R o m â n I a tribunalul specializat mureş
SECŢIUNEA a III-a - CALITATEA ACTULUI DE JUSTIŢIE
Yüklə 0,65 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Nume Prenume
- ŞANTA MARINEL
- PIROSKA 2 2 6. ROMAN
- FLAVIUS GHEORGHE
- I.3.2. Durata de soluţionare a cauzelor (inclusiv pe materii)
- I.3.3. Mecanisme de unificare a practicii judiciare
- I.3.5. Pregătirea profesională a judecătorilor şi a personalului auxiliar
SECŢIUNEA a III-a - CALITATEA ACTULUI DE JUSTIŢIEI.3.1. Ponderea hotărârilor atacate din totalul hotărârilor pronunţate. Indicele de desfiinţare.Printre indicii de calitate relevanţi pentru evaluarea performanţelor instanţelor de judecată vor fi analizaţi în cadrul acestei secţiuni cei referitori la ponderea atacabilităţii hotărârilor pronunţate de instanţă, indicele de casare şi de menţinere a hotărârilor în căile de atac precum şi principalele motive de casare. Din numărul total de hotărâri pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş în cursul anului 2015- în primă instanţă şi ca instanţă de apel, în concret un număr de 3.131 de hotărâri, împotriva unui număr de 851 hotărâri au fost promovate căi de atac, ceea ce înseamnă că indicele de atacabilitate a hotărârilor pronunţate la instanţa specializată a fost de 27%.
Ca urmare deciziilor pronunţate de instanţele de control judiciar, într-un număr de 868 de dosare restituite din căile de atac, au fost respinse un număr de 780 de apeluri/recursuri promovate şi au fost admise un număr de 88 de apeluri/recursuri. Din cele 88 de soluţii de admitere pronunţate de instanţele de control judiciar, 20 soluţii au fost de casare a hotărârii atacate, iar diferenţa de 68 de soluţii au fost de modificare a hotărârii atacate. Calculând indicele de desfiinţare înregistrat de instanţa specializată în cursul anului 2015, prin raportarea numărului de hotărâri desfiinţate în căile de atac la numărul de hotărâri pronunţate, rezultă un indice de desfiinţare de 2,8 %. Rezultatul obţinut pe acest indicator statistic reflectă în mod direct performanţa profesională şi efortul depus de întregul colectiv al instanţei, deopotrivă magistraţi şi personal auxiliar. De asemenea, acest indicator reflectă şi importanţa unei reale specializări a magistraţilor, ceea ce le permite acestora să aprofundeze domeniile supuse activităţii lor jurisdicţionale, oferindu-le cadrul necesar pentru realizarea unui act de judecată de calitate.
Referitor la principalele motive de casare şi modificare a hotărârilor pronunţate de această instanţă, aşa cum sunt ele reţinute de Curtea de Apel Tîrgu-Mureş, acestea au vizat în principal stabilirea eronată a situaţiei de fapt, aplicarea greşită a unor norme şi instituţii de drept material şi procesual, nesoluţionarea fondului litigiului. Se constată că cele mai multe hotărâri casate şi modificate au fost hotărârile pronunţate în dosarele de insolvenţă, iar motivele de modificare sunt în principal cele care decurg din aplicarea sau interpretarea greşită a legii. În prezent, potrivit dispoziţiilor regulamentare în materia evaluării profesionale a activităţii magistraţilor, indicele de desfiinţare a hotărârilor atacate nu mai constituie un criteriu de evaluare a performanţei profesionale individuale, iar fişele de casare nu mai cuprind menţiuni referitoare la caracterul imputabil sau neimputabil al desfiinţării hotărârii atacate. Pentru diminuarea procentajului hotărârilor judecătoreşti casate sau desfiinţate în căile de atac sunt necesare o serie de măsuri, printre care cele mai eficiente rezidă în organizarea de întâlniri sau seminarii pe teme profesionale în vederea unificării practicii judiciare, pregătirea riguroasă a şedinţelor de judecată şi crearea condiţiilor pentru studierea practicii relevante precum şi a studiului individual.
Soluţionarea cu celeritate a cauzelor şi reducerea duratei procedurilor judiciare a constituit şi în anul 2015 o preocupare permanentă a conducerii instanţei şi a judecătorilor ce funcţionează în cadrul acesteia. În cadrul Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 aprobată prin HG nr.232/30 martie 2005 şi planul de acţiune pentru implementarea strategiei a fost prevăzută ca direcţie de acţiune sporirea eficienţei şi responsabilizării sistemului judiciar, permanenta monitorizare a dosarelor aflate pe rolul instanţei şi identificarea cauzelor aflate pe rol concomitent cu identificarea cauzelor ce duc la depăşirea duratei rezonabile de soluţionare a litigiilor. În acest sens s-a întocmit trimestrial situaţia cauzelor mai vechi de un an de la înregistrare în sistemul judiciar, fiind monitorizată lunar situaţia cauzelor soluţionate şi nemotivate ori a celor a căror motivare s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut de lege. La finele anului 2015 pe rolul Tribunalului Specializat Mureş au fost 711 de dosare mai vechi de 1 an şi 6 luni, calculat de la data înregistrării actului de sesizare în sistem, din care 14 dosare de primă instanţă, 5 dosare de apel şi 692 dosare în materia insolvenţei. Prin comparaţie, dosarele mai vechi de 1 an şi 6 luni în sistemul judiciar au fost în număr de 532 în anul 2014, deci se constată aşadar, o creştere a duratei de soluţionare a dosarelor în anul 2015, explicaţia fiind legată de creşterea mare a numărului cauzelor înregistrate în căile de atac, respectiv apeluri, cauze care au fost gestionate deja o perioadă de timp de minim 6 luni la instanţele inferioare. În ceea ce priveşte numărul dosarelor cu o vechime de peste 5 ani în sistem (dosare de drept comun), pe rolul Tribunalului Specializat Mureş există 5 dosare din această categorie şi 1 dosar cu vechime de peste 10 ani (dosar nr.21/116/2005-stramutat la Tribunalul Specializat Mureş din data de 11.11.2013- care în prezent este soluţionat, dar încă nu este motivat). Trebuie menţionat că aceste dosare ori au fost strămutate de la altă instanţă, ori au fost suspendate o perioadă mare de timp. În ceea ce priveşte durata de soluţionare a cauzelor se impune tratarea în mod distinct a cauzele de drept comun de cauzele având ca obiect procedurile de insolvenţă, datorită specificului acestei din urmă proceduri care impune stabilirea de termene la 120 de zile. În materia dreptului comun, durata medie de soluţionare a cauzelor este foarte redusă, însă în materia insolvenţei această durată de regulă depăşeşte 1 an. De asemenea, se remarcă o creştere a duratei de soluţionare a cauzelor având ca obiect radierea şi dizolvarea societăţilor comerciale, în contextul în care începând cu data de 15.02.2013 pentru aceste dosare a fost efectuată procedura de regularizare a cererii introductive şi de comunicare a actelor de procedură. În cursul anului 2015 Tribunalul Specializat Mureş fost învestit cu un număr de 757 de cereri recurs/apel promovate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă, deci cu un număr de 53 dosare mai puţine decât în cursul anului 2014. Din aceste dosare, în anul 2015 au fost soluţionate un număr de 685 dosare de apel/recurs, din care în 320 de dosare au fost pronunţate decizii de respingere a căii de atac, în 143 de dosare s-au pronunţat decizii de admitere a căii de ataci, iar în 222 dosare au fost pronunţate alte soluţii (anularea, declinarea, conexarea, renunţarea, perimarea etc.) Din numărul total de 143 de căi de atac admise de Tribunalul Specializat Mureş a fost pronunţată soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţei într-un număr de 7 dosare şi au fost rejudecate în fond de către Tribunalul Specializat Mureş un număr de 136 dosare. Este de menţionat numărul mare de dosare înaintate greşit în calea de atac de către judecătorii, din acest motiv existând un număr mare de dosare care ajung la Tribunalul Specialiyat Mureș prin declinare de la Tribunalul Mureș. Din analiza datelor de mai sus se poate constata că ponderea cea mai mare a cererilor formulate în căile de atac o reprezintă cererile de apel, Tribunalul Specializat Mureş soluţionând apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă. Pentru reducerea duratei de soluţionare a cauzelor şi în anul 2015 s-a asigurat respectarea principiului continuităţii, aplicarea acestui principiu în practică realizându-se prin două tipuri de acţiuni: 1. aplicarea corectă în practică a dispoziţiilor din R.O.I. privind soluţionarea incidentelor procedurale, cu consecinţe asupra continuităţii completului de judecată şi ţinerea evidenţelor prevăzute în acest regulament privitoare la aceste situaţii. 2. asigurarea unui control direct al completului de judecată asupra cauzelor repartizate, care să valorifice pe deplin avantajele oferite de dispoziţiile din R.O.I., cu accentuarea răspunderii judecătorului privind pregătirea şedinţelor şi soluţionarea cauzelor. În acest context, trebuie menţionat faptul că introducerea şi continuarea şi în anul 2015 a programului privind stabilirea volumului optim de activitate nu a determinat acordarea unor termene îndelungate pentru niciunele din tipurile de cauze aflate pe rolul acestei instanţe. Procedând astfel, a fost posibilă menţinerea parametrul de repartizare de 21-49 zile pentru litigiile comerciale de drept comun (prin excepţie, doar fiind utilizat parametrul de repartizare 21- 80 zile). În privinţa cererilor promovate în temeiul dispoziţiilor Legii nr.85/2006 parametrul de repartizare a fost de 3-5 zile. În concluzie, primul termen de judecată stabilit nu a depăşit 60 zile (exceptând perioada vacanţei judecătoreşti). În ceea ce priveşte durata de soluţionare a cauzelor în materia recursurilor şi apelurilor, s-a utilizat parametrul de repartizare 21-49 zile şi, în mod excepţional, parametrul de 92-152 zile (doar pentru dosarele de recurs înregistrate pe perioada vacanţei judecătoreşti). Verificând cauzele de natură subiectivă care au avut o influenţă negativă asupra duratei de soluţionare a cauzelor s-a constatat că cel mai ades modalitatea în care judecătorul pregăteşte şedinţele de judecată şi instrumentează dosarul este responsabilă de prelungirea judecăţilor. Totodată, în această categorie se includ şi cauze precum neredactarea hotărârilor în termen, neexercitarea rolului activ al judecătorului, nerespectarea termenelor de încuviinţare şi de administrare a probelor, inconsecvenţa în aplicarea dispoziţiilor procedurale sau nesancţionarea conduitei culpabile a părţilor şi participanţilor la proces. Printre cei mai importanţi factori subiectivi care influenţează în mod negativ durata de soluţionare a dosarelor se numără inabilitatea judecătorilor/grefierilor de a-şi planifica şi organiza timpul de lucru precum şi lipsa sau slaba pregătire a acestora în managementul dosarelor ce le sunt repartizate. Se pare că aceste vulnerabilităţi de ordin subiectiv au fost sesizate şi de către factorii decidenţi ai sistemului judiciar, care au stabilit printre direcţiile de acţiune pentru perioada următoare şi pregătirea magistraţilor în managementul dosarelor şi în managementul timpului, oferind astfel cadrul propice pentru dobândirea şi perfecţionarea abilităţilor necesare pentru o mai bună organizare a activităţii individuale a magistraţilor şi personalului auxiliar. Până la momentul la care vor fi organizate efectiv cursuri de formare profesională în aceste materii, este necesară luarea de măsuri concrete pentru a reduce cât mai mult efectele negative pe care le produc practicile individuale deficitare din cadrul instanţei. În acest sens, dincolo de întocmirea şi comunicarea cu fiecare dintre judecătorii sau membrii personalului auxiliar al instanţei a deficienţelor constatate, este necesară responsabilizarea acestora pentru a lua toate măsurile necesare pentru limitarea şi pe cât posibil, înlăturarea deficienţelor. Discuţiile purtate individual cu cei vizaţi, care să aibă ca scop declarat stabilirea unui plan concret de măsuri, cu termene de realizare şi care să fie îndeaproape monitorizat, a reprezentat una din soluţiile care au fost folosite şi care vor fi folosite şi pe viitor. Remedierea acestor disfuncţionalităţi se poate face de asemenea şi printr-o monitorizare permanentă a cauzelor mai vechi de 1 an şi respectiv 5 ani, precum şi prin perfecţionarea continuă a pregătirii profesionale a judecătorilor, o organizare mai eficientă şi mai aplicată a învăţământului profesional, prin analiza soluţiilor şi a practicii de casare şi prin continuarea întâlnirilor trimestriale la nivelul Curţii de Apel Tîrgu-Mureş pentru discutarea aspectelor de practică neunitară, asigurarea cunoaşterii practicii CEDO şi CJUE. Redactările peste termenul legal au constituit un factor important care a influenţat în mod negativ operativitatea realizată de instanţă în anul 2015, în condiţiile în care din punct de vedere statistic au fost contabilizate ca dosare finalizate doar cele pentru care hotărârea sau actul final de dezînvestire a fost redactat şi închis în aplicaţia informatică ECRIS până la finele anului. Este un domeniu în care responsabilitatea individuală a judecătorului este preponderentă, conducerea instanţei putând lua doar măsuri prin care să se asigure un cadrul propice pentru ca fiecare magistrat să poată să realizeze acest obiectiv, care pentru el reprezintă o obligaţie legală. Măsurile pe care conducerea instanţei le-a luat până în prezent au fost de natură să creeze toate premisele pentru ca motivarea hotărârilor de către judecători să poată fi făcută în interiorul termenelor prevăzute de lege. Întârzierile înregistrate de cei mai mulţi dintre judecătorii instanţei au fost într-un număr mic de cauze şi de durate relativ reduse, însă pentru unii dintre magistraţii instanţei continuă să fie o problemă de durată, ce pare a nu-şi putea găsi o încă o rezolvare stabilă. Dincolo de monitorizarea pe care atât conducerea instanţei cât şi preşedintele curţii de apel a făcut-o în aceste cazuri şi chiar de verificările efectuate de Inspecţia Judiciară, este absolut necesar şi decisiv ca magistraţii vizaţi să conştientizeze implicaţiile pe care le are încălcarea de către ei a obligaţiei legale de motivare în termen a hotărârilor, atât direct asupra justiţiabililor din respectivele litigii, cât şi asupra activităţii instanţei, şi în fine asupra imaginii justiţiei. Redactarea în termen a hotărârilor judecătoreşti este monitorizată în fiecare lună de către primul-grefier, iar situaţiile întocmite cu privire la hotărârile neredactate în termen, cu indicarea numărul zilelor de întârziere, sunt comunicate în prealabil fiecărui judecător în vederea remedierii situaţiei, iar trimestrial, sunt comunicate Curţii de Apel Tîrgu-Mureş. Dat fiind numărul foarte mare de hotărâri judecătoreşti care nu au fost redactate în termen, la solicitarea preşedintelui instanţei fiecare dintre judecătorii care înregistrau întârzieri în redactare a întocmit un plan propriu de redactare a hotărârilor restante, iar preşedintele instanţei a urmărit săptămânal respectarea acestui plan individual.
Legat de durata medie de soluţionare a cauzelor este deosebit de important să fie urmărită ca şi ţintă soluţionarea litigiilor aflate pe rolul acestei instanţe în termen rezonabil, astfel cum este el definit în jurisprudenţa Curţii Europene. Din această perspectivă, considerăm că în condiţiile actuale în care îşi desfăşoară activitatea Tribunalul Specializat Mureş durata de soluţionare a cauzelor de drept comun poate fi apreciată ca fiind rezonabilă. În ceea ce priveşte procedurile de insolvenţă se remarcă o durată mai lungă de soluţionare a cauzelor, care este explicabilă pe de o parte prin specificul acestor proceduri ce impune termene de 120 de zile pentru îndeplinirea măsurilor legale de către administratorii/lichidatorii judiciari. De asemenea, concură cauze care nu intră în sfera atribuţiilor judecătorului sindic, iar din această perspectivă, cele mai importante cauze care influenţează negativ durata de soluţionare a cauzelor de insolvenţă sunt următoarele: - soluţiile adoptate de adunarea creditorilor în ceea ce priveşte condiţiile şi modalitatea de valorificare a bunurilor din averea debitoarelor falite, precum şi raporturile dintre cerere şi ofertă existentă actualmente în prezent pe piaţa acestor bunuri; - neefectuarea în termen şi în conformitate cu exigenţele prevăzute de Legea nr.85/2006 a atribuţiilor stabilite în sarcina practicienilor în insolvenţă ; - neparticiparea creditorilor la şedinţele adunării creditorilor, ceea ce duce la prorogarea luării unor măsuri necesare în procedură; - refuzul repetat al creditorilor de a avansa sumele necesare pentru continuarea procedurilor; - nepredarea de către administratorii statutari a documentelor financiar-contabile ale societăţilor falite; - întocmirea necorespunzătoare de către practicienii în insolvenţă a rapoartelor referitoare la cauzele care au dus la ajungerea în insolvenţă a societăţilor, ceea ce se repercutează negativ şi asupra soluţionării cererilor de angajare a răspunderii promovate în temeiul art.138 din Legea nr.85/2006. Adoptarea Legii nr.86/2014 reprezintă un pas important făcut în direcţia disciplinării procesuale a participanţilor la procedurile de insolvenţă, oferind judecătorilor sindici mai multe pârghii legale pentru accelerarea acestor proceduri. Trebuie precizat însă că efectele benefice ale acestei legi vor fi vizibile abia în 2-3 ani, pentru că în prezent ponderea dosarelor de insolvenţă care sunt pe rolul instanţei sunt instrumentate în baza dispoziţiilor Legii nr.85/2006. I.3.3. Mecanisme de unificare a practicii judiciareAsigurarea unui nivel ridicat al pregătirii profesionale a magistraţilor şi a personalului auxiliar al instanţei precum şi realizarea unei practici unitare reprezintă un deziderat extrem de important pentru această instanţă, ca instanţă specializată în litigiile comerciale, fiind unul dintre motivele care au dus la înfiinţarea acestor categorii de instanţe specializate pe anumite materii. Unitar nu înseamnă uniform, iar respectarea unei discipline jurisdicţionale nu presupune în niciun caz ştirbirea independenţei judecătorului, care trebuie să se pronunţe pe dosarele cu care este investit, în temeiul legii şi în baza probelor administrate. În acelaşi timp însă, judecătorii trebuie să se manifeste ca profesionişti în materia dreptului şi să dea textelor legale o interpretare conformă cu litera şi spiritul textul de lege şi să stea departe de tentaţia, altfel omenească, de a face dreptatea lor, aducând adevărul şi dreptatea la nivelul înţelegerii şi abilităţilor personale. Statutul de magistrat solicită nu doar cunoştinţe teoretice solide, ci şi mult echilibru, lipsa prejudecăţilor, o înţelegere corectă a rolului ce ne revine şi a imensei puteri pe care o avem, o putere căreia trebuie să îi percepem în mod corect limitele şi să o gestionăm în scopul pentru care o deţinem. Aşadar, pe lângă eforturile de conştientizare a responsabilităţii ce revine fiecărui judecător, atât în plan individual cât şi la nivel instituţional, pentru calitatea serviciu public de justiţie, au fost continuate şi acest an demersurile pentru realizarea unei practici unitare la nivelul instanţei. În acest sens, în anul 2015 au fost luate o serie de măsuri în această direcţie, precum:
Fără o pregătire profesională eficientă nu se poate vorbi de o reală specializare nici a magistraţilor individual şi nici a instanţei în ansamblu, iar aşteptările referitoare la performanţa activităţii instanţelor nu pot fi atinse fără realizarea acestei pregătiri profesionale în materii de importanţă şi impact social şi economic. Este evident că organizarea eficientă a formării profesionale trebuie să ţină seama de dinamica procesului legislativ şi trebuie să asigure cunoaşterea aprofundată a legislaţiei interne, a documentelor europene şi internaţionale la care România este parte, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dar şi a normelor deontologice ale profesiei de magistrat. Practica judiciară neunitară reprezintă una din problemele majore ale sistemului judiciar românesc, fiind unul dintre factorii care generează şi alimentează fenomenul percepţiei negative a justiţiabililor în ceea ce priveşte activitatea jurisdicţională. Efectele sale se regăsesc atât în planul percepţiei asupra competenţei profesionale a magistraţilor, cât şi în planul percepţiei asupra integrităţii lor, ecourile negative ale fenomenului fiind resimţite atât în plan intern, cât şi internaţional. Dat fiind specificul dreptului continental, care nu recunoaşte forţa juridică a precedentului judiciar, problema practicii neunitare în sistemul judiciar român este şi mai acută. Pentru remedierea acestei situaţii şi în vederea asigurării securităţii raporturilor juridice în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de câte ori li s-a solicitat de către Consiliul Superior al Magistraturii sau de către instanţele superioare, magistraţii instanţei şi-au exprimat punctele de vedere asupra unor probleme de drept controversate, soluţionate diferit de la o instanţă la alta sau chiar în cadrul aceleiaşi instanţe, în vederea promovării căii de atac a recursului în interesul legii şi a unificării practicii judiciare. În acelaşi scop, a fost asigurat accesul tuturor judecătorilor la jurisprudenţa selectată şi la conţinutul Monitorului Oficial prin conectarea tuturor computerelor operate de judecători şi grefieri la aplicaţia „LEX EXPERT”. De asemenea, au fost multiplicate şi predate fiecărui judecător spre a fi studiate hotărârile CEDO şi deciziile adoptate de instanţa supremă în cadrul soluţionării cererilor formulate de procurorul general în calea de atac a recursului în interesul legii, aceste decizii şi hotărâri fiind analizate ulterior în cadrul şedinţelor de învăţământ profesional şi discutate problemele de drept din cuprinsul lor. Totodată, au fost supuse dezbaterii, uneori chiar într-un cadru informal, noile acte normative publicate în anul 2015, în special Legea nr.85/2014, alături de aspectele de practică neunitară existente la nivelul instanţei. Trimestrial, judecătorii instanţei au participat la întrunirile ce aveau loc la sediul Curţii de Apel Tîrgu-Mureş alături de judecătorii celorlalte tribunale din raza de competenţă a curţii, pentru identificarea şi dezbaterea acelor probleme de drept ce au generat o practică neunitară la nivelul tribunalelor, fiind discutate atât teme de interes general cât şi aspecte controversate, interpretabile, în vederea unificării practicii. A fost totodată supravegheată activitatea de informare a judecătorilor cu privire la apariţiile legislative, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor europene.
I.3.4. Soluţiile pronunţate în anul 2015 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, motivele care au determinat adoptarea acestora şi impactul acestora asupra sistemului judiciarCurtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat, în anul 2015, într-o serie de cauze vizând caracterul abuziv al anumitor clauze din contractele de credit, precum şi cu privire la lămurirea sensului noţiunii de „consumator”, din diverse perspective. Astfel, în cauza C-143/13, Matei (Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015), Curtea s-a pronunţat, în urma trimiterii preliminare formulate de Tribunalul Cluj, asupra conformităţii cu dreptul Uniunii Europene a unor clauze incluse într-un contract de credit de consum încheiat între un consumator şi o instituţie bancară care prevăd comisionul de risc, pe de o parte şi clauza care autorizează banca, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, pe de altă parte. întrebarea adresată Curţii ridica problema interpretării noţiunii de „obiect [principal]” şi/sau ..preţ”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, respectiv dacă acestea pot fi interpretate în sensul că includ, printre elementele care formează contraprestaţia datorată instituţiei de credit DAE aferentă acestui contract de credit (formată în special din dobânda fixă sau variabilă), comisioane bancare şi alte costuri incluse şi definite în acest contract. în argumentarea soluţiei sale, Curtea a subliniat faptul că „obiect [principal al] contractului” şi „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, şi serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” care figurează la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 reprezintă noţiuni autonome ale dreptului Uniunii Europene. Din această perspectivă, Curtea a reiterat faptul că „clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului.” Pentru a clarifica acest criteriu, Curtea subliniază că „clauzele referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, aşadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepţia chestiunii dacă valoarea contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract este adecvată faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor. în concluzie, Curtea a răspuns în sensul că: articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” şi „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc" perceput de acesta. Revine însă instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate, având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factuai în care se înscriu acestea. în cauza C-110/14, Costea (Hotărârea CJUE din 3 septembrie 2015), Curtea s-a pronunţat, în urma trimiterii preliminare formulate de Judecătoria Oradea, asupra înţelesului noţiunii de „consumator”, respectiv dacă trebuie interpretat în sensul că include sau dimpotrivă în sensul că exclude din această definiţie o persoană fizică ce are profesia de avocat şi încheie cu o bancă un contract de credit, fără a specifica scopul creditului, în cadrul aceluiaşi contract specificându-se calitatea de garant ipotecar al cabinetului avocaţial al respectivei persoane fizice. In argumentarea soluţiei sale, Curtea a subliniat faptul că noţiunea „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv şi este independentă de cunoştinţele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informaţiile de care această persoană dispune în mod real şi nu poate exclude posibilitatea de a califica un avocat drept „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din directiva menţionată, atunci când acest avocat acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale. Prin urmare, un avocat care încheie, cu o persoană fizică sau juridică ce acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, un contract care, în special ca urmare a inexistenţei unei legături cu activitatea cabinetului său, nu este legat de exercitarea profesiei de avocat se află, faţă de această persoană, în situaţia de inferioritate. Pentru aceste motive, Curtea a stabilit că articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat şi încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acest contract, poate fi considerată „consumator”, în sensul acestei dispoziţii, atunci când contractul menţionat nu este legat de activitatea profesională a acestui avocat. împrejurarea că creanţa născută din acelaşi contract este garantată printr-o garanţie ipotecară contractată de această persoană în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat şi având ca obiect bunuri destinate exercitării activităţii profesionale a persoanei respective, precum un imobil care aparţine acestui cabinet, nu este relevantă în această privinţă. în cauza C-348/14, Bucura, (Hotărârea CJUE din 9 iulie 2015) Curtea s-a pronunţat, în urma trimiterii mai multor întrebări preliminare formulate de Judecătoria Câmpulung având ca obiect interpretarea Directivei 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum, precum şi a Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive. Prima problemă analizată a fost aceea de a stabili dacă codebitorul din cadrul unui contract de credit poate intra sub incidenţa noţiunii „consumator” în sensul directivelor menţionate, iar Curtea a arătat că intră sub incidenţa noţiunii „consumator” în sensul acestor dispoziţii persoana fizică ce se află în situaţia de codebitor în cadrul unui contract încheiat cu un profesionist, atât timp cât acţionează în scopuri care pot fi considerate ca fiind în afara meseriei sau a profesiunii sale. A doua problemă ridicată a fost aceea de a determina în ce măsură aceasta are obligaţia de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al clauzelor unui contract atunci când este sesizată cu o contestaţie la executarea silită a acestui contract. Urmând jurisprudenţa sa constantă, Curtea a stabilit că revine instanţei naţionale obligaţia de a aprecia din oficiu caracterul abuziv, în sensul acestei dispoziţii, al clauzelor unui contract încheiat între un consumator şi un profesionist, din moment ce această instanţă dispune de elementele de fapt şi de drept necesare în acest scop. A treia problemă analizată vizează, în esenţă, să se stabilească în ce măsură modul în care au fost redactate anumite dispoziţii ale unui contract de credit şi omiterea menţionării anumitor informaţii atât la momentul încheierii acestui contract, cât şi în cursul executării pot conduce la a decide că anumite clauze din acest contract au caracter „abuziv”. Curtea a concluzionat că în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv al clauzelor unui contract de credit de consum, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate circumstanţele care însoţesc încheierea acestui contract. în această privinţă, revine instanţei menţionate obligaţia să verifice că, în cauza în discuţie, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său. Joacă un rol decisiv în această apreciere, pe de o parte, aspectul dacă clauzele sunt redactate în mod clar şi inteligibil astfel încât să îi permită unui consumator mediu, şi anume un consumator normal informat şi suficient de atent şi de avizat, să evalueze un astfel de cost şi, pe de altă parte, împrejurarea legată de lipsa menţionării în contractul de credit de consum a informaţiilor considerate, având în vedere natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, drept esenţiale şi în special a celor prevăzute la articolul 4 din Directiva 87/102. în Cauza C-74/15, Tarcău (Ordonanţa Curţii din 19 noiembrie 2015), Curtea a fost sesizată de către Curtea de Apel Oradea cu o trimitere preliminară prin care s-a solicitat lămurirea noţiunii de „consumator”, prevăzută de art. 2 litera b din Directiva 93/13/CEE, în sensul de a se stabili dacă aceasta include sau nu persoanele fizice ce au semnat în calitate de garant - fideiusor acte adiţionale şi contracte accesorii (contracte de fideiusiune, de garanţie imobiliară) contractului de credit încheiat de o societate comercială în vederea desfăşurării activităţii sale, în condiţiile în care aceste persoane fizice nu au nici o legătură cu activitatea societăţii comerciale şi au acţionat în scopuri care se află în afara activităţii lor profesionale. Instanţa europeană a subliniat, cu titlu prealabil, faptul că dispoziţiile Directivei 93/13, ce impune norme de drept uniforme în ceea ce priveşte clauzele abuzive trebuie să se aplice tuturor contractelor încheiate între profesionişti şi consumatori, astfel cum sunt definiţi aceştia la articolul 2 literele (b) şi (c) din directiva menţionată, prin urmare obiectul contractului este, sub rezerva excepţiilor enumerate în al zecelea considerent al Directivei 93/13, lipsit de pertinenţă pentru definirea domeniului de aplicare al acestei directive. Curtea a mai arătat că noţiunea „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, trebuie apreciată având în vedere un criteriu funcţional, care constă în a aprecia dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activităţi străine de exercitarea unei profesii, precum şi faptul că revine instanţei naţionale sesizate cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive obligaţia de a verifica, ţinând seama de toate împrejurările speţei şi de ansamblul elementelor de probă, dacă contractantul în cauză poate fi calificat drept „consumator” în sensul directivei menţionat. Concluzionând, Curtea a decis că, Directiva 93/13 se poate aplica unui contract de garanţie imobiliară sau de fideiusiune încheiat între o persoană fizică şi o instituţie de credit în vederea garantării obligaţiilor pe care o societate comercială le-a contractat faţă de instituţia respectivă în temeiul unui contract de credit în cazul în care această persoană fizică a acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii sale profesionale şi nu are un raport de natură funcţională cu societatea menţionată. în două alte cauze, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat cu privire la modul de reglementare a căii de atac a revizuirii în ipoteza încălcării principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, precum şi asupra modului de transmitere a datelor cu caracter personal de către instituţiile statului. Astfel, în Cauza C-69/2014, Târşia, (Hotărârea CJUE din 6 octombrie 2015), Curtea s-a pronunţat, în urma trimiterii preliminare formulate de Tribunalul Sibiu, asupra conformităţii cu dreptul Uniunii Europene a reglementării naţionale precum articolul 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne în ipoteza încălcării principiului priorităţii dreptului U.E. exclusiv în materia contenciosului administrativ, în condiţiile în care o astfel de posibilitate nu există şi în alte cauze, precum cele civile sau penale. în argumentarea soluţiei sale, Curtea a plecat de la sublinierea importanţei garanţiilor pentru stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, arătând că este necesar ca hotărârile judecătoreşti rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate. Din această perspectivă, Curtea a arătat că principiul efectivităţii din dreptul Uniunii Europene nu impune instanţei naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătoreşti, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu acest drept. Curtea a mai reţinut, de asemenea, că principiul echivalenţei din dreptul Uniunii Europene implică un tratament egal al acţiunilor întemeiate pe o încălcare a dreptului naţional şi a celor similare, întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii, iar nu echivalenţa normelor procedurale naţionale aplicabile unor litigii de natură diferită cum sunt, în cauza principală, litigiul civil, pe de o parte, şi litigiul administrativ, pe de altă parte, dar că, independent de împrejurarea că o încălcare printr-o astfel de decizie a drepturilor conferite de dreptul Uniunii nu mai poate, în mod normal, să facă obiectul unei remedieri, particularii nu pot fi privaţi de posibilitatea de a angaja răspunderea statului pentru a obţine, pe această cale, o protecţie juridică a drepturilor lor Curtea a concluzionat în sensul că dreptul Uniunii, în special principiile echivalenţei şi efectivităţii, trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă. în Cauza C-201/14, Bara şi alţii (Hotărârea CJUE din 1 octombrie 2015), Curtea de Apel Cluj a solicitat Curţii Europene de Justiţie să stabilească dacă dreptul Uniunii Europene se opune ca o autoritate a administraţiei publice a unui stat membru sa transmită date cu caracter personal unei alte autorităţi a administraţiei publice în vederea prelucrării lor ulterioare, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere şi despre această prelucrare. Reclamanţii din litigiul principal erau persoane care obţineau venituri din activităţi independente, iar A.N.A.F. trimisese C.NA.S. anumite date personale ale contribuabililor, date pe baza cărora această instituţie a solicitat plata restanţelor contribuţiilor la sistemul de asigurări de sănătate. Soluţia pronunţată de Curte a fost în sensul că articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, Iară ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare. Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că cerinţa prelucrării corecte a datelor personale prevăzută la articolul 6 din Directiva 95/46 obligă o autoritate a administraţiei publice să informeze persoanele vizate despre transmiterea acestor date unei alte autorităţi a administraţiei publice în vederea prelucrării de către aceasta din urmă în calitate de destinatar al datelor menţionate. A mai arătat Curtea că această cerinţă a informării persoanelor vizate de prelucrarea datelor lor cu caracter personal este cu atât mai importantă cu cât este o condiţie necesară exercitării de către aceste persoane a dreptului lor de acces şi de rectificare a datelor prelucrate, definit la articolul 12 din Directiva 95/46, şi a dreptului de opoziţie al acestora faţă de prelucrarea datelor respective, vizat la articolul 14 din această directivă
Toţi judecătorii şi grefierii instanţei specializate şi-au manifestat preocuparea pentru perfecţionarea şi pregătirea continuă, atât în cadrul centralizat reprezentat de programele de formare continuă organizate de Institutul Naţional al Magistraturii şi de Şcoala Naţională de Grefieri, cât în cadrul descentralizat reprezentat de oportunităţile de formare şi perfecţionare profesională desfăşurate la nivelul instanţei. Carta Europeană cu privire la Statutul judecătorului (Consiliul Europei, Strasbourg, 8-10 iulie 1998) prevede un „drept de pregătire continuă” al judecătorilor, care trebuie să aibă în mod regulat acces la acţiunile de pregătire asigurate de stat, acţiunile de acest gen fiind menite să garanteze judecătorului întreţinerea şi aprofundarea cunoştinţelor, atât tehnice, cât şi sociale şi culturale. Statul trebuie să vegheze ca organizarea acestor acţiuni de pregătire să se facă ţinând cont de condiţiile concrete ale instanţelor, de rolul instanţei, cu asigurarea independenţei, pentru a se garanta corespunderea conţinutului acţiunilor de pregătire şi a structurilor care le asigură cu exigenţele de competenţă şi imparţialitate. Pregătirea profesională continuă a magistraţilor şi a grefierilor reprezintă o condiţie sine qua non atât pentru realizarea procesului de reformă, cât şi pentru asigurarea unei reale independenţe a magistraţilor şi a unei activităţi profesionale performante a personalului auxiliar de specialitate. Prin participarea judecătorilor la seminariile organizate de Institutul Naţional al Magistraturii se realizează o creştere a gradului de profesionalism, în scopul aplicării eficiente şi uniforme a legii. Activitatea de perfecţionare şi pregătire a judecătorilor la nivelul instanţei a urmărit actualizarea cunoştinţelor cu privire la noile reglementări legislative, dar şi cu privire la modalităţile de aplicare în practică a prevederilor legale, naţionale şi comunitare. Organizarea formării profesionale este determinată de dinamica procesului legislativ şi se concretizează, în principal, în cunoaşterea aprofundată a legislaţiei interne, dar şi a actelor normative europene şi internaţionale la care România este parte, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi a normelor deontologice ale profesiei de magistrat. Cât priveşte formarea continuă a judecătorilor, realizată în mod centralizat prin Institutul Naţional al Magistraturii, concretizată la participarea la seminarii şi conferinţe, menţionăm că toţi judecătorii Tribunalului Specializat Mureş au manifestat un real interes pentru acest palier de pregătire profesională. În urma centralizării opţiunilor şi efectuării selecţiei de către I.N.M., în anul 2015 au fost aleşi să participe la aceste forme de pregătire profesională următorii judecători ai instanţei specializate:
La nivel descentralizat, judecătorii instanţei specializate au participat la întâlnirile organizate la sediul Curţii de Apel Tîrgu-Mureş în cadrul programului de pregătire descentralizată pentru anul 2015. S-a încercat la nivelul instanţei asigurarea unei continue pregătiri şi perfecţionări profesionale, consolidarea pregătirii dobândite în anii anteriori, precum şi susţinerea studiului individual, care reprezintă, de altfel, principala formă de realizare a pregătirii, însă datorită volumului de activitate în care toţi judecătorii instanţei au fost angrenaţi, a fost imposibilă respectarea planificărilor întocmite la începutul anului. Desigur, studiul individual reprezintă baza pregătirii fiecărui judecător. Cu toate că instanţa specializată nu dispune de un buget propriu pentru achiziţionarea fondului de carte necesar, această limitare de ordin material a fost parţial surmontată, o serie de publicaţii deosebit de relevante fiind furnizate Tribunalului Specializat Mureş de către Curtea de Apel Tîrgu-Mureş. O atenţie similară a fost acordată şi pregătirii personalului auxiliar, care asigură un sprijin important activităţii judecătorilor, în vederea îmbunătăţirii calităţii activităţii profesionale a grefierilor şi a preluării unor sarcini administrative non-jurisdicţionale ale judecătorilor. Pregătirea profesională a grefierilor a fost asigurată de doamna judecător Tudoriţa Manta, desemnată prin ordin de serviciu în acest sens. Au fost organizate mai multe întâlniri cu acest scop pentru discutarea modificărilor legislative şi a aspectelor organizatorice ivite la nivelul instanţei, cu implicaţii asupra activităţii personalului auxiliar. Pregătirea continuă a grefierilor s-a desfăşurat cu respectarea prevederilor art. 32 din Legea nr.567/2004 privind Statutul personalului auxiliar, prin organizarea de sesiuni trimestriale de pregătire conform unei tematici stabilite la începutul anului. În cursul anului 2015 grefierii Tribunalului Specializat Mureş s-au înscris la cursurile organizate de Şcoala Naţională de Grefieri, astfel:
Yüklə 0,65 Mb. Dostları ilə paylaş:
|