Interpretarea şi semnificaţia unei situaţii existenţiale este determinată de percepţia pe care o are despre aceasta individul în cauză; el este expertul în cauza proprie; doar el deci ne-o poate comunica;
Sfaturile inspirate din „înţelepciunea” preotului şi datele care nu se sintonizează profund cu planul perceptiv şi afectiv al credinciosului riscă să se reducă la o pură proiecţie a lumii subiective a preotului.
Pentru a intra în comunicare cu o persoană este necesar să răspundem la orice interogativ sau dificultate pe care aceasta o pune. Este potrivit să începem răspunzând doar la conţinutul a ceea ce persoana respectivă comunică, evitând orice interpretare, comentariu sau judecată, orice tentativă de a „ghici” ceea ce nu a fost spus. Ulterior, de poate răspunde la sentimentele prezente în credincios în timp ce acesta vorbeşte. În sfârşit, preotul va încerca să răspundă atât la conţinut cât şi la sentiment, punându-le în relaţie între ele. Vom analiza aceste trei momente:
Răspunsul la conţinut:
Acest tip de intervenţie constă în surprinderea conţinutului a ceea ce o persoană a comunicat, şi în reformularea acestui conţinut prin expresii şi fraze echivalente. Această reformulare trebuie făcută având harisma participării şi intuind punctele „cheie” ale comunicării, fără a-i adăuga nici „intuiţii” nici „comentarii”. În primele intervenţii, în general, nu se răspunde la stările de suflet ale interlocutorului. Pentru a facilita acest răspuns se pot folosi formule de tipul: „Îmi spui deci că…”; „Spui că…”.