R o m â n I a ministeruljusti ţ I e I
Cu excepţia Regatului Unit al Marii Britanii şi a Irlandei (
Yüklə 0,78 Mb.
|
Cu excepţia Regatului Unit al Marii Britanii şi a Irlandei (pentru care se va utiliza în continuare transmiterea prin intermediul Ministerului Justiţiei), această cale de transmitere se aplică la comisiile rogatorii internaţionale, la cererile de anchetă, la transmiterile spontane de informaţii prevăzute de articolul 7 al Convenţiei din 29 mai 2000 şi la denunţurile oficiale prevăzute de articolul 21 al Convenţiei din 20 aprilie 1959. Pentru a putea identifica autoritatea judiciară dintr-un stat membru UE căreia îi pot transmite direct o cerere de asistenţă judiciară, magistraţii români pot utiliza Atlasul judiciar european, disponibil pe site-ul Reţelei Judiciare Europene la adresa http://www.ejn-crimjust.eu.int/atlas_advanced.aspx. De asemenea, pot apela la punctele naţionale de contact ale Reţelei Judiciare Europene (anexa II 2), ale căror coordonate sunt disponibile şi pe site-ul Ministerului Justiţiei. Atunci când este vorba despre transmiterea spontană a informaţiilor, statele care doresc pot, în conformitate cu dreptul lor naţional, să supună folosirea acestor informaţii din partea statului destinatar la unele condiţii (de exemplu: respectarea principiului specialităţii). În acest sens, articolul 166 din Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, prevede că autorităţile competente ale statului român pot supune folosirea acestor informaţii unor condiţii pe care le stabilesc.
Articolul 6.8 al convenţiei enumără categoriile de cereri de asistenţă care continuă obligatoriu să fie transmise de către autoritatea centrală autorităţii centrale. Este vorba în primul rând de cererile de transfer provizoriu sau de tranzit al persoanelor deţinute, în cadrul articolului 11 al convenţiei din 20 aprilie 1959 sau al articolului 9 al convenţiei din 29 mai 2000 însăşi. Ca şi până acum, direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, prin unitatea specializată, va transmite asemenea cereri. Este vorba în al doilea rând despre transmiterea extraselor hotărârilor de condamnare prevăzută de articolul 22 al convenţiei din 20 aprilie 1959, care se vor transmite, de asemenea, şi în baza Convenţiei din 29 mai 2000 prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 1872 şi art. 1873. Precizăm însă că atunci când cererea are drept obiect transmiterea copiei unei hotărâri judiciare sau a elementelor dosarului penal, convenţia a introdus posibilitatea pentru autoritatea solicitantă de a se adresa direct instanţei care a pronunţat hotărârea.
Articolul 6.1. al convenţiei prevede că “Cererile de asistenţă şi schimburile spontane de informaţii prevăzute de articolul 7 se fac în scris sau prin orice mijloc care permite să se obţină o urmă scrisă în condiţii care permit statului membru destinatar să verifice autenticitatea sa”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Faxul devine în consecinţă un mijloc normal de transmitere a cererilor şi informaţiilor între autorităţile judiciare ale statelor părţi. Cu condiţia ca siguranţa – şi anume confidenţialitatea, integritatea şi autenticitatea – transmiterii să fie asigurată, transmiterea printr-un mijloc electronic devine de asemenea posibilă.
Abrogând articolul 52 al convenţiei acordurilor Schengen, Convenţia din 29 mai 2000 prevede, prin dispoziţiile art. 5, că actele de procedură trebuie să fie trimise direct prin poştă (citaţii şi hotărâri judiciare). Art. 187 din Legea nr. 302/2004 permite acest mod de comunicare a actelor de procedură. Convenţia conţine totuşi şi excepţii: - când adresa persoanei este incertă sau necunoscută, - când regulile de procedură ale statului solicitant cer o dovadă a înmânării care nu poate fi obţinută prin poştă, - când transmiterea prin poştă se dovedeşte a fi inadecvată sau ineficientă, - când este posibil ca destinatarul să nu fie în măsură să înţeleagă limba de redactare a actului. Prezentul articol nu aduce atingere aplicării articolelor 8, 9 şi 12 ale convenţiei din 20 aprilie 1959 referitoare la înfăţişarea martorilor şi experţilor.
Statul solicitant va putea cere ca actele de asistenţă să fie îndeplinite în formele prevăzute de dreptul statului solicitant, dacă acestea nu sunt contrare principiilor fundamentale de drept ale statului solicitat. Astfel, probele obţinute vor fi uşor şi direct integrate în dosar. Trebuie precizat că expresia “formalităţi şi proceduri” trebuie să fie interpretată în sens larg şi poate include, de exemplu, situaţia în care o cerere indică faptul că un reprezentant al autorităţilor judiciare a statului membru solicitant sau un reprezentant al apărării trebuie să fie autorizat să asiste la depoziţia martorului. Această regulă este inversul celei prevăzute de articolul 3 al Convenţiei din 20 aprilie 1959, care precizează că formele actelor de asistenţă sunt cele ale ţării solicitate.
Videoconferinţa poate fi folosită pentru audierea unui martor sau expert, dar chiar şi a învinuiţilor şi inculpaţilor, însă pentru aceştia din urmă numai în anumite condiţii (articolul 10.9). Posibilitatea de a acţiona prin videoconferinţă pentru a audia un martor sau un expert a fost introdusă prin art. 165 din Legea nr. 302/2004. Alin. (9) al art. 165 din Legea nr. 302/2004 prevede că „Dispoziţiile prezentului articol se pot aplica şi în cazul audierii învinuiţilor sau inculpaţilor, dacă persoana în cauză consimte şi dacă există un acord în acest sens între autorităţile judiciare române şi cele ale statului solicitant.”
Articolul 73 al convenţiei de aplicare a acordurilor Schengen care limita livrările supravegheate în cazul infracţiunilor legate de traficul de stupefiante a fost abrogat şi înlocuit de articolul 12 al Convenţiei din 29 mai 2000, care impune statelor părţi să prevadă în dreptul lor intern posibilitatea de a proceda la livrări supravegheate pentru orice infracţiune care dă loc la extrădare. Acest lucru s-a realizat în cazul României prin art. 167 din Legea nr. 302/2004. Statul solicitat este cel care decide dacă o livrare supravegheată trebuie sau nu să aibă loc pe teritoriul său în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul său.
Această inovaţie depăşeşte noţiunile obişnuite de „stat solicitant” şi „stat solicitat”, în măsura în care este vorba despre punerea în comun de către două sau mai multe state a mijloacelor umane şi tehnice pentru efectuarea unei anchete penale. Crearea unei echipe comune este decisă împreună de statele respective. Echipa constituită astfel din agenţii mai multor ţări va putea acţiona pe teritoriul unei ţări sau al alteia care au fost de acord. Articolul 169 din Legea nr. 302/2004 a transpus această nouă formă de asistenţă judiciară.
Este vorba pentru statul solicitat de a permite prezenţa şi acţiunea pe teritoriul său a unui agent al statului solicitant care efectuează o operaţiune de infiltrare sub o identitate falsă. Dispoziţiile introduse de articolul 14 al convenţiei nu au caracter de constrângere. România a ales să introducă această posibilitate de asistenţă în dreptul său prin art. 168 din Legea nr. 302/2004.
Este pentru prima dată când o convenţie asupra cooperării judiciare în materie penală cuprinde reguli de protecţie referitoare la schimbul de date între două sau mai multe state membre. Un stat membru care a obţinut date cu caracter personal în aplicarea convenţiei, poate să le folosească numai:
Statul membru care a transmis datele cu caracter personal poate cere statului membru destinatar să-l informeze asupra folosirii acestor date. Luxembourgul a fost autorizat să formuleze o declaraţie specială în cadrul acestui articol, prin care poate cere, exceptând cazul în care statul membru solicitant a obţinut consimţământul persoanei interesate, ca datele cu caracter personal să nu poată fi folosite într-o procedură judiciară sau într-o procedură conexă numai cu acordul său prealabil, şi asta în cadrul procedurilor pentru care ar fi putut refuza sau limita transmiterea sau folosirea de date cu caracter personal. Această ţară a dorit astfel să restrângă uzul ce putea fi făcut în materie fiscală de date strânse în cazul comisiilor rogatorii internaţionale.
Aceste noi dispoziţii prevăd că cererile de asistenţă pot fi prezentate cu scopul de a pune obiectele obţinute prin mijloace ilicite (de exemplu mărfurile furate) la dispoziţia statului membru solicitant în vederea restituirii lor proprietarului legitim. Conceput în optica unei aplicări limitate la cazurile în care nu există nicio îndoială asupra identităţii proprietarului legitim al bunului, acest articol precizează cadrul în care partea solicitată poate renunţa la restituirea obiectului predat aşa cum este prevăzută de articolele 3 şi 6 ale convenţiei din 20 aprilie 1959.
Articolul 9 completează articolul 11 al convenţiei din 20 aprilie 1959. El permite unui stat membru să încheie aranjamente în vederea transferului temporar într-un alt stat membru al unei persoane deţinută pe teritoriul său, în cadrul unei urmăriri. Acordul prevede modalităţile de transfer temporar al persoanei şi termenul în care trebuie să fie trimisă pe teritoriul statului membru solicitant. Perioada de detenţie suferită pe teritoriul statului membru solicitat este scăzută din durata detenţiei pe care a suferit-o interesatul pe teritoriul statului membru solicitant. Această formă de cooperare este reglementată de art. 181 din legea română.
Dispoziţiile Titlului III din Convenţie sunt transpuse în dreptul intern prin dispoziţiile art. 171 din Legea nr. 302/2004. B. PROTOCOLUL ADIŢIONAL LA CONVENŢIA DIN 29 MAI 2000 Trebuie subliniat că dispoziţiile Protocolului adiţional din 16 octombrie 2001 se adaugă la cele ale Convenţiei din 29 mai 2000 şi viceversa, în acelaşi mod ca şi cum ar fi fost introduse împreună într-un singur şi acelaşi instrument. Astfel, cu excepţia notabilă a dispoziţiilor articolului 1 care nu se aplică decât la unele infracţiuni, dispoziţiile protocolului adiţional au o însemnătate generală ca cele ale Convenţiei din 29 mai 2000. În acelaşi mod, trebuie remarcat că domeniul de aplicare a articolelor 5-9 ale protocolului nu se limitează numai la cererile de asistenţă judiciară vizând furnizarea de informaţii bancare (articolele 103 ale protocolului). Aceste dispoziţii, care vizează să simplifice şi să facă mai eficientă funcţionarea asistenţei judiciare în materie penală, au deci scopul de a se aplica la orice fel de cerere. Protocolul a intrat în vigoare la 5 octombrie 2005 în Uniunea Europeană. Astăzi este aplicabil între Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Letonia, Lituania, Franţa, Olanda,Slovenia, Spania, Suedia şi Ungaria. Pentru celelalte ţări ale Uniunii Europene, protocolul va intra în vigoare în conformitate cu notificările făcute de aceste state care trebuie consultate adresându-se site-ului Uniunii Europene.
Obiectul esenţial al Protocolului este de a înscrie în textul convenţiei angajamentul statelor părţi de a face schimb de informaţiile cele mai complete şi cele mai ample cu putinţă în materie bancară. Cererile pot privi identificarea conturilor bancare deschise în numele unei persoane fizice sau juridice (articolul 1), descrierea tranzacţiilor bancare realizate în timpul unei anumite perioade (articolul 2), dar şi urmărirea tranzacţiilor bancare un anumit timp (articolul 3).
Trebuie precizat că protocolul utilizează expresia “cont bancar” în accepţiunea sa cea mai largă. Prea puţin contează natura conturilor respective, numărul lor şi felul băncii. Astfel, pot face obiectul unei cereri de informare: conturile personale ale individului care face obiectul anchetei, cele al cărui beneficiar economic este (noţiune utilizată în unele locuri bancare), dar şi cele ale beneficiarului unei împuterniciri. În acest ultim caz, obligaţia de a informa trebuie să fie executată într-un termen rezonabil (articolul 1).
Nicio restricţie nu este impusă asupra informaţiilor căutate. Textul se mulţumeşte să facă trimitere la conţinutul cererii statului solicitant precizând că statul solicitat oferă informaţiile privind conturile şi “operaţiunile realizate în timpul unei anumite perioade specificată în cerere”. De asemenea, primul paragraf al articolului 2 al protocolului nu subordonează executarea acestui fel de cerere existenţei unei proceduri penale demarată împotriva persoanei titulare a contului sau a conturilor. Este vorba de a indica clar că autorităţile judiciare solicitate sunt obligate să-şi dea concursul la cereri de asistenţă privind conturile deţinute de terţii care nu fac ei înşişi obiectul unei proceduri penale (de exemplu un transportator de fonduri). Informaţiile pot privi atât conturile emiţătoare cât şi conturile primitoare, ceea ce permit să se reconstituie fluxurile de intrare şi de ieşire ale respectivelor operaţiuni.
Este vorba aici despre o inovaţie totală deoarece acest dispozitiv nu există în nici-un text anterior. Este obligaţia statelor părţi de a pune în mişcare un mecanism care să le permită să poată răspunde unei cereri privind urmărirea tranzacţiilor bancare. Nicio specificaţie nefiind detaliată, este la latitudinea statului solicitat să decidă asupra mecanismului şi condiţiilor pe care le va putea stabili (urmărire zilnică, lunară...) ţinând cont de cererea iniţială. Totuşi, caracterul de constrângere al acestei obligaţii este restrâns de paragraful 3 al articolului 3 al protocolului care permite părţii solicitate să decidă sau nu să acorde măsura “în fiecare caz individual” şi “cu respectarea legislaţiei naţionale”.
Condiţiile impuse de protocol la executarea cererilor de asistenţă diferă în funcţie de tipul de informaţie solicitat. Constrângerile cele mai puternice privesc cererile de informaţii asupra conturilor bancare. 2.1. Condiţii referitoare la executarea cererii de informare asupra conturilor bancare
Făcând excepţie de la caracterul general al dispoziţiilor convenţiei din 29 mai 2000 şi ale protocolului său, articolul 1.3 al acestuia din urmă stipulează că obligaţiile prevăzute de articolul 1 nu se aplică decât în cazul în care infracţiunile vizate corespund uneia din următoarele trei posibilităţi: *să fie o faptă pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate sau de o măsură de siguranţă privativă de libertate de un maxim de cel puţin patru ani în statul solicitant şi de cel puţin doi ani în statul solicitat. Această ipoteză conjugă pragurile de pedeapsă ale celor două state (solicitant: 4 ani şi solicitat: 2 ani), ceea ce presupune că faptele sunt incriminate în aceste două state. În practică, textele punitive româneşti referitoare la fapte de spălare de bani, abuzuri de bunuri sociale, înşelăciune, fraudă fiscală, corupţie, trafic de influenţă sau deturnare de fonduri publice nu sunt sub pragurile fixate de protocol. *să fie o infracţiune prevăzută de articolul 2 al convenţiei din 1995 privind crearea unui birou european al poliţiei (convenţia Europol) sau de anexa la această convenţie aşa cum a fost modificată2 *să fie, în măsura în care nu ar fi acoperită de convenţia Europol, o infracţiune prevăzută în convenţia din 1995 referitoare la protecţia intereselor financiare ale comunităţilor europene, protocolul său din 1996 sau cel de-al doilea protocol al său din 1997.3
* să indice motivele pentru care consideră că informaţiile cerute pot fi fundamentale pentru ancheta în curs; * să precizeze motivele care o fac să presupună că băncile situate în statul solicitat deţin conturile respective şi să indice, în măsura în care dispune indicii, care sunt băncile care ar putea fi privite; * să comunice orice informaţie care poate facilita executarea cererii. Nicio sancţiune pentru lipsa acestor informaţii nu este prevăzută de convenţie. De asemenea, informaţia cea mai completă ar trebui să fie un gaj de execuţie pozitivă şi rapidă. Într-adevăr, aceste precizări au fost incluse cu scopul de a facilita munca părţii solicitate. Protocolul autorizează statele să subordoneze executarea unei asemenea cereri “aceloraşi condiţii ca cele pe care le aplică pentru cererile în scopul perchiziţiilor şi sesizărilor”, sau, în special, controlul dublei incriminări prevăzut de articolul 51 al convenţiei de aplicare a acordurilor Schengen, precum şi compatibilitatea cu legislaţia lor. Dacă problema dublei incriminări este reglementată de protocol (conform celor de mai sus, articolul 1-3), nu este cazul compatibilităţii cu legea naţională. Nu este exclus ca autorităţile solicitate să opună caracterul neproporţional al cererii în funcţie de importanţa cauzei. Pentru a evita acest risc, articolul 10 al protocolului prevede (conform infra C) punctul 3) o procedură de semnalare a refuzurilor bazate pe acest motiv la Eurojust şi la Consiliul de miniştri ai Uniunii Europene.
Cererile trebuie să conţină motivele pentru care se consideră că informaţiile cerute sunt pertinente pentru ancheta în curs (articolele 2.3 şi 3.2). De asemenea este de asemenea prevăzut că statele însărcinate cu executarea unei cereri de informaţii asupra tranzacţiilor bancare o pot subordona pe aceasta din urmă aceloraşi condiţii ca cele legate de cererile în vederea percheziţiilor şi sesizărilor. Această posibilitate nu este prevăzută pentru executarea unei cereri de urmărire a tranzacţiilor bancare a căror executare este subordonată unor condiţii mai ample.
Protocolul prevede o obligaţie generală de a informa precum şi o cerinţe mai flexibile pentru întrebările suplimentare. De asemenea, acesta prevede că nu poate fi refuzată o cerere de asistenţă în materie bancară prin referire la secretul bancar sau la caracterul politic al infracţiunii vizate. - Întărirea obligaţiei de a informa Articolul 5 al protocolului prevede că, dacă în cursul executării unei cereri de asistenţă judiciară autoritatea însărcinată cu această execuţie consideră că este oportun să întreprindă anchete neprevăzute iniţial, ea informează fără întârziere autoritatea solicitantă pentru a-i permite să ia noi măsuri. Această dispoziţie are drept obiect să facă anchetele mai complete şi să evite procedurile nule care ar rezulta din actele realizate în afara domeniului cererii de asistenţă iniţială. Articolul 6 al protocolului crează două îmblânziri importante în materie de asistenţă. În primul rând, el prevede că orice cerere care completează o cerere anterioară nu este supusă cerinţelor de motivare oferite deja în cererea iniţială. Va fi pur şi simplu necesar să se refere la prima cerere pentru a completa partea referitoare la actele cerute (articolul 6.1). În al doilea rând, odată ce autoritatea judiciară aflată la originea cererii a fost autorizată să meargă pe teritoriul statului solicitat, ea va putea adresa o cerere de asistenţă suplimentară direct autorităţii competente cu prilejul prezenţei sale în acel stat (articolul 6.2). Această dispoziţie a fost prevăzută pentru cazurile în care executarea unei cereri de asistenţă conduce imediat la noi investigaţii de efectuat în statul membru solicitat. - Secretul bancar, confidenţialitatea, infracţiunile fiscale şi politice 1) Secretul bancar, infracţiunile politice şi fiscale nu mai pot fi cauze de refuz al executării unei cereri de asistenţă. Statele părţi la protocolul adiţional la convenţia din 29 mai 2000 nu vor mai putea refuza executarea unei cereri de asistenţă penală întemeiată pe simplul motiv că ele consideră infracţiunea la care se referă cererea drept o infracţiune fiscală (articolul 8.1). În plus, nici-o cerere de asistenţă nu poate fi respinsă pe motiv că dreptul statului solicitat nu impune acelaşi gen de taxe sau impozite, sau nu conţine acelaşi tip de reglementare în materie de taxe şi impozite, de vămi şi de schimb ca dreptul statului solicitant (articolul 8.2). De asemenea, în ipoteza în care statul solicitat va subordona executarea unei cereri de asistenţă privind o infracţiune fiscală existenţei unei incriminări identice în dreptul său intern, articolul 8.2 al protocolului indică faptul că această condiţie va fi îndeplinită din moment ce există o infracţiune de aceeaşi natură în dreptul statului solicitat. Astfel al 3-lea paragraf al articolului 8 al protocolului abrogă articolul 50 al convenţiei de aplicare a acordurilor Schengen. În fine, articolul 9 al protocolului dispune că asistenţa judiciară nu poate fi respinsă pentru simplul motiv că cererea se raportează la o infracţiune pe care statul solicitat o califică drept infracţiune politică. Aşa cum permite protocolul, Franţa a dat totuşi o declaraţie indicând că nu va aplica această dispoziţie decât la unele infracţiuni teroriste, prevăzute în convenţia europeană din 27 ianuarie 1977 pentru reprimarea terorismului. 2) Fiecare stat membru trebuie să ia măsurile necesare pentru ca băncile să nu dezvăluie clientului respectiv şi nici altor clienţi decât informaţii care au fost transmise statului membru solicitant. 3) Transmiterea la Consiliu a hotărârilor de respingere şi sesizarea Eurojust Pentru o mai bună eficienţă a asistenţei penale internaţionale, protocolul prevede transmiterea la Consiliu, de către statul solicitat, a hotărârii sale de refuz atunci când este motivată de: - articolul 2 b al convenţiei din 20 aprilie 1959 (atingere adusă suveranităţii, securităţii, ordinii publice sau altor interese esenţiale ale ţării); - articolul 51 al convenţiei de aplicare a acordurilor Schengen, - articolul 5 al convenţiei din 20 aprilie 1959 (dubla incriminare, infracţiunea vizată putând conduce la extrădare, compatibilitatea cu dreptul părţii solicitate), - articolele 1 § 5 şi 2 § 4 ale prezentului protocol (atunci când statul solicitat îşi foloseşte posibilitatea de a subordona executarea cererii aceloraşi condiţii ca cele care se aplică la percheziţii şi sechestre, şi anume dubla incriminare şi compatibilitate cu dreptul părţii solicitate). Yüklə 0,78 Mb. Dostları ilə paylaş:
|