Controlul exercitat de către instanţa română
Controlul exercitat de către instanţă asupra executării unui mandat european de arestare este diferit de cel efectuat de această instanţă în materie de extrădare:
-
Verificarea îndeplinirii condiţiei dublei incriminări este eliminat în numeroase cazuri
-
Atunci când autoritatea judiciară străină a reţinut o încadrare juridică care e legată de una din cele 32 de categorii de infracţiuni prevăzute de articolul 85 şi acţiunile considerate sunt, în temeiul legii statului membru de emitere, pedepsite printr-o pedeapsă privativă de libertate cu o durată egală sau mai mare de trei ani de închisoare sau printr-o măsură de siguranţă privativă de libertate cu o durată similară, instanţa nu este competentă să aprecieze această încadrare, nici de a controla dubla incriminare.
-
În schimb, pentru alte fapte decât cele părevăzute la art. 2 alin. (2) din decizia-cadru (art. 85 alin. 1 din lege), prin dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, legiuitorul român a ales să lase la aprecierea judecătorului (autorităţii judiciare de executare) dacă execută mandatul european de arestare atunci când nu este îndeplinită condiţia dublei încriminări. A fost opţiunea legiuitorului român, permisă de decizia-cadru, de a transpune în acest mod art. 2 din decizia-cadru, după cum putea să decidă ca pentru celelalte infracţiuni decât cel 32 menţionate în listă, neîndeplinirea condiţiei dublei încriminari să constituie un motiv obligatoriu de refuz.
-
Cuantumurile pedepsei sunt controlate în exclusivitate din punct de vedere al legii statului membru emitent.
-
Atunci când faptele se află pe lista citată anterior de 32 de categorii de infracţiuni, instanţa verifică dacă faptele atribuite sunt pedepsite cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate egală sau mai mare de trei ani de legislaţia statului membru emitent.
-
În alte cazuri faptele trebuie să respecte cuantumurile de pedeapsă prevăzute de articolul 81 în privinţa legislaţiei statului membru emitent.
În cele două cazuri nu mai există nicio condiţie cu privire la pedeapsa aplicată sau prevăzută de legislaţia română.
-
Prescripţia în dreptul român nu mai este un motiv de refuz al predării, cu excepţia cazurilor deosebite
-
Contrar dreptului actual de extrădare, predarea persoanei solicitate nu va putea fi refuzată pe motiv de prescriere a răspunderii penale sau a executării pedepsei în România, exceptând cazul în care faptele pentru care mandatul european de arestare a fost emis vor putea fi urmărite şi judecate de către autorităţile judiciare române
-
Cetăţenia română a persoanei solicitate nu constituie un motiv obligatoriu de refuz al predării
-
Atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul urmăririi penale, instanţa poate subordona predarea condiţiei ca persoana solicitată să fie trimisă în România pentru a executa pedeapsa pronunţată eventual împotriva sa.
-
Atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării pedepsei, două aspecte trebuie avute în vedere:
- dacă pedeapsa pronunţată este compatibilă cu legislaţia română şi autorităţile române competente se angajează să dispună executarea acestei pedepse, instanţa poate atunci să refuze predarea. Executarea pedepsei va putea fi efectuată în condiţiile stabilite de articolele de 115 şi urm. din Legea nr. 302/2004 cu acordul statului de emitere;
- dacă nu este cazul predarea nu poate fi refuzată.
-
Motivele de refuz ale predării
-
Procedura de executare a mandatului european de arestare se diferenţiază de asemenea de cea a extrădării prin faptul că motivele de refuz de predare a persoanei solicitate au un caracter fie obligatoriu, fie facultativ.
-
Motivele obligatorii de refuz, permise de decizia-cadru, au fost transpuse şi în legea română (art. 88 alin. 1):
a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;
b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;
c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.
În ceea ce priveşte motivele opţionale de refuz, în legea română au fost transpuse, prin dispoziţiile art. 88 alin. 2, următoarele:
a) în situaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite sau nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;
b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;
c) când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a pronunţat în alt stat membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă pentru aceleaşi fapte;
c^1) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi instanţa română competentă dispune executarea pedepsei în România, potrivit legii române.
d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;
e) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;
f) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;
g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;
h) când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu urmărească, fie să înceteze urmărirea persoanei solicitate pentru infracţiunea pe care se bazează mandatul de arestare european.
Litera c) 1 a fost introdusă prin Legea nr. 224/2006.
Trebuie precizat că, fiind vorba de o decizie-cadru, modalitatea de tranpunere, care desigur trebuie să se menţină în limitele permise de decizia-cadru, este lăsată la aprecierea legiuitorului naţional.
3.6. Hotărârea curţii de apel
-
Curtea de apel decide prin hotărârea motivată. Hotărârea instanţei române presupune fie o decizie de predare fie un refuz de predare sau o predare condiţionată.
-
Hotărârea curţii de apel va fi notificată, conform normelor de drept comun, persoanei solicitate.
-
Dacă a fost pusă în libertate, notificarea făcută la ultima adresă declarată de către persoana solicitată este considerată ca fiind făcută persoanei sale.
-
Atunci când hotărârea este definitivă, această hotărâre va fi notificată prin orice mijloc şi fără întârziere autorităţii străine emitente;
-
Hotărârea definitivă se comunică autorităţii judiciare emitente a mandatului european de arestare, organelor de poliţie competente - Ministerul Administraţiei şi Internelor, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţionale, precum şi Ministerului Justiţiei.
3.7. Căile de atac împotriva hotărârii curţii de apel
Situaţia diferă în funcţie de faptul dacă persoana solicitată a consimţit sau nu la predarea sa.
-
Atunci când persoana solicitată a consimţit la predarea sa, hotărârea pronunţată de curtea de apel nu poate fi supusă niciunei căi de atac. Legiuitorul a considerat că, într-adevăr, garanţiile procedurale care reglementează obţinerea consimţământului persoanei solicitate în faţa curţii de apel şi caracterul irevocabil al consimţământului dat, nu justifică instaurarea unei căi de atac împotriva hotărârii de predare.
-
În schimb, atunci când persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa, hotărârea poate face obiectul unui recurs. Respectarea articolului 17, paragrafele 3 şi 4, al deciziei-cadru obligă totuşi ca exercitarea acestei căi de atac să se încadreze în termene scurte:
-
Termenul de recurs este de 5 zile de la pronunţare, dacă persoana solicitată a fost prezentă sau de la comunicare, dacă persoana a lipsit la data pronunţării
-
Motivarea recursului
-
dacă recursul a fost declarat oral, motivele de recurs se formulează în scris, printr-un memoriu separat, care trebuie depus în termen de 5 zile de la declarare.
-
dacă recursul a fost declarat în scris motivarea se face prin însăşi cererea de recurs, neexistând în acest caz un termen separat prevăzut de lege pentru formularea motivelor de recurs
-
Dosarul se înaintează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie imediat ce recursul a fost motivat sau la expirarea termenului de motivare
-
Judecarea recursului
-
Recursul se judecă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de cel mult 3 zile de la transmiterea dosarului. Aceasta presupune ca imediat după primirea dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fixeze termen de judecată, termenul urmând să fie stabilit pentru intervalul rămas până la împlinirea celor 3 zile sau chiar pentru cea de-a treia zi de la primire. Recursul este suspensiv de executare.
3.8. Predarea persoanei solicitate autorităţilor statului membru de emitere
Condiţiile de predare sunt definite la articolele 96 şi 97
-
După hotărârea definitivă a curţii de apel care acordă predarea persoanei solicitate, organele de poliţie - Ministerul Administraţiei şi Internelor, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională , ia măsurile necesare pentru a organiza predarea persoanei în cauză.
-
Această predare trebuie să intervină în termen de 10 zile de la data hotărârii definitive a curţii de apel, cu excepţia unui motiv legal de amânare a predării. În lipsa demersurilor autorităţilor străine pentru a organiza predarea, persoana solicitată va trebui să fie repusă în libertate. În caz de forţă majoră o nouă dată poate fi stabilită cu autoritatea judiciară străină şi persoana arestată este atunci predată cel mai târziu în următoarele zece zile de la această nouă dată, dacă nu este pusă în libertate, cu condiţia să nu fie deţinută într-o altă cauză.
-
Dacă persoana solicitată este în libertate în momentul în care hotărârea care autorizează predarea este pronunţată, ea poate fi arestată în vederea predării, la propunerea procurorului general, în măsura în care aceasta se sustrage de la predare.
-
Predarea va putea fi amânată din motive umanitare serioase sau dacă persoana solicitată este urmărită penal în România sau trebuie să ispăşească o pedeapsă aplicată pentru o altă faptă decât cea prevăzută de mandatul european de arestare european. În acest ultim caz curtea de apel poate acorda totuşi autorităţii judiciare a statului membru de emitere predarea temporară a persoanei căutate.
3.9. Situaţii deosebite
3.9.1. Cereri de predare şi de extrădare concurente
Articolul 99 prevede procedura aplicabilă atunci când mai multe state membre au emis un mandat european de arestare împotriva aceleaşi persoane, inclusiv pentru fapte diferite, precum şi procedura aplicabilă în caz de concurenţă între un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare.
-
În primul caz, alegerea mandatului european de executat este făcută de către curtea de apel, la nevoie după consultarea Eurojust, ţinând cont de toate circumstanţele speţei şi în special de locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă.
-
În al doilea caz, curtea de apel poate decide amânarea pronunţării unei hotărâri de predare, până la primirea actelor justificative în susţinerea cererii de extrădare. Ea decide asupra priorităţii mandatului european de arestare sau a cererii de extrădare ţinând cont de toate circumstanţele, în special cele care figurează în convenţia sau în acordul aplicabil.
3.9.2. Dispoziţii speciale
Dispoziţii referitoare la aplicarea în timp a procedurii mandatului european de arestare
-
Mandatul european de arestare poate fi emis şi difuzat pentru orice faptă care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 81 din legea română, indiferent de data la care a fost săvârşită;
-
Totuşi, articolul 32 al deciziei-cadru permite statelor membre să formuleze, cu prilejul adoptării instrumentului, o declaraţie care să indice că, în calitate de state membre de executare, ele vor continua să aplice procedura de extrădare pentru cererile referitoare la faptele comise înainte de o dată indicată. Italia, Franţa şi Austria, au formulat o asemenea declaraţie.
-
Astfel, regimul mandatului european de arestare european nu este aplicabil la cererile de predare primite de Franţa privind faptele comise înainte de data indicată de statul respectiv cu prilejul declaraţiei sale, adică 1 noiembrie 1993. Reiese că cererile adresate Franţei, privind faptele comise înainte de această dată vor fi primite, respectiv formulate în temeiul convenţiilor de extrădare aplicabile.
-
În ceea ce priveşte Italia şi Austria, aceste state au dorit să excludă punerea în practică a procedurii mandatului european de arestare pentru faptele anterioare datei de intrare în vigoare a deciziei-cadru (adică 7 august 2002). În consecinţă, procedura mandatului european de arestare nu va putea fi pusă în practică, cu aceste două ţări decât pentru faptele comise începând din 7 august 2002. Reiese că cererile adresate de autorităţile române acestor două state membre şi care privesc faptele comise înainte de această dată vor fi reglementate de regulile extrădării.
-
Aplicarea eventuală a principiului reciprocităţii
-
Unele state membre au prevăzut sau ar putea prevedea invocarea principiului reciprocităţii (de exemplu Belgia) pentru a exclude din procedura mandatului european de arestare executarea mandatelor emise de un alt stat membru în cazurile în care acest stat ar refuza el însuşi să aplice această procedură.
-
Dispoziţiile tranzitorii
-
Semnalări introduse în sistemul Schengen înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor de transpunere a decizie – cadru
-
Semnalările difuzate de celelalte state membre ale Uniunii europene înainte de intrarea în vigoare în fiecare stat a dispoziţiilor de transpunere a deciziei-cadru vor fi considerate ca valorând drept titlu de arestare sub rezerva transmiterii ulterioare a originalului sau a copiei autentificată pentru conformitate a unui mandat european de arestare.
-
Persoanele arestate conform unei cereri de arestare provizorie atunci când cererea de extrădare încă nu a parvenit înainte de intrare în vigoare a procedurii mandatului european de arestare
-
În acest caz, procedura aplicabilă este cea a extrădării, exceptând cazul în care un mandat european de arestare în original sau în copie conformă este primit de în termen de 40 de zile de la arestarea preventivă a persoanei solicitate.
-
Procedura mandatului european de arestare nu se aplică la procedurile de extrădare care au fost deja iniţiate.
ANEXE
Anexa II 1 Formular al mandatului european de arestare
Anexa II 2 Tabel al punctelor naţionale de contact la Reţeaua Judiciară Europeană în materie penală
Anexa II 3 Textul deciziei-cadru în limbile engleză şi română (traducere neoficială)
***
III. CONVENŢIA DE ASISTENŢĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ DIN 29 MAI 2000 ŞI PROTOCOLUL ADIŢIONAL DIN 2001
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, conţine şi dispoziţii pentru aplicarea Convenţiei UE de asistenţă judiciară în materie penală din 29 mai 2000 şi a Protocolului său adiţional din 2001.
Prezentul îndrumar îşi propune, la acest capitol, expunerea condiţiilor de aplicare şi caracteristicile esenţiale ale convenţiei din 29 mai 2000 (A) apoi ale protocolului din 16 octombrie 2001 între aceleaşi state (B).
-
CONVENŢIA DE ASISTENŢĂ JUDICIARĂ DIN 29 MAI 2000
Convenţia a intrat în vigoare, în Uniunea Europeană, la 23 august 2005. Ea va fi aplicabilă între România şi statele membre care au ratificat-o, după data aderării, începând cu data la care va intra în vigoare pentru ţara noastră, ce urmează a fi stabilită prin decizie a Consiliului UE. Stadiul ratificării trebuie consultat pe site-ul Uniunii Europene.
Dispoziţiile acestei noi convenţii de asistenţă judiciară în materie penală au drept obiectiv ajungerea la o asistenţă judiciară cât se poate de rapidă, eficientă şi completă între statele Uniunii pentru a lupta cât mai bine împotriva criminalităţii.
1.1. Dispoziţii generale
-
Relaţiile cu celelalte convenţii.
Această nouă convenţie nu constituie un instrument independent de obligaţiile internaţionale anterioare ale statelor membre. Convenţia din 29 mai 2000 completează între statele membre ale Uniunii Europene Convenţia de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959, adoptată sub egida Consiliului Europei, ea însăşi completată de convenţia de aplicare a Acordului Schengen din 19 iunie 1990.
-
Aplicarea teritorială a convenţiei (articolul 26)
Convenţia se aplică în cadrul Uniunii Europene, precum şi în relaţia cu Islanda şi Norvegia.
În ceea ce priveşte Franţa, Convenţia din 29 mai 2000 se aplică pe teritoriul metropolitan şi în departamentele de peste mare, dar nu la teritoriile de peste mare.
În ceea ce priveşte Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord: pentru Gibraltar convenţia se va aplica încă de la intrarea sa în vigoare pentru Regatul Unit. În ceea ce priveşte insulele anglo-normande şi insula Man, intrarea în vigoare a convenţiei va trebui să fie însoţită de un aviz scris al Regatului Unit la Consiliu şi de o decizie a acestuia luată în unanimitate.
Sub rezerva eventualelor declaraţii pe care le-ar putea formula Olanda, convenţia se va aplica de asemenea la tot teritoriul său, inclusiv la posesiile sale de peste mare.
-
Dispoziţii specifice anumitor state membre
Dispoziţii specifice se aplică pentru Irlanda şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (transmiterea cererilor de asistenţă, articolul 6 § 3, la Luxembourg (protecţia datelor cu caracter personal, articolul 23 § 7), Norvegia şi Islanda (dispoziţii legate de acordul Schengen, intrarea în vigoare a Convenţiei, articolul 29).
-
Principalele inovaţii
2.1. Dispoziţii care tind să extindă domeniul asistenţei judiciare în materie penală
-
Nu este posibil ca un stat membru să refuze asistenţa în cauze care se referă la răspunderea penală a persoanelor juridice (Articolul 3 al Convenţiei).
Chiar dacă dreptul naţional al statului solicitat nu prevede răspunderea penală a persoanelor juridice, acesta trebuie să acorde asistenţă statului care i-o cere pentru o cauză de genul acesta.
Statele părţi la această convenţie nu mai pot, prin aplicarea articolului 5 al Convenţiei din 20 aprilie 1959, să refuze o cerere de asistenţă pe motiv că priveşte infracţiuni pentru care răspunderea persoanelor juridice nu este prevăzută de legislaţia lor naţională.
-
Extinderea câmpului de aplicare al asistenţei judiciare în materie penală
Dispoziţiile articolului 49, punctul a) al convenţiei de aplicare a acordurilor Schengen sunt abrogate şi reluate de cele ale articolului 3-12 al convenţiei din 29 mai 2000. În consecinţă aceste dispoziţii se aplică la toate statele părţi la convenţie şi nu numai la statele părţi la convenţia de aplicare a acordurilor Schengen.
2.2. „Îmblânzirea” regulilor referitoare la asistenţa penală
-
Termene de executare a cererilor de asistenţă (articolul 4)
Articolul 4 al convenţiei din 29 mai 2000 subliniază interesul autorităţii judiciare solicitante de a indica în cererea sa termenul în care ea doreşte să obţină înapoierea actelor efectuate în îndeplinirea cererii, cu justificarea motivelor care impun fixarea unui asemenea termen.
Autoritatea judiciară solicitată trebuie să respecte pe cât posibil acest termen şi, imediat ce consideră că se va afla în imposibilitatea de a-l respecta, ea trebuie să informeze asupra acestui lucru autoritatea solicitantă precizându-i termenul în care va fi în măsură să satisfacă cererea. Autoritatea judiciară solicitantă informează, în acest din urmă caz, autoritatea solicitată dacă, ţinând cont de aceste elemente, ea îşi menţine cererea sau o retrage.
Convenţia trimite aşadar la deschiderea unui dialog direct între autoritatea judiciară solicitantă şi cea solicitată, destinat să favorizeze cooperarea. Aceasta va fi facilitată de recurgerea la Reţeaua Judiciară Europeană şi la Eurojust.
-
Transmiterea cererilor de asistenţă (articolul 6)
-
Generalizarea transmiterii directe a cererilor de asistenţă
Convenţia impune ca principiu transmiterea directă a cererilor de asistenţă de la o autoritate judiciară la o altă autoritate judiciară.
Acest mod de comunicare este permis şi de art. 14 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006.
Dostları ilə paylaş: |
