Psihologie pastorală

1. „Exilul” bătrânilor

Casa înseamnă extrem de mult pentru fiinţa umană, în special pentru bătrâni. Îmbătrânind, omul are o tot mai mare dorinţă de a se „întoarce acasă”, simţind mai mult nevoia refugierii în familie. Societăţile avansate din punct de vedere tehnologic tind însă să-i îndepărteze pe bătrâni de casă. (Există oraşe întregi locuite exclusiv de bătrâni în California şi Florida, iar japonezii „exportă” bătrâni, deschizând colonii pentru ei pe coastele spaniole, canadiene sau australiene.)

Fiii îi exilează pe bătrâni, care astfel sunt excluşi din lumea la a cărei construire au contribuit. Dar fiecare om reuşeşte să-şi găsească propria identitate personală pornind de la modul în care este perceput în cadrul familiei, şi de modul în care este iubit.

Bătrânul acumulează în inima proprie suferinţa şi o exprimă cu dificultate. Uneori regresează, în nevoia sa de afecţiune şi de asistenţă, la o nouă copilărie, iar cei tineri nu voiesc să-l ierte pentru decăderea sa şi să-i scuze declinul progresiv, nedându-şi seama că el are nevoie de curajul lor pentru a continua să trăiască.

Când fiii nu devin un punct de siguranţă pentru descărca tensiunii şi a fricii interioare, bătrânul utilizează durerea corporală pentru a atrage atenţia. De aceea, invocă dureri, sa lamentează de constipaţie, diaree, astenie, exprimând, de fapt, o durere afectivă cauzată de solitudine. Simptomele fizice şi psihice sunt limbajul inconştient utilizat pentru a cere căldură umană. Din păcate, pentru un bătrân, adeseori a fi bolnav nu înseamnă a beneficia de grijă şi de tandreţe, cum se întâmplă cu un copil, ci reacţii agresive.

De asemenea, tot nevoia de protecţie declanşează în bătrâni „naveta” de la un medic la altul, sau de la o clinică la alta. În aceste cazuri, medicamentele şi psihoterapia sunt utile, dar este necesară îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă psiho-afectivă ale bătrânului. Un surâs plin de bunăvoinţă ajută mai mult decât multe medicamente.

Fiecare dintre noi ar trebui să-şi reproşeze multe privitor la propriii părinţi. Privitor la raportul cu ei, ne găsim, cel mai adesea, scuze, justificări, raţionalizări. Ne iertăm cu uşurinţă. Dar va sosi timpul în care sentimentul culpei va fi greu de stăvilit, întrucât este imposibil să mai ajutăm un mort. Se va trăi de atunci încolo cu sentimentul trist de a nu fi făcut „mai înainte” ceea ce nu mai este posibil să facem „după”.

A nu fi stat aproape „de tata şi de mama”, în special în ultimii ani ai vieţii, generează în fii sentimente de vinovăţie. Uneori o viaţă petrecută cu ei nu a fost suficientă pentru a-i cunoaşte în profunzime. Apucă să moară fără să fi fost înţeleşi si iubiţi pentru ceea ce erau realmente. Nu s-a înţeles, de exemplu, că nimeni nu îşi este suficient lui înşişi, că bătrânii au nevoie de afecţiunea fiilor, că orice părinte visează ca fiul să-i vrea numai binele, fără rezerve. Adeseori fiii înţeleg aceste lucruri doar după moartea părinţilor, când este prea târziu pentru a remedia ceva.

Fiii îşi dau seama că, atunci când trupul devine duşman deoarece se pierde stăpânirea lui până într-atât încât trebuie cerut ajutorul cuiva şi pentru a efectua cele mai elementare acte ale vieţii cotidiene, bătrânul se simte atins în demnitatea şi identitatea lui, trecând uşor de la depresie la iritabilitate, de la ceartă la izolare.

Fiii trebuie să înţeleagă că părinţilor nu le este suficientă pietatea socială care distribuie bănci în parcuri pentru bătrâni. Şi chiar o pensie demnă nu garantează împotriva depresiei. Un surâs oferit fără motiv şi fără grabă bătrânilor lor poate să-i ajute enorm, un cuvânt de-al lor poate avea o valoare terapeutică sau un efect toxic.