Raportul de ştiinţific şi tehnic in extenso la contractul nr. 66Cpii / 2007 Faza nr

Vom discuta în primul rând principalele metodologii cunoscute. Este uzual ca acestea să fie prezentate în diferite feluri:

2. Metodologii clasice populare:

• extrapolarea tendinţelor

• modelare matematică

• metoda Delphi

• construirea de scenarii

• estimări probabilistice

3. 
   Metodologii moderne
   

Şase metodologii moderne	Metodele Cornish
• Proiecţia tendinţelor (Trend Projection)	• Scanare
• Scenarii	• Analiza tendinţelor (Trend Analysis)
• Consultarea altora	• Monitorizarea tendinţelor (Trend Monitoring)
• Modele	• Proiecţia tendinţelor (Trend Projection)
• Simulări	• Scenarii
• Simulări pe Computer	• Sondaje
	• Brainstorming
	• Modelare şi Simulări
	• Gaming
	• Analiză istorică (Historical Analysis)
	• Visioning

Structura şi modul de acţiune ale celei mai mari părţi din aceste metodologii sunt uşor de dedus din însuşi numele lor şi nu vom intra aici în alte amănunte. Vom face o singură excepţie, privind metoda Delphi. Aceasta este o metodă sistematică şi interactivă de predicţie, vizând obţinerea de elemente pe baza cărora să poată fi formulată predicţia, provenind de la un grup de experţi independenţi.
Numele este evident inspirat din cel al Oracolului din Delfi. A fost un “catch name”, chiar dacă autorii au avut anumite rezerve tocmai din cauza conotaţiilor “oculte” ale termenului. Interesante sunt condiţiile în care metoda a fost dezvoltată: era începutul Războiului Rece care a opus cele două superputeri ale momentului, Statele Unite şi Uniunea Sovietică (amuzant – în engleză numele scurte ale celor două, US şi SU, sunt în oglindă!) într-un adevărat “război de 50 de ani”. (Numele de “război rece” îi aparţine lui George Orwell şi a fost folosit pentru prima oară în eseul său “You and the atomic bomb” (London Tribune, 19 octombrie 1945). O jumătate de secol care a afectat întraga lume, aproape fără nici o excepţie - în bine pentru cei doi principali combatanţi, prin competiţia acerbă declanşată, în rău de cele mai multe ori pentru sateliţii lor, reduşi la rolul de simpli aliaţi şi uneori chiar de “combatanţi cu delegaţie”, luptând între ei în locul “stăpânilor”. Metoda Delphi a fost elaborată pe parcursul anilor 1950 în cadrul Rand Corporation de Olaf Helmer, Norman Dalkey şi Nicholas Rescher. Ideea/ necesitatea ei a apărut în condiţiile în care metode curente de predicţie, cum erau modelele cantitative sau extrapolarea tendinţelor dădeau rezultate nesatisfăcătoare în domenii unde nu se putea vorbi de o cunoaştere ştiinţifică cel puţin rezonabilă, cel puţin în momentul acela. Alternativa adoptată a fost atunci recurgerea la punctul de vedere al experţilor, bazat pe experienţa şi intuiţia lor. Exemple sunt raportul cerut în 1944 de U.S. Air Force privind capacităţile tehnologice ale viitorului, utile pentru armată, „armele intercontinentale, altele decât cele de suprafaţă”, raport cerut de Douglas Aircraft în 1946, estimarea frecvenţei, probabilităţii şi intensităţii atacuri inamice. Procedura folosită a devenit una standard: o serie de experţi elaborează un punct de vedere; alţi experţi sunt solicitaţi anonim; procesul se repetă până când se ajunge la un consens. Directorul de proiect (facilitatorul) este cel care prelucrează informaţia şi elimină conţinutul irelvant, controlînd astfel interacţia între participanţi. Evitarea confruntărilor directe elimină astfel chiar şi obişnuitele probleme de dinamică de grup. De notat că participanţii îşi păstrează anonimitatea chiar şi dupoă încheierea proiectului, ceea ce face posibilă critica deschisă şi chiar corectarea, de către aceeaşi persoană, a unor erori posibile, prin revizuirea rezultatelor.

Primele aplicaţii ale metodei Delphi au acoperit domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Ideea era stabilirea unui indicator unic pentru probabilitatea unei anumite perfecţionări tehnologice ŞI momentul realizării acesteia.

De exemplu, în unul dintre primele rapoarte (1964), T.J. Gordon şi Olaf Helmer evaluează trendurile de viitor îndepărtat în domenii ale ştiinţei şi tehnologiei cu ar fi: posibile mari descoperiri, controlul populaţiei, automatizarea, cercetările/ tehnologiile spaţiale, prevenirea războiului, tipuri de armament. Un alt studiu se ocupă cu alte subiecte: sisteme de autostrăzi şi vehiculele corespunzătoare, roboţi industriali, internet inteligent, conexiuni de bandă largă, tehnologie şi educaţie. Aceeaşi metodă Delphi a fost frecvent aplicată în politica diferitelor domenii, în afaceri, sănătate şi educaţie. Rezultatele sunt semnificative: erori mici în estimarea vânzărilor, de numai 3-4% (Basu and Schroeder, 1977), faţă de 10-15% în cazul aplicării unor metode cantitative sau chiar 20% ca rezultat al unor metode tradiţionale (nestructurate).Vom încheia această prezentare a metodei Delphi cu două observaţii care, din motive diferite sunt importante pentru noi
Prima se referă la contextul general al Proiectului din care fac parte lucrările noastre – Comunicarea Ştiinţei. Într-o discuţie a metodei (1977), Olaf Helmer a ţinut să precizeze că ea reprezintă “un util dispozitiv de comunicare în interiorul unui grup de experţi, facilitând în felul acesta elaborarea unei judecăţi de grup”. O analiză mai detaliată a Metodei Delphi, cu evidenţierea atât a avantajelor cât şi a dezavantajelor ei, se va dovedi astfel importantă în abordarea problemelor de comunicare care constituie principala contribuţie pe care acest Proiect îşi propune să o aducă. A doua observaţie se referă la un articol devenit celebru al aceluiaşi Helmer, împreună cu Nicholas Rescher: “Epistemologia Ştiinţelor Inexacte” (RAND Reports, 1959), care avea să devină baza conceptuală (filosofică, după alte păreri) a predicţiei. Mai exact, ceea ce statuează această lucrare este valoarea informaţiei calitative, prin comparaţie cu cea cantitativă – un aspect care nu este foarte des discutat dar care are o semnificaţie specială mai ales în contextul studiilor prospective.