Psihologie pastorală

III. Funcţia psihologică de intermediere

Aşa precum acţiunea şi dialogul pastoral nu au început dintr-o iniţiativă pur umană, tot astfel ele nu se epuizează într-un influx psihologic sau pedagogic pe care un om îl exercită asupra altuia. Idealul este ca acţiunea lui Dumnezeu să o substituie progresiv pe cea a omului. Dacă acest lucru nu se realizează, se cade fie în psihologism, fie în moralism pseudo-pedagogic. Sfântul Apostol Pavel sublinia contrastul dintre acestea din urmă şi inspiraţia realmente pastorală: „Puteţi să aveţi mii de învăţători în Hristos, dar nu aveţi mulţi părinţi” (1 Cor. 4,15). Spre Duhul lui Dumnezeu trebuie deci condusă inima şi inteligenţa credinciosului.⁴³

Păstorul nu poate să se apropie de om ca un prieten afectuos decât cu condiţia să-l orienteze spre o altă Iubire, superioară. El nu poate să constituie o călăuză iluminată dacă nu se retrage făcând să fie cunoscut izvorul unei alte Lumini, precum odinioară Ioan Botezătorul: „Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 28-30).

Acesta este nucleul central ce permite celorlalte funcţii să-şi conserve orientarea spre scop. Dispoziţia psihologică cerută este cea mai delicată: ea pretinde ca preotul să se pună într-un constant contact cu izvorul de la care îşi trage propria acţiune pastorală, ce urmăreşte formarea şi evoluţia spirituală a credinciosului. Pe planul dispoziţiilor psihologice, se pare că funcţia psihologică de intermediere pretinde:

1.