Psihologie pastorală

5. Alte modalităţi

În sectorul metodologiei intră şi situaţii în faţa cărora preotul trebuie să ia poziţie. Vor fi acum analizate acelea care se întâlnesc cel mai frecvent în colocviile pastorale şi vom da câteva indicaţii practice pentru a le rezolva în mod pozitiv.

a) Pauza. Momentele de linişte sunt în mod general expresia suferinţei interlocutorului. Preotul va putea să se găsească în dificultate dacă tolerează momente de linişte care constituie un simptom al propriei incapacităţi de a anima colocviul pastoral. În acest caz, este uşor ca el să-i comunice credinciosului propria ansie. Pauzele pot să constituie momente intense şi fructuoase de evoluţie când sunt expresia reflecţiei, a liniştii interioare, a libertăţii, în determinarea ritmului colocviului.

Preotul poate să introducă cu succes pauze când simte că nu are siguranţa de a face intervenţia adecvată sau când intuieşte că credinciosul ştie interpreta pozitiv liniştea respectivă, sau când observă că interlocutorul nu este suficient de calm şi dispus să-l asculte. Liniştea are efecte diferite asupra credinciosului, în funcţie de modul în care el o percepe. O poate interpreta şi ca refuz sau ca echivalent al unei observaţii critice cu care preotul vrea să-l facă să înţeleagă că zice lucruri irelevante. Dacă credinciosul trăieşte o stare emotivă puternică, liniştea preotului îi facilitează o interogaţie asupra propriilor sentimente.

Păstorul va căuta să umple pauzele (referindu-se la conţinutul deja exprimat sau la stările de suflet prezente) numai în cazul în care percepe că liniştea exterioară îl conduce pe credincios la o nelinişte interioară sterilă.

Este evident că şi credinciosul poate să introducă în colocviu pauze care pot avea diferite semnificaţii. Liniştea poate fi expresia nevoii de a reflecta asupra a ceea ce a fost expus până în acel moment sau asupra a ceea ce doreşte să mai zică, a dificultăţii sau opoziţia de a continua, a nevoii de a elabora noi moduri de a percepe propria situaţie etc.

b) Plânsul. El trebuie considerat un mijloc de comunicare cum sunt şi cuvântul sau liniştea. Este uşor ca preotul să se afle în dificultate în faţa unei persoane care plânge. El greşeşte dacă se preface că nu-şi dă seama sau dacă continuă să vorbească schimbând vorba, sau dacă încearcă să o consoleze demonstrându-i simpatie. Unica atitudine acceptabilă este aceea de a fi prezent printr-o stare empatică, manifestând o disponibilitate liniştită. Dacă credinciosul este cunoscut bine de preot, se poate recurge la o confruntare între plâns (reacţia emotivă) şi realitate.

c) Expunerea scrisă. Unii preoţi sugerează să fie aşternute în scris impresiile şi diferitele stări ale sufletului care se nasc de la un colocviu la altul. Această metodă poate să reuşească să fie eficace atât cât credinciosul încearcă să intre în sine însuşi pentru a-şi observa propriile reacţii, cât şi pentru că el oferă preotului posibilitatea de a cunoaşte anumite aspecte ale vieţii credinciosului, care altuia rămâne necunoscute. Există însă pericolul de a transforma întâlnirile într-un studiu de caz sau de a aluneca în discuţii teoretice.

d) Înregistrarea. Acurateţea documentaţiei şi cunoaşterea în profunzime a mişcărilor interioare ale sufletului din întâlnirile pastorale reprezintă o condiţie fundamentală pentru reuşita pastorală. Modul cel mai practic şi mai adecvat poate fi înregistrarea cu magnetofonul sau casetofonul. Este necesar însă dintru început să ne punem de acord cu credinciosul pentru a-i obţine consensul. Dacă credinciosul se opune, nu trebuie insistat. Nu este deloc potrivit să fie ascuns microfonul pentru înregistrarea discuţiei, fără să ştie credinciosul.

Unii preoţi iau notiţe în timpul colocviului pastoral. Deşi acest sistem este sugerat de câţiva psihoterapeuţi (precum K. Rogers) este puţin practic, constituind un obstacol în calea evoluţiei normale a dialogului. Dacă nu se poate înregistra, este preferabil să fie luate notiţe imediat după colocviu.

Atmosfera înconjurătoare. Este necesar ca biroul unde are loc discuţia să fie primitor şi liniştit. În general, se folosesc fotolii aşezate într-un unghi de 60°, astfel ca interlocutorul să poată fi uşor întâlnit cu privirea, fără însă ca interlocutorii să fie constrânşi să se privească, ca în cazul în care fotoliile ar sta faţă-n faţă. Nu este convenabil nicidecum ca cei doi să stea la o masă amândoi, căci aceasta ar constitui o barieră despărţitoare care împiedică raportul firesc. Este însă indicat să existe măsuţă în faţa celor două fotolii.

Frecvenţa şi durata. Se pare că ritmul ideal al întâlnirilor trebuie să fie săptămânal. Această perioadă este suficientă pentru a nu favoriza în credincios tendinţa spre dependenţă şi în acelaşi timp îl stimulează să fie activ în procesul de clarificare a propriei situaţii, oferindu-i-se totodată timp pentru a reflecta asupra problemelor expuse în întâlnire. Durata întâlnirii trebuie să fie între 35-60 minute, timp ce poate fi scurtat cu persoanele foarte tinere, sau când individul este nervos şi neliniştit. Este important să se înţeleagă mai înainte cu credinciosul privitor la timpul fiecărei întâlniri. Aceasta nu înseamnă precizie cronometrică, întrucât colocviul pastoral constituie un raport uman, nu o chestiune mecanică. Flexibilitatea în privinţa duratei întâlnirii este binevenită, durata acesteia fiind condiţionată de nevoile concrete ale credinciosului.

Discreţia. Credinciosul trebuie să poată conta cu absolută certitudine interioară pe secretul „profesional” al preotului. Acest secret trebuie menţinut cu oricine are preotul de-a face. În cazul în care o a treia persoană este angajată în evenimentul expus de credincios, membri ai familiei, colaboratori, complici, sau când autorităţile publice pretind să fie informate pentru a interveni într-un mod constructiv în situaţie, preotul trebuie să fie extrem de rezervat. În astfel de cazuri, preotul trebuie să se pună mai înainte de acord cu interesatul, pentru a vedea în ce limite colaborarea sau comunicarea nu-l va deranja pe credincios.
Exemple de colocviu pastoral

1) Întâlnirea are loc la casa persoanei interesate, la care preotul nu s-a mai dus de aproximativ 2 ani. În această familie s-a născut recent un copil, dar părinţii nu l-au botezat şi nici nu s-au dus vreodată la casa parohială pentru a-şi manifesta o astfel de intenţie. Un consilier parohial s-a dus să facă o vizită la această familie. Tatăl copilului i-a deschis şi l-a întâmpinat cu aceste cuvinte:

• 
  A!?!… Dumneavoastră... Este prima dată în viaţă când văd pe cineva de-al bisericii în casa mea. Trebuie să recunosc că este frumoasă „asociaţia” voastră. De 2 ani locuiesc aici şi nimeni nu s-a mai îngrijit de noi, decât atunci când venea ca să ne ceară bani. Atunci reuşiţi să mă găsiţi întotdeauna.
  
• 
  Sunteţi dezamăgiţi că aţi văzut că Biserica nu v-a demonstrat interes personal, nici pentru dumneavoastră, nici pentru familia dumneavoastră şi nu a venit deloc să vă cerceteze decât atunci când căuta bani...
  
• 
  Poate exagerez, uneori au venit să ne viziteze, dar ştiţi, am trăit atâtea dezamăgiri din cauza Bisericii şi în mod special cu preotul din vechea parohie, care m-a lăsat singur în clipele de maximă dificultate. Pentru aceea nu sunt întotdeauna obiectiv sau corect faţă de Biserică.
  
• 
  Deci vi se pare că din cauza unor situaţii trăite în trecut aveţi motiv de a fi indignat acum, dar găsiţi dificultăţi în a găsi modul corect de a acţiona.
  
• 
  Desigur, sunt mulţumit că dumneavoastră sunteţi aici pentru că, sincer, nevasta mea şi eu ne-am gândit să vorbim cu dumneavoastră referitor la botezul copilului nostru, pentru ca să ştim ce se pretinde de la noi. Ce-mi puteţi zice referitor la aceasta?
  
• 
  Da, este posibil şi de dorit să-l botezaţi cât mai curând.
  

***

2. Este vorba despre un colocviu pastoral dintre doi tineri logodnici şi preotul lor.

Maria, Carol şi parohul.

Maria:

• 
  Părinte paroh aş vrea să vă pun o întrebare.
  

Preotul:

• 
  Ziceţi-mi. Sunt pregătit să vă ascult.
  

Maria:

• 
  Ce este mai grav din punct de vedere teoretic, a nu respecta datoriile faţă de condiţia noastră elezială…, sau a avea raporturi conjugale cu un prieten…?
  

Preotul:

• 
  Este dificil să răspundem într-un cuvânt la o astfel de întrebare. În amândouă cazurile, dacă este deplină libertate, este vorba de păcat. Într-un caz neglijenţă, în altul, păcat împotriva castităţii.
  

Maria:

• 
  De acord, dar care dintre ele este mai grav? Să presupunem că un om trebuie să decidă.
  

Preotul:

• 
  Ştiţi bine că a păcătui este o formă de îndepărtare de Dumnezeu, de rănire a propriei noastre prietenii cu Dumnezeu. Stând astfel lucrurile, nu are multă importanţă să ştim care dintre cele două ne îndepărtează mai mult de Dumnezeu.
  

Maria:

• 
  Dar este o problemă care mi se pune în fiecare zi şi nu ştiu cum să răspund. Tocmai de aceea aştept un sfat.
  

Preotul:

• 
  N-aş şti nici eu să răspund. Depinde de situaţie şi de circumstanţe. Dacă vreţi să vorbim mai pe îndelete despre aceasta, veniţi după Sfânta Liturghie.
  

Maria:

• 
  Forte bine părinte. Pot să vin împreună cu logodnicul meu?
  

Preotul:

• 
  Desigur. Veniţi cu el.
  

După Liturghie în birou:

• 
  Deci dumneavoastră aveţi dificultăţi.
  

Maria:

• 
  Da.
  
• 
  Dacă am înţeles bine problema este aceasta: dacă ar fi de ales între două ipoteze este mai bine să renunţi la propria datorie faţă de stat sau să păcătuieşti împotriva castităţii?
  

Maria:

• 
  Dar noi nu vrem să păcătuim. Situaţia noastră este dificilă. Cum aş putea să v-o descriu?
  

Preotul:

• 
  Vă găsiţi deci într­o mare dificultate amândoi.
  

Maria:

• 
  Da, suntem logodnici şi nu putem să ne căsătorim decât peste un oarecare număr de ani.
  

Preotul:

• 
  Şi situaţia vă pune în dificultate.
  

Maria:

• 
  Totul a mers foarte bine până anul acesta. Logodnicul meu studia ştiinţele politice. Totul mergea foarte bine la munca lui. Acum, în schimb, nu mai reuşeşte să studieze. Nu a mai promovat la câteva examene. Zice că i-ar fi necesar să aibă relaţii intime cu mine pentru a putea să muncească şi să înveţe. Dar mama mea îmi spune, dimpotrivă, aproape tot timpul, că este nevoie să fim foarte prudenţi pentru a avansa în acest plan şi, şi eu cred la fel…
  

Carol, care asculta atent, dă semne de nervozitate:

• 
  Munca mea intelectuală nu merge cum ar trebui pentru faptul că nu am nici un mijloc pentru a mă elibera de tensiunea sexuală.
  

Parohul:

• 
  Pentru dumneavoastră pare o situaţie foarte dificilă.
  

Carol:

• 
  Dar este o dilemă fără soluţie. Am vorbit cu aceasta şi cu prietenii şi cu unii medici şi toţi îmi spun că trebuie să caut o oarecare satisfacţie sexuală.
  

Parohul:

• 
  Şi atunci ce aţi făcut?
  

Carol:

• 
  Aş vrea să am relaţii intime cu Maria, dar ea se opune, spunând că este păcat.
  

Maria:

• 
  Vreau să mă pregătesc pentru nuntă menţinând toată puritatea posibilă şi salvând prietenia mea cu Dumnezeu. Cu toate acestea văd şi pericolul de a-l pierde pe Carol pentru că îl contrazic tot timpul.
  

Parohul:

• 
  Deci în esenţă, aveţi amândoi dificultăţi, chiar dacă diferite, şi nu ştiţi cum să le rezolvaţi. E adevărat?
  

Carol:

• 
  Exact. Fără dubiu, aş putea să frecventez o altă fată pentru a găsi această detensionare, dar ar fi o infidelitate faţă de adevărata mea iubită, Maria.
  

Parohul:

• 
  Este mai corect să rămâi astfel fidel propriei logodnice. Dar n-ar fi mai simplu să anticipaţi, să grăbiţi nunta?
  
• 
  Ar fi o lipsă de responsabilitate din partea mea.
  

Carol:

• 
  Nu aş putea, în realitate, să garantez traiul zilnic al soţiei şi al copiilor care vor veni, şi părinţii noştri nu sunt deloc bogaţi…
  
• 
  Atunci, trebuie să găsiţi o soluţie creştină la această problemă, care să nu fie însă raporturile conjugale.
  
• 
  Desigur… Deci, părinte, aţi putea să ne spuneţi cu mai multă precizie ce este de făcut în situaţia noastră?
  

În acest moment s-au clarificat multe lucruri între cei doi. Au ajuns să ceară sfat de la cineva care le poate clarifica situaţia cu competenţă şi luciditate. Acum este momentul în care preotul poate să comunice celor doi mesajul evanghelic, să prezinte valorile morale autentice, să-i orienteze pe cei doi spre soluţionarea problemei.

„A ajuta” este actul de promovare într-o persoană o schimbare constructivă de comportament, astfel ca să aibă loc o fortificare a dimensiunii afective a vieţii credinciosului şi de a oferi un control personal mai mare în activităţile pe care credinciosul va trebui să le desfăşoare”.

Procesul de evoluţie se fundamentează pe mai multe principii:

1. 
   În primul rând, persoana trebuie să devină tot mai conştientă atât de resursele care există în ea, cât şi de carenţele proprii. Astfel, se ajunge la înţelegerea nevoilor de fond care devin astfel factori dinamici în realizarea de sine.
   
2. 
   Un alt principiu fundamental al psihologiei umaniste este afirmarea valorilor. Doar în raport cu acestea omul poate interpreta întreaga existenţă. El trebuie să se raporteze permanent la valori, să-şi organizeze comportamentul în funcţie de acestea. Din punct de vedere operativ, Carkhuff sugerează să pretindem de la noi înşine şi de la ceilalţi maximul pe care-l putem oferi, încercând să creştem constant exigenţele.
   
3. 
   Un alt principiu aminteşte că evoluţia armonioasă a persoanei umane pretinde să fie promovată dezvoltarea diferitelor funcţii psihice umane: intelectuale, afective, sociale, morale. Orice nou achiziţie intelectuală trebuie să comporte o schimbare de comportament.
   

Carkhuff consideră că schimbarea de sine este întotdeauna opera unei persoane, este începută întotdeauna de ea, iar instituţiile şi structurile au un rol secundar. Carkhuff demonstrează o mare încredere în resursele persoanei umane şi în capacitatea persoanei umane de a iniţia în sine un proces de transformare şi de îmbunătăţire.