Raportul stiintific si tehnic (în extenso)

precauţiei şi al acţiunii preventive, ce presupune ca daunele aduse mediului, pe cât posibil să fie rectificate la sursă ;

sustenabilității ;

"poluatorul plăteşte" şi

participării.

Principiu precauţiei presupune existenta responsabilităţii de a interveni şi de a proteja publicul faţă de expunerea la efecte negative în cazul în care o investigaţie ştiinţifică descoperă existenta unui risc plauzibil. În unele sisteme juridice, ca şi în cel al Uniunii Europene, principiul precauţiei este, un principiu general şi obligatoriu pentru legi.

Politica Uniunii Europene referitoare la protectia mediului este marcată din ce în ce mai mult de o abordare preventivă integrată, considerând activităţile umane şi consecinţele acestora asupra mediului ca un întreg. Politicile pro-active de prevenire voluntară se manifestă prin Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului şi asupra resurselor naturale a proiectelor publice şi private pentru care este obligatorie evaluarea acestuia [Directiva 85/337 a fost modificat ultima dată prin Directiva 2003/35]. Conform acestei directive, un promotor al unui proiect, în domeniul industrial, agricol sau infrastructură, este obligat să furnizeze informaţii detaliate cu privire la posibilele consecinţe negative asupra calităţii aerului, apei, solului, etc. Decizia autorităţii publice referitoare la autorizarea proiectului trebuie să fie bazată pe evaluarea avantajelor economice, sociale sau de altă natură în comparaţie cu consecinţele sale asupra mediului (analiza cost/beneficiu).

În conformitate cu Convenţia ONU privind accesul la informaţie, participarea publicului la procesul de luare a deciziilor şi accesul la justiţie în probleme de mediu (Convenţia de la Aarhus), publicul (una sau mai multe persoane fizice sau juridice) poate participa la elaborarea de politici şi standarde de mediu. În spiritul principiului participării, statele membre ar trebui să se asigure că membrii publicului interesat pot avea acces la o cale de atac în faţa unei instanţe de drept sau în faţa unui alt organism independent şi imparţial stabilit de lege pentru a contesta legalitatea de fond sau de procedură a deciziilor, a actelor sau a omisiunilor sub rezerva dispoziţiilor privind participarea publicului din Directiva 2003/35. O altă directivă impune o evaluare, inclusiv pregătirea unui raport de mediu, în timpul elaborării unui plan sau program şi înainte de adoptarea sau înscrierea sa în procedura legislativă [Directiva 2001/42]. Publicul şi / sau autorităţile afectate sau susceptibile de a fi afectate sau care au un interes în procesul de luare a deciziilor au posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la efectele asupra mediului privitoare la un plan de proiect sau program.

Procesele economice de bază sunt producţia şi consumul; firmele transformă resursele naturale, prin procesul de producţie, în mărfuri cerute de consumatori. În termeni fizici, această conversie nu este niciodată perfect eficientă şi ca urmare în urma acestor procese de producţie apar produsele reziduale. Când acestea nu au nicio valoare economică, ele pot fi considerate ca deşeuri, şi evident surse de poluare. Eliminarea sau distrugerea acestora implică evident costuri şi de multe ori substanţiale. Astfel, firmele generatoare de deşeuri impun un cost altor agenţi din societate care au ca obiect de activitate recuperarea, depozitarea, prelucrarea sau distrugerea deşeurilor, costuri care nu sunt pe deplin compensate. Acesta este un caz tipic de « externalitate negativă ». Sunt multe situaţii în care preţurile nu ţine cont de efectele dăunătoare asupra mediului şi astfel preţul nu reflectă pe deplin costurile de producţie a societăţii. Pentru a corecta această situaţie este în mod evident necesar să se internalizeze externalităţile negative. Pentru a se asigura acest lucru politica de mediu comunitară a introdus principiul "poluatorul plăteşte", care este menţionat în Article174, alineatul 2, din Tratatul UE, şi care presupune ca toate costurile pentru combaterea poluării şi a factorilor nocivi, în primul rând, să cadă în sarcina poluatorului, respectiv, industriei poluante. Eforturile pentru combaterea poluării se concretizează în două direcţii şi anume: investiţiile de mediu (utilaje, tehnologii) şi costurile operaţionale de protecţie a mediului (taxe, cheltuieli de intreţinere a investiţiilor de mediu).

Începând cu anii 1980, ideea de “sustenabilitate” a fost din ce în ce mai asociată cu integrarea sferei economice, sociale şi de mediu. Astfel “dezvoltarea durabilă” , a devenit o componentă importantă a strategiei de la Lisabona lansată în 2000. Aceasta împreună cu principiul “sustenabilităţii” au devenit astfel elemente cheie în elaborarea politicilor de mediu. Astfel Comisia ar trebui să ia în considerare, în propunerile sale de măsuri referitoare la alte politici comunitare, efectele micro-economice ale diverselor măsurile avute în vedere în domeniul mediului, prin evaluarea costurilor acestora şi dacă este cazul, efectul lor asupra preţurilor produselor în cauză, avându-se în vedere obiectivele stabilite, pe de o parte, şi competitivitatea internaţională, dezvoltarea şi ocuparea forţei de muncă, pe de altă parte. Însă, nu întotdeauna este posibil să se compare costul măsurilor propuse, cu avantajele aşteptate referitore la reducerea costurilor sociale ale poluării şi la îmbunătăţirea calităţii mediului. Aceste avantaje trebuie să fie interpretate şi luate în consideraţie, dar evaluarea lor în termeni monetari ar pune probleme, a căror rezolvare este deosebit de dificilă.

Fig. 1 Integrarea politicilor economice, sociale si de mediu (www.wikimedia.com)

4. 
   Instrumente de implementare a politicilor de mediu
   

Punerea în aplicare a politicilor de mediu necesită o acţiune strictă şi concertată ghidată după principiul "încredere şi control" pentru a asigura eficacitatea şi eficienţa protecţiei
mediului. În acest scop, sistemele de asigurare a conformităţii, ce includ elemente de prevenire şi de remediere, sunt create pentru a influenţa în mod pozitiv comportamentul comunităţii reglementate şi pentru a determina membrii săi să se conformeze cerinţelelor de mediu. Noua abordare a sistemului de asigurare a conformităţii pune în prim plan stimularea unei conformări voluntare din partea celor vizati şi în plan secundar identificarea şi sancţionarea abaterilor. Astfel multe dintre instrumentele de implementare ale politicilor, în general precum şi a politicii de mediu în particular, se îndepărtează semnificativ de la tradiţionala "Metodă comunitară" de reglementare în conformitate cu recenta tendinţă către noi moduri de guvernare la nivel European şi naţional. Această schimbare a fost prezentată în 2001 în Cartea Albă privind Guvernarea Europeană (COM (2001) 428), care stabileşte intenţiile Comisiei de a utiliza mai puţin abordarea de tip top-down şi de a promova o mai mare utilizare a diferitelor instrumente politice, cunoscute sub denumirea "noi instrumentele ale politicii de mediu” (New Environmental Policy Instruments).

Astăzi există o diversitate de soluţii ce pot fi aplicate pentru a asigura implementarea politicilor de mediu. Astfel enumeram :

1. Reglementarea directa, prin stabilirea unor cerinţe legale sau prin emiterea de licenţe, urmată de inspecţie şi măsuri coercitive;

2. Reglementarea indirectă, prin promovarea conformităţii prin intermediul altor mijloace decat inspecţiiile şi măsurile coercitive, (de exemplu, prin difuzarea de informaţii tehnice, prin publicarea sancţiunilor de neconformitate, oferirea de stimulente economice şi de programe de educaţie, etc).

3. Auto-reglementarea, de corectare a comportamentului de către comunitatea reglementată în sine, pentru că aceasta şi-a impus ca strategie acest lucru.

Tradiţional, UE a abordat reglementarea directă ca o soluţie la problemele de mediu. O astfel de reglementare poate să ia diferite forme şi abordări, dar în general, impune obligaţii, de multe ori sub formă de norme (de fond sau de procedură), actorilor ţintă. Comisia şi Consiliul European au recunoscut limitele acestei abordări din punct de vedere al eficienţei şi eficacităţii în realizarea politicilor de mediu la nivel european. Prin urmare, Comisia a identificat reforma Guvernării Europene ca fiind unul dintre obiectivele sale strategice de la începutul anului 2000. Astfel s-a sugerat ca “legislaţia să constitue o parte a unei abordari mai largi care să combine reguli formale cu alte instrumente fără caracter obligatoriu ". Odata cu schimbările în abordarea legislativă, s-a dezvoltat o diversitate de instrumente pentru implementarea politicilor de mediu. În general există foarte puţine situaţii în care un singur instrument de politică este susceptibil de a fi cel mai eficient şi eficace mijloc de a aborda o anumită problemă de mediu. Tocmai de aceea cel mai bun mijloc de a obţine respectarea reglementărilor este, utilizarea unui mix de instrumente.

Instrumentele politicii de mediu se pot clasifica astfel:

•