să-i fi spus de îndată adevărul.

Spre sfârşitul dialogului au povestit despre ceilalţi internaţi în Cămin şi despre faptul că toată ziua nu aveau nimic de făcut. Preotul s-a declarat nesatisfăcut de colocviu şi a declarat că reuşeşte cu dificultate să-l catalogheze drept un dialog pastoral.
A te apropia afectiv de un alt semen nu este un lucru uşor. Cu atât mai dificil este în cazul nostru, când domnul V. mărturiseşte că se gândeşte adeseori la moarte şi deci şi la „religie”. Termenul de „moarte” este reluat de preot într-o întrebare: „Vreţi să spuneţi că dorinţa dumneavoastră ar fi aceea de a ...?”. De ce nu îl „electrizează” şi termenul de „religie”? Dar ce altceva ar vrea acel bătrân să vorbească cu plăcere cu un preot dacă nu despre „religie”, despre credinţă şi despre stadiul credinţei care ar trebuie să-l ajungă un om în apropierea morţii? Preotul – din păcate – muţeşte aproape complet când domnul îi povesteşte despre moartea soţiei şi despre cum el, acum, după 11 ani, nu reuşeşte să-şi regăsească pacea.

Faptul că preotul nu reuşeşte să se demonstreze familiarizat şi să fructifice – în cursul dialogului cu bătrânul dascăl – ceea ce constituie raţiunea de a trăi şi vocaţia lui principală de preot – religia, întrebările ultime, credinţa, - este un fapt ce dă de gândit. Sunt aici în lucrare nişte forţe ascunse foarte puternice, care reuşesc să anuleze complet bunele sale intenţii de a-l ajuta pe bătrân şi a-l însoţi pe cărarea cunoaşterii lui Dumnezeu.

Iată câteva din exigenţele esenţiale ale activităţii pastorale:

• 
  a-l ajuta pe semen, aducând în singurătatea vieţii sale prezenţa lui Dumnezeu;
  
• 
  a face în aşa fel ca oamenii să simtă că Biserica le este aproape şi că joacă un rol special în viaţa lor;
  
• 
  a-i încredinţa pe oameni că întotdeauna moartea este condiţie „sine qua non” pentru înviere;
  
• 
  a însoţi oamenii şi, citindu-le Scriptura, a le explica lor viaţa din punctul de vedere divin;
  
• 
  a trăi împreună cu oamenii, a-i ajuta să descopere şi să-şi identifice propria lor „istorie” a mântuirii.
  

Asistenţa pastorală sanitară depinde extrem de mult de modul în care se cercetează până în adâncuri laturile inconştiente ale propriei personalităţi, ale propriei „orbiri” sau „întristări”.

Păstorul poate descoperi în el însuşi unele scuze care ascund în spate probleme în propria formare duhovnicească precum:

• 
  „Sunt încă prea tânăr, astfel că moartea rămâne în afara razei mele de observaţie”;
  
• 
  „În ciuda studierii teologiei, sunt şi eu – normal – exponent al celor care se tem de moarte şi alungă gândul ei”;
  
• 
  „Simt că, în cazul Domnului V, nu ajunge să spun ceea ce am învăţat în teologie pe această temă, ci trebuie să-mi exprim propria convingere personală (unde teologia este, inevitabil, inclusă);
  
• 
  „Mi-e frică să-mi arăt propria „religie”. Niciodată nu am învăţat până acum să-mi exprim credinţa mea personală. Mi-e frică să nu fiu rănit de vreo critică, de vreun refuz sau chiar de a mă face ridicol dacă zic ceea ce, dincolo de rolul meu de teolog, cred”.
  
• 
  „În faţa morţii mă simt neputincios, chiar preot fiind, şi cred că nu trebuie să las să se vadă aceasta. Neacordând atenţie unor cuvinte cheie din discursul interlocutorului meu, vreau de fapt să salvez imaginea pe care o au alţii despre mine, şi cu care îmi place să pozez altora: imaginea unui om puternic, capabil, stăpân pe situaţie. Altfel nu mai sunt demn de a fi iubit”.
  

Când Domnul V. vorbeşte despre reflexiile sale tot mai frecvente despre moarte, despre religie şi despre cum fratele său a murit complet nepregătit, el aşteaptă de fapt un răspuns empatic, care să nu neglijeze cuvintele „moarte” şi „religie”. Evitarea acestor termeni „cheie” este de fapt un clar răspuns într-o altă direcţie: „Nu am reuşit încă, nici în mine însumi, nici înaintea lui Dumnezeu, să accept şi să mă împac cu ideea morţii”.

De ce oare domnul V. doreşte atât de mult să-i vorbească preotului, povestindu-i experienţa - pentru el răvăşitoare - a morţii soţiei, întâmplată 11 ani în urmă? Ce este aici nevindecat, în ciuda faptului că au trecut atâţia ani? Aici este de fapt obstacolul care îl împiedică pe preot să se lase condus în lumea interioară a domnului V. şi să accepte invitaţia de a vizita „casa” vieţii sale. Domnul V. ştia că soţia lui trebuia să moară. „Ştiu, dar nu reuşesc să i-o spun”. El nu este capabil să fie sincer cu ea până în ultima clipă, şi tocmai în momentul în care ea avea mai mare nevoie de el, el o abandonează. Totodată acea pledoarie pentru curaj s-a dovedit a fi inutilă. El nu mai era „împreună” cu ea. Nu ea, murind, l-a lăsat pe el, ci el pe ea, încă de pe când ea era încă în viaţă.

Ce umbre nu proiectează acest abandon peste anii de fidelitate reciprocă? Poate este aceasta lumea interioară a domnului V, pe care el ar vrea s-o repună în ordine, închizând definitiv acest capitol, când cere să vorbească cu un preot. Preotul i-ar putea răspunde. „Dragă domnul V, ştiu bine că dumneavoastră aţi vrea să-i puteţi spune soţiei ceea ce-mi ziceţi în aceste momente mie”: „Ştiam că trebuia să mori şi te-am lăsat singură tocmai atunci”. Ce-aţi mai vrea să-i mai spuneţi? (Iată deci că „iertăciunile” de la înmormântările din mediul rural au o dimensiune terapeutică pentru cei vii şi o semnificaţie psihologică aparte).

Păstorul se pune deci la dispoziţia domnului V. pentru ca acesta să vorbească cu el ca şi cum ar fi fost soţia lui. El îl stimulează, pentru ca să ducă la sfârşit asupra propriei persoane ceea ce nu a reuşit să facă cu soţia sa, şi astfel făcând, îi permite domnului V. să transfere asupra lui întreaga culpă şi auto-acuză pe care o experimentează în raport cu soţia. Păstorul îndeplineşte astfel o funcţie prin excelenţă terapeutică. Principiul psiho-terapeutic aici folosit ar putea fi următorul: „Nu trebuie să te condamni la infinit pentru erorile tale. Nici măcar Dumnezeu nu o face”. După necesara perioadă de pocăinţă, trebuie să devii conştient de iertarea divină.