Raportul stiintific si tehnic (în extenso)

Avand in vedere aspectele teoretice prezentate precum si validarea acestora prin analiza empirica putem concluziona ca obiectivul etapei de a analiza cadrului contextual si metodologic utilizat in evaluarea comportamentului de mediu a firmelor in conditiile specifice ale integrarii in UE a fost realizat.

3. 
   Responsabilitatea Sociala Corporativa – Responsabilitatea Corporativă de Mediu
   

In mod tradiţional, protecţia mediului a fost considerată a fi "de interes public" externă vieţii private. Guvernele şi-au asumat responsabilitatea principală de a gestiona problemele de mediu, şi s-au concentrat pe crearea şi păstrarea unui mediu curat și sigur. Acestea au impus sectorului privat adoptarea unui comportament ecologic prin intermediul reglementărilor, sancţiunilor şi, ocazional, a stimulentelor. La apariţa problemelor de mediu, sectorul public, în general, avea responsabilitatea pentru reducerea daunelor aduse mediului. Cu toate acestea, rolurile jucate de cele două sectoare au fost schimbate, sectorul privat devenind un partener activ în domeniul protecţiei mediului. Multe guverne şi întreprinderi au realizat că protecţia mediului şi creşterea economică nu sunt întotdeauna în conflict. Această schimbare de atitudine a fost posibilă datorită evoluţiei contextului politic la nivel european .

La începutul anilor 1970, se lansează termenul “Corporate Social Responsibility" (RSC). De-a lungul timpului s-a dezvoltat o paletă de percepţii diferite ale acestui concept. Cele mai multe definiţii ale responsabilităţii sociale corporative o descriu ca pe un concept prin care companiile integrează în mod voluntar preocupări sociale şi de mediu în activitatea lor operaţională şi în relaţiile lor cu părţile interesate. În esenţă putem defini “Responsabilitatea socială corporativă” ca fiind un concept prin care companiile decid voluntar să contribuie la crearea unei societăţi mai bune şi a unui mediu inconjurător mai curat.

Odată cu adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale, un număr tot mai mare de companii din Europa recunosc din ce în ce mai clar responsabilitatea lor socială. Această responsabilitate este exprimată faţă de angajaţi şi, în general, faţă de toate părţile interesate “stakeholders” afectate de ectivitatea economică şi care la rândul lor, pot influenţa succesul afacerilor acestora. Aceste evoluţii reflectă aşteptările tot mai mari pe care cetăţenii europeni şi părţile interesate le au din evaluarea rolului companiilor în noua societate de astăzi. Acest lucru este în conformitate cu mesajul de bază a Strategiei de dezvoltare durabilă pentru Europa agreat la Consiliul European de la Göteborg în Iunie 2001, în care, pe termen lung, creşterea economică, coeziunea socială şi de protecţie a mediului merg mână în mână.

Comunicarea Comisiei privind dezvoltarea durabilă, susţinută la Consiliul European de la Göteborg, a subliniat importanţa Responsabilităţii Sociale Corporative: "politica publică are, de asemenea, un rol-cheie în încurajarea promovarii Responsabilităţii Sociale Corporative şi în stabilirea unui cadru care să asigure condiţiile ca întreprinderile să integreze aspectele de mediu şi sociale în activităţile lor ... Afacerile ar trebui să fie încurajate să adopte o abordare proactivă faţă de dezvoltarea durabilă atât în operaţiunile desfăşurate în interiorul UE cât şi în afara acesteia. "

A fi responsabil social înseamnă nu numai a îndeplini obligaţiile legale, dar şi depăşirea prevederilor acestora, investind astfel "mai mult" în capitalul uman, mediul înconjurător şi în relaţiile cu părţile interesate. Experienţa a demonstrat că investiţiile în tehnologii de mediu şi practici de afaceri, care au condus la obţinerea de performanţe sociale şi de mediu superioare normelor legale pot contribui la creşterea competitivităţii companiei. Totuşi, Responsabilitatea socială corporativă, nu ar trebui să fie privită ca un substitut al reglementărilor sau a legislaţiei privind drepturile sociale sau standardele de mediu. În ţările în care nu există astfel de reglementări, eforturile ar trebui să se concentreze asupra implementării unui cadru legislativ şi de reglementare, cu scopul de a se defini un nivel echitabil, pe baza căruia sa fie dezvoltate practici de responsabillitate socială.

De la publicarea Raportului Brundtland în 1987, ca urmare a intrunirii Comisiei mondiale a Mediului şi Dezvoltării, managerii şi cercetatorii ştiinţifici s-au confruntat cu întrebarea “cum şi de ce companiile ar trebui să includă preocupările legate de mediu în propriile strategii”. Azi multe companii au acceptat responsabilitatea lor de a proteja mediul înconjurător. (Hart 2000). De asemenea azi nu se mai pune accentul pe reglementări guvernamentale stricte ci pe auto-reglementare şi iniţiative voluntare. Banca Mondiala indică, de asemenea, că sectorul privat este pe cale de a deveni un factor decisiv care influenţează performanţele de mediu şi dezvoltarea durabilă pe termen lung.(WB 2002).

Cetăţenii, organizaţiile de mediu şi managerii companiilor privesc Responsabilitatea Corporativă de Mediu ca o datorie a firmelor de a minimiza degradarea mediului datorată activităţii societăţilor, produselor şi tehnologiilor utilizate; de a elimina deşeurile şi emisiile; de a maximiza eficienţa şi productivitatea resurselor sale, precum şi de a reduce practicile care afectează în mod negativ posibilitatea generaţiile viitoare de a beneficia de resursele ţării.

În cadrul noii economii globale, unde internetul, şi mass media au devenit tot mai interesate de domeniul afacerilor, companiile sunt din ce în ce mai frecvent analizate şi judecate pe baza performanţelor de mediu. Partenerii de afaceri şi consumatorii doresc să ştie care este atitudinea unei companii vis-à-vis de protecţia mediului. Aceștia vor sa facă afaceri cu companii în care pot avea încredere. Această transparenţă a practicilor comerciale înseamnă că pentru multe companii, responsabilitatea socială corporativă (CSR), nu mai este un lux, ci o cerinţă. Astfel a apărut necesitatea elaborării unui cadru comun pentru CSR care sa permită o evaluare detaliată a practicilor comerciale.

Practic, determinanţii adoptării CSR sunt un mix de stimulente şi riscuri recepţionate de către companii. Aceşti determinaţi sunt grupaţi în trei mari categorii ; economici, sociali şi politici.

Determinanti Economici

- Imaginea firmei / reputaţia ;

- Îmbunătăţirea gestionării riscului ;

- Avantajul competitiv ;

- Presiunea partenerilor de afaceri ;

- Presiunea clienţilor ;

- Presiunea investitori lor ;

- Competitivitatea.

Determinanti Sociali

- Presiunea ONG-urilor;

- Licenţa de operare ;

- Presiunea comunităţilor locale ;

- Cercetarea.

Determinanti Politici

- Legislatia şi reglementările;

- Presiunea politică.

5. 
   Concluzii(se prezinta punctual)
   

Una dintre principalele condiţii de aderare a noilor state membre a fost adoptarea acquis-ul comunitar, adica integrarea tuturor prevederilor legale promulgate de UE, inclusiv toate tratatele, reglamentarile şi directivele adoptate de către aceasta şi de Curtea Europeană de Justiţie, în legislaţiile naţionale ale statelor membre.

Deoarece UE a impus adoptarea de catre statele Europei Centrale şi de Est, a acquis-ul comunitar pe mediu, următoarea întrebare logica care se pune este daca acest lucru a avut un impact asupra procesul de elaborare a politicilor în aceste ţări. În acest sens putem identifica doi factori majori care pot avea efecte negative asupra eficacitatii politicilor de mediu şi eficienţei economice în noile state membre:

• prevederile acquis-ului comunitar poate fi nepotrivit cu realitatea economica din economiile în curs de dezvoltare din noile state membre din Europa Centrală şi de Est

• Forma şi metodele alese de către noile state membre de a transpune acquis-ul comunitar în legislaţia lor naţională şi de a le pune în aplicare, pot fi nepotrivite pentru a obţine conformitatea practica.

Pentru analiza celor doua probleme identificate, s-au identificat doua abordari teoretice si anume abordarea Pigouviana si abordarea Coasiana

Abordarea Pigouviana plaseaza responsabilitatea pentru externalitati exclusiv pe generator (poluatorul) si ii impune acestuia o taxa in conformitate cu prevederile legale. Determinarea nivelului optim al acesteia se bazeaza pe un set de presupuneri de natura neoclasica. Cel mai important, lucru de retinut in abordarea Pigouviana este ca aceasta nu considera externalitatile de natura reciproca si nici nu analizeaza comportamentul de reducere a poluarii induse de fiscalitatea Pigouviana

În contrast, abordare Coasiana presupune că externalitatea este reciproca adica, atât poluatorul şi poluatul cauzează externalitatea, că normele juridice şi instituţiile ar trebui să se schimba pentru a eficientiza internalizarea externalitatilor și că factorii de decizie politică ar trebui să se concentreze asupra dinamicii problemei de eliminare a externalitatilor. Prin încorporarea acestor aspecte in analiză, abordarea Coasiana poate ajunge la politica optimal.

In tarile dezvoltate, ne asteptam ca presiunea politica si sociala cu privire la reducerea poluării sa fie comunicată prin intermediul institutiilor formale ale statului si a agentiilor de reglementare. Insa, in tarile in dezvoltare reglementarea directa este destul de slaba, iar in aceste conditii eforturile de reducere a poluarii in aceste tari ar putea avea elemente Coasiane semnificative (reglementarea informala).

Ipoteza enunțată anterior a fost verificată empiric, estimând influenta celor doua categorii de factori asupra eforturilor companiilor de conformare cu reglementarile de mediu. Pentru a capta atat influenta factorilor caracteristici organizatiilor cat si influenta taxelor pigouviene si elementelor coasiene ce se manifesta la nivel de comunitate si la nivel national, s-a adoptat ca metodologie de lucru modelarea stochastica multidimensionala. Rezultatele estimarii sunt in concordanță cu ipoteza de lucru formulată, mai precis taxele pigouviene s-au dovedit a avea un rol nesemnificativ asupra comportamentului pro-activ de mediu al firmelor, in timp ce cea mai mare parte a factorilor Coesieni au avut o influență semnificativă.

Lucrări lui Coase (1937,1960), au fost punctul de plecare in elaborarea teoriei neo-instituţionala, bazata pe analiza a costurilor de tranzacţie, a drepturilor de proprietate, contracte, si organizatii. Utilizand teoaria neo-institutionala s-au identificat determinantii adoptarii CSR în general, respectiv RCM în particular, aceștia fiind grupati in trei mari categorii economici, sociali si politici.

Avand in vedere cele prezentate in prezentul raport de cercetare putem concluziona ca obiectivul etapei a fost realizat.

6. 
   Bibliografie;