Razboiul ascuns dintre Pactul de la Varsovia si Romania P

Deoarece raza de actiune si metodele propagandei si serviciilor de informatii ungare fata de Romania nu suferisera modificari esentiale din timpul Primului Razboi Mondial, Romania avea motive serioase sa fie preocupata de intentiile Budapestei. La 1 noiembrie, cu numai cateva ore inainte ca Janos Kadar sa dispara pentru a forma un guvern aprobat de Moscova, care avea sa ceara “asistenta” militara sovietica si sa justifice astfel invazia, ambasadorul roman in Ungaria, Aurel Malnasan, si Valter Roman, aflati la Bucuresti pentru consultari, au avut o intrevedere cu mai multi lideri ungari. Chiar in mijlocul adunarii, Zoltan Vass “a avertizat cu insistenta” ca “va izbucni un val anti-romanesc”. Vass, a povestit Malnasan, a declarat ca ungurii “ne urasc” si “au lansat deja sloganul “nem, nem, soha” [Nu, nu, niciodata], fostul slogan ungar sovintist-iredentist, si ne putem astepta la izbucnirea unui val sovinist iredentist anti-romanesc.”

Vass a subliniat in fata interlocutorilor sai ca: „Inca aveti o problema pe care credeati ca ati rezolvat-o, dar nu este asa. Pana la urma, forma acestei autonomii nu este de fapt autonomie si ar trebui sa va ganditi foarte bine, pentru ca nu trebuie sa uitati ca ungurii de acolo asculta Radio Budapesta, ca Ludas Matyi [saptamanalul satiric maghiar] este distribuit [in tara voastra], ca ungurii se indreapta in aceasta directie.”

Roman a explicat ca liderii romani nu isi puteau permite sa inchida ochii in fata “atitudinii vadit anti-romanesti din randul conducatorilor” deoarece, desi existau, desigur, “presiuni privind Tansilvania”, care se datorau refuzului Budapestei de a adopta “o pozitie fara echivoc in problema Transilvaniei, acestea incurajau astfel de manifestari”. Pentru a exemplifica acest lucru, a remarcat acest lucru in intalnirea lor de bun-ramas cu Kadar:

…si, chiar si in aceasta situatie disperata, in loc sa spuna sa fiti puternici si mai stiu eu ce, Kadar – am retinut cateva cuvinte de-ale lui Kadar –a spus: “Dati autonomie Transilvaniei.” Este exact ceea ce a spus. Ce intelegea el prin asta, nu am avut posibilitatea sa discutam. Chiar si in aceste conditii, aflandu-se in toiul contra-revolutiei, in loc sa spuna: tineti cu dintii de Transilvania, el a spus: “Dati autonomie Transilvaniei”.

 

Bucurestiul s-a aliniat celorlalte state socialiste, China si Iugoslavia, in sustinerea interventiei sovietice propuse de Kadar. La cererea sovieto-ungara, PCR a trimis la Budapesta si 2.000 de activisti de etnie maghiara pentru a ajuta la reconstructia partidului. Sederea lor nu a ajutat insa deloc la ameliorarea problemei identitatii maghiare din Transilvania.

Beneficiile Romaniei de pe urma acestei cooperari au fost importante, chiar daca au fost de scurta durata. Pentru prima data dupa razboi, Moscova a permis contactul intre Romania si cei peste 2 milioane de etnici romani din Moldova, dandu-le posibilitatea miilor de membri de familie separati de granita sa se vada pentru prima data dupa 10 ani. Aproape imediat si pana in 1959, Chisinaul a sustinut ca “RSS Moldova are cele mai apropiate relatii cu Romania.” Un alt beneficiu temporar a fost declaratia facuta de catre Kadar in timpul vizitei sale in Romania din februarie 1958, potrivit careia Ungaria nu avea nicio pretentie teritoriala impotriva Romaniei: prima – si ultima – declaratie a unui lider comunist ungar. (Acest lucru nu a pus capat declaratiilor aparute in presa scrisa si vorbita (inclusiv filme si desene animate), potrivit carora Transilvania ar fi a lor de drept, iar romanii ar fi dusmanii lor.)

 

Alungarea trupelor si a consultantilor sovietici

 

In data de 31 octombrie 1956, doar cu cateva zile inainte ca fortele sovietice sa inabuse revolta maghiara, Comitetul Central al PCR i-a dat indicatii primului ministru de la vremea respectiva, Gheorghe Stoica, sa faca presiuni privind retragerea trupelor si a consultantilor in cadrul urmatoarei reuniuni a Tratatului de la Varsovia din noiembrie-decembrie de la Moscova. Drept urmare, liderul maghiar Imre Nagy i-a cerut sfatul lui Gheorghiu Dej in seara zilei de 2 noiembrie, dupa ce Moscova se hotarase sa invadeze (Ungaria). Translatorul a presupus ca Bucurestiul s-a folosit de Episev pentru a trimite aceste mesaje, ceea ce este plauzibil, tinand cont de circumstantele respective. Cu toate acestea, toate comunicatiile oficiale din interiorul Tratatului de la Varsovia erau directionate prin Moscova, gratie “generoaselor” echipamente sovietice de transmitere “securizata” catre partenerii lor. Fostul sef adjunct al KGB, Episev, la vremea respectiva ambasador in Romania, era pe lista scurta pentru ca primea comunicatii din Romania.) Sustinand inca o data argumentul din 1955, potrivit caruia prezenta trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformand Romania intr-o tinta usoara a atacurilor politice din afara, Comitetul Central a dorit sa reaminteasca Moscovei ca “nu considera necesara stationarea trupelor sovietice pe teritoriul sau” si a sugerat posibilitatea “rechemarii consultantilor sovietici prezenti in diferite institutii.” Nefiind la curent cu cererea Bucurestiului de retragere a fortelor sovietice, misiunea diplomatica a SUA a interpretat gresit interesul si scopul autoritatilor romane, raportand exact opusul, “ca regimul de la Bucuresti va tine piept presiunilor populare pentru indepartarea trupelor sovietice.”

Impunerea acestor argumente era o activitate delicata, in special deoarece Hrusciov a vizitat Romania urmatoarea zi pentru a o informa despre decizia de a interveni cu forte militare in Ungaria. In cele din urma, o multime de factori, care includeau cu siguranta obiectivele de politica externa ale liderului sovietic, faptul ca prezenta trupelor actiona ca un paratrasnet pentru insatisfactia rudimentara, impactul militar secundar asupra unui potential conflict est-vest si costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii au suferit 2.260 de victime (669 de morti, 1.540 de raniti si 51 de disparuti), erau argumente suficiente pentru a influenta Moscova.

Din ianuarie 1957 pana in aprilie 1958, intr-o serie de scrisori destinate conducerii PCR, Kremlinul a fost de acord sa isi retraga consultantii. Hrusciov s-a oferit sa retraga trupele din Ungaria, dar Kadar a solicitat ramanerea acestora pentru a-si intari regimul. Bucurestiul nu a cedat presiunilor, raportand sarguincios greselile personale, politice si profesionale ale consultantilor sovietici pe probleme de informatii. Hrusciov, care intelegea logica rechemarii lor, a declarat faptul ca era: ….practic imposibil sa supraveghem activitatea fiecarui expert sovietic care lucreaza in Romania. Desi expertii sunt foarte bine pregatiti in domeniul lor de activitate, unii dintre ei nu se pot adapta situatiei politice si caracteristicilor nationale ale statului respectiv. Drept urmare, apar neintelegeri, care nu sunt in favoarea relatiilor noastre prietenesti.

Pentru a proteja sistemul de “consultanti” prin reorganizarea lor oficiala ca “ofiteri de legatura”, liderul sovietic proteja activitatea acestora, afirmand, de exemplu, ca termenul de “consultanti sovietici” nu corespunde rolului pe care acestia il joaca si ca ar putea transmite ideea gresita ca acestia se amesteca in afacerile interne ale Romaniei. Aceasta afirmatie a fost demontata – si cea sustinuta de Romania validata – de reclamatiile primite chiar de la unii reprezentanti sovietici aflati la post in alte state din Europa de Est.

Chiar si directorul KGB Ivan Serov, de exemplu, a criticat “departamentul de consultanti” din Germania de Est, afirmand ca “deruleaza o activitatea nesatisfacatoare” si “nu ofera niciun fel de sprijin organelor MVD (Ministerul de Interne) din Germania”. Serov a respins ca evident false justificarile consultantilor sovietici, potrivit carora ”cea mai mare parte a oficialilor din RDG MfS [Stasi] nu pot inca lucra independent.

Avand in vedere faptul ca Romania a exploatat concesiile post-staliniste ale lui Hrusciov cu scopul de a-si extinde propria autoritate nationala, Kremlinul s-a bazat din ce in ce mai mult pe agentii si retelele de informatii clandestine pentru a contrabalansa pierderea influentei militare directe si reducerea numarului oficial de consultanti si experti. (Majoritatea acestora se derulau in afara Consulatului Sovietic (Str. Pacurari nr.10) din Iasi, aproape de granita romano-sovietica, si includeau “efectiv o armata de spioni secreti (neoficiali)”. Moscova a avut la dispozitie o rezerva numeroasa de unde a putut alege recruti in Romania. Prima generatie de retele si agenti sovietici includea fosti membri ai Comintern si veterani ai razboiului civil din Spania; fosti prizonieri de razboi (POW), recrutati in timpul instructiei sovietice si apoi intorsi in 1944, impreuna cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” si „Horia, Closca si Crisan”, cetateni sovietici rezidenti si persoane rezidente in zonele de granita romano-sovietica. Se formau acum noi retele din ofiteri de armata si de informatii (precum si din activisti de partid) instruiti in URSS incepand cu anul 1945 si ulterior numiti in functii de conducere, precum si din angajati romani ai organizatiilor rusesti din Romania. In cadrul intrunirii CAER din mai 1958, care a avut loc cu doua zile inaintea intrunirii Tratatului de la Varsovia, unde Hrusciov urma sa anunte retragerea trupelor din Romania, PCR a lansat provocarea care urma sa grabeasca efectiv planurile sovieticilor de integrare economica est-europeana si sa dejoace integrarea militara a Blocului. Kremlinul aprecia prima contestare publica (in interiorul Blocului) de catre Romania a autoritatii supranationale ca pe o confirmare a nevoii sale de extindere a retelei de informatii, care sa acopere pierderea multor mecanisme directe de control. Faptul ca Moscova a fost prinsa nepregatita in momentul in care Gheorghiu Dej a lansat provocarea a reprezentat o greseala a serviciilor de informatii si este posibil ca ea sa fi contribuit la caderea lui Serov. (Pe langa cauzele politice, caderea lui Serov s-a datorat numeroaselor greseli si defectari.) KGB-ul si majoritatea liderilor de partid au privit decizia lui Hrusciov de retragere a trupelor, in pofida acestui “stegulet rosu”, ca pe cea mai mare greseala a sa. Masurile de combatere nu au intarziat sa apara. Aproape imediat, Moscova a inchis granita dintre Romania si RSS Moldova, iar contactele politice si culturale, considerate acum ca “divergente nationaliste”, au fost intrerupte. 1959 a fost ultimul an in care Chisinaul s-a referit la relatiile sale cu Bucurestiul ca fiind “cele mai apropiate” – a fost ultima referire. In schimb, scriitorii, lingvistii, antropologii si etnologii moldoveni care indraznisera sa recunoasca asemanari cu populatia din Romania erau acuzati de “propaganda nationalista”. Acesta a fost subiectul principal al celui de-al 9-lea Plen al Comitetului Central al RSS Moldova in septembrie 1959.

 

Incercarile Kremlinului de a-si recastiga dominatia anterioara dupa retragerea trupelor sovietice s-au confruntat cu eforturile romanilor de a scapa in totalitate de acel control. A crescut frecventa confruntarilor, deoarece in timp ce KGB si GRU incercau sa-si extinda retelele de agenti in interiorul tarii, autoritatile romane ii expulzau agresiv pe ofiterii de informatii si militari ai agentilor de la Moscova. Un caz tipic a fost cel din ianuarie 1959, al consultantului naval sovietic nou-venit, care a inceput rapid sa dea o raita prin institutiile romanesti pentru a recruta agenti din cadrul personalului roman instruit anterior in URSS. Atunci cand a fost chemat de catre generalul Ionita si i s-a ordonat sa inceteze, ofiterul sovietic a ascultat perplex (“ca o pasare care se uita la o cobra”) si in cele din urma a avut o singura intrebare: “Daca ar mai fi macar un regiment sovietic pe pamant romanesc, ai avea curajul sa ma tratezi in acest mod? Generalul Ion Ionita era Seful Statului Major al Fortelor Armate Romane.

Liderii de la Kremlin au tratat personal aceasta animozitate si acest resentiment fata de o tara care fusese considerata atata timp o zona a expansionismului rus si sovietic si s-au implicat direct in hotararea destinului acesteia in momentele de vulnerabilitate. Iesirea nervoasa a lui Hrusciov si inghetarea relatiilor sovieto-romanesti imediat dupa propunerea Bucurestiului de retragere a fortelor sovietice din august 1955 dovedesc o parte din aceasta badaranie. Atmosfera de la bordul navei Baltica, ce transporta delegatiile sovietice, maghiare, bulgare si romanesti spre New York in septembrie 1960 – cand liderul maghiar Janos Kadar a aparat cu loialitate invazia sovietica din 1956 la Natiunilor Unite – reda cu acuratete aceasta situatie. Toate celelalte delegatii aveau o atitudine rezervata fata de Gheorghiu-Dej si de romani, care, la randul lor, pastrau distanta fata de acestia, in timp ce Hrusciov, Kadar si liderul bulgar Todor Jivcov afisau o tovarasie destul de apropiata, cu numeroase sesiuni private de bautura.

La un moment dat, Hrusciov s-a plans ca “in Romania, si chiar in randul Partidului Comunist, se dezvoltau atitudini distructive nationaliste si anti-sovietice, care trebuiau taiate de la radacina”, inainte de a adresa injurii la adresa poporului roman, pe care l-a numit “nu o natiune, ci o tarfa”.

La scurt timp dupa retragerea trupelor, romanii au inceput sa scoata la iveala retele de informatii ungare si revizioniste, pe care armata sovietica le sponsorizase sau le acceptase. La inceput, cand consultantii sovietici controlau serviciile de informatii, institutiile militare si politice, guvernul roman nu avea voie sau nu putea sa deruleze propriile activitati de contraspionaj sau contrainformatii in nordul Transilvaniei si, apoi, in Regiunea Autonoma Maghiara (HAR). Acest lucru s-a schimbat o data cu revolta maghiara din 1956. Potrivit anchetelor derulate de Securitate, organizatiile clandestine care operau in Romania incercau sa: „….trezeasca sentimente nationalist revizioniste in randul etnicilor maghiari; sa submineze autoritatile regimului comunist prin intermediul unor acte de sabotaj, panica si propaganda; sa izoleze populatia de nationalitate maghiara de cea romana si sa le canalizeze sentimentele catre Ungaria; sa solicite autoritatilor statului roman pretentii pe care acestea nu le puteau satisface, in vederea facilitarii propagandei revizioniste a diasporei maghiare din occident, avand ca scop compromiterea regimului comunist din Romania; sa promoveze ideea autonomiei din Transilvania, urmarind ca mai tarziu sa o alipeasca Ungariei prin intermediul unui curent revizionist activ si coordonat; sa creeze o stare de instabilitate in zonele locuite de etnici maghiari si sasi pentru a impresiona forumurile internationale si pentru a incerca in acest fel sa ii influenteze sa ia decizii impotriva intereselor Romaniei”.

 

De exemplu, in 1958, preotul catolic reformat Koloman Sass, fost membru al Rongyos Gárda, a fost arestat, judecat, condamnat si executat de catre Tribunalul Militar din Cluj pentru “planuri impotriva statului, spionaj in favoarea Ungariei, posesie ilegala de arme si participare la activitati ale organizatiilor ilegale iredentiste.”

Impreuna cu un fost ofiter al Serviciul de spionaj al armatei ungare din timpul celui de Al doilea Razboi Mondial, Istvan Halles, Sass a pus bazele gruparii Miscarea de Rezistenta sub instructiunile Centrului de Informatii de la Debrecen, Ungaria, aproape de granita cu Romania. (Centrul de informatii de la Debrecen a fost responsabil pentru coordonarea operatiunilor impotriva Romaniei si de aceea a suscitat un interes permanent al interesului serviciilor de informatii din Romania). Cei doi au recrutat o retea de 31 de etnici a caror misiune era sa lanseze ziarul Viitorul Maghiar, sa faca rost de arme si sa formeze un grup de comando gata sa actioneze la momentul potrivit pentru restituirea Transilvaniei catre Ungaria. O alta grupare a fost formata de catre un fost ofiter al serviciului de informatii al armatei ungare din randul fortelor de ocupatie din nordul Transilvaniei, Laszlo Sipos, militand pentru unificarea teritoriului cu “viitorul stat ungar liber”.

 

Gruparea “Mana Neagra”, formata initial la Universitatea din Cluj in 1953, a fost descoperita in 1960 ca opera in afara orasului Targu-Mures sub conducerea lui Czimbalmos Blaziu, membrii ei jurand sa “lupte pana cand Transilvania va fi alipita Ungariei sau declarata autonoma.” (Liderul initial fusese arestat in 1956.) Gruparea intentiona sa ia masuri impotriva activistilor de partid si autoritatilor orasului Targu-Mures in timpul manifestarilor de la 23 august; sa-l asasineze pe presedintele Consiliului Popular al comunei Tulghes si pe directorul Centrului de Productie Agricola din comuna Lazarea; sa fure dinamita din cariera de cuart de langa acea comuna; si sa incendieze simultan recolta, precum si Garajul de Masini si Tractoare.

O alta grupare descoperita in octombrie 1960, “Tinerii iubitori de libertate”, fusese formata in timpul evenimentelor din 1956. Raportul DSS arata o oarecare ingrijorare datorita faptului ca nu fusese descoperita in cei patru ani de cand opera in ciuda faptului ca “existasera denunturi”, care indicau “faptul ca nationalismul sovin reprezinta o baza solida pentru organizarea unor operatiuni subversive.” Organizatorul gruparii, profesorul Iosif Kun, a declarat in timpul interogatoriului ca fusese recrutat de AVH in Ungaria in timp ce se afla la Budapesta in 1956, cu scopul principal de “a organiza activitati subversive in Republica Populara Romania”. Recrutorul lui Kun contactase, de asemenea, si pe un informator al Securitatii cu nume de cod Covaci, care, conform raportului, nu ii informase pe agentii sai despre existenta organizatiei timp de patru ani, si atunci datorita unei dispute personale cu Kun.

Ancheta care a urmat a scos la iveala o organizatie de vreo 103 membri, dintre care doar 23 erau adulti cu varsta peste 20 de ani (ceilalti 83 fiind cu varste intre 14 si 20 de ani). Cu toate acestea, “autorii morali ai acestei organizatii” erau considerati a fi profesorii de la Scoala Gimnaziala 4 din Oradea, care discutau frecvent despre “cele mai eficiente metode de indoctrinare a studentilor de etnie maghiara cu idei si teze sovinist-nationaliste si revizioniste.” (Raportul semnala numele profesorilor Jozsef Kun, A. Andras, Antal Vanhz si Maria Kesztheijugi). Aceasta grupare, se preciza in raport, “hotarase schimbarea programelor de studiu stabilite de catre Ministerul Educatiei cu altele, in conformitate cu scopurile pe care acestia le urmareau”, o activitate surprinzator de usoara datorita lipsei de control a materialelor in limba maghiara.

Intensificarea si diversificarea activitatilor gruparii dupa retragerea trupelor sovietice din 1958 era extrem de ingrijoratoare:

De la preocuparile initiale, limitate in special la acte de teroare si graffiti, au trecut la problema organizarii intregii populatii maghiare a Republicii Populare Romania. La data respectiva faceau harti ale regiunilor locuite de populatii maghiare si imparteau responsabilitatile de munca in zonele respective. In aceeasi perioada, au ridicat problema legaturilor cu organizatiile nationaliste maghiare din occident, in special cele din Republica Populara Ungaria.

 

Blocarea infiltrarii institutionalizate

 

In ciuda prevederilor Tratatului de la Varsovia, care stipulau o consultare prealabila, in timpul crizei de la Berlin Kremlinul a mobilizat fortele armate romane (si altele din Tratat) prin intermediul agentilor loiali – ministrii apararii si comandantii recrutati de ofiteri sovietici si instruiti in URSS – ceea ce indica clar dorinta si puterea lor de exercitare a presiunii asupra institutiilor coercitive cand si cum le convenea lor. Aceasta ofensa se adauga insultei de la Moscova, care ignora complet pozitia lui Gheorghiu-Dej de a se opune construirii Zidului Berlinului.

Ca reactie imediata, Bucurestiul a grabit o demitere in masa a ofiterilor din armata si serviciul de informatii si a limitat radical folosirea modelelor institutionalizate prin care se pastra influenta sovietica in cadrul celor doua organizatii. 1961 a fost ultimul an in care DSS si-a trimis agentii de informatii la Institutul Felix Dzerjinsky (si programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire. Ofiterii DSS care urmasera anterior cursurile de instruire KGB erau acum “obligati sa urmeze cursuri de reciclare in tara.”

Acest lucru a fost urmat rapid de o restrictie similara in cadrul armatei romane, care a pus capat instruirii ofiterilor superiori la institutiile militare sovietice. In schimb, ofiterii cehi si slovaci au urmat in continuare cursurile academiilor si institutelor sovietice, pana la destramarea URSS – 66 au absolvit in vara anului 1991, alti 8 fiind nominalizati pentru instruire in 1992. Astfel, principala cale de patrundere a influentei sovietice institutionalizate in cadrul institutiilor de aplicare a legilor statului a fost inchisa, iar principalul instrument de control al sovieticilor a ramas la Moscova. Pe langa Albania, care era proscrisa, niciun alt membru al Tratatului de la Varsovia nu ar fi luat o astfel de decizie definitiva, iar instruirea sovietica a continuat sa fie o conditie obligatorie pentru functiile inalte din armata, serviciile de securitate si de informatii din Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria si Bulgaria pana la caderea comunismului. Bucurestiul a trecut rapid de la restrictionarea oportunitatilor sovietice de recrutare a personalului sau din armata si serviciul de informatii pana la eliminarea surselor identificabile de influenta sovietica din cadrul acestor servicii. Ofiterii DSS, si mai tarziu cei din armata, care s-au intors de la cursurile de instruire cu sotii rusesti/sovietice – toate pastrandu-si cetatenia sovietica si legaturile secrete – aveau posibilitatea fie de a divorta de ele si de a le trimite inapoi, fie de a parasi serviciul.

Informatii despre aceste restrictii au circulat prin toate tarile semnatare ale Tratatului de la Varsovia. Aceste masuri nu erau universale in armata, daca sotia era de o alta etnie decat cea rusa, o deosebire care nu era de altfel foarte semnificativa. Astfel, 20-30% dintre ofiterii de armata din aceasta categorie au ramas sa activeze si au continuat sa creeze probleme.) In acest context, la sfarsitul anului 1961, Gheorghiu Dej declara public ca organele de securitate ale epocii staliniste – conduse si controlate covarsitor de catre ofiteri sovietici – “nu erau controlate de conducerea Partidului.” Aceste declaratii au fost facute la plenara partidului din 28 noiembrie-5 decembrie 1961, prima in care discursurile au fost publicate ulterior.) Supravegherea si ascultarea de catre organele de securitate fusese atat de extinsa, a subliniat acesta, incat nici macar Secretarul General al CC al Partidului nu scapase.”

 

Razboiul I in viziunea istoricilor

 

Pe un alt front, Romania a reactionat sever la noile afirmatii potrivit carora Armata Sovietica eliberase Bucurestiul in cel de Al Doilea Razboi Mondial, avand, in mod surprinzator, castig de cauza prin recunoasterea punctului sau de vedere pana la sfarsitul anilor 1970 in publicatiile istorice ale armatei sovietice. Toate tarile care nu erau membre ale Blocului Sovietic au inceput sa abandoneze interpretarea istorica ideologica stalinista pe la sfarsitul anilor 1950. In Romania, acest lucru a fost resimtit puternic intrucat aranjamentele si interesele comune sovieto-ungare i-au deformat istoriografia mai mult decat oricare alta, nu doar prin prezentarea panteonului de eroi nationali ca si dusmani ai poporului, ci chiar prin atacarea etnogenezei poporului roman.

Una dintre primele carti aparute sub noile reguli, From the History of Transylvania, a provocat un protest maghiar imediat – nu pentru ca vorbea rau despre unguri sau ii prezenta ca pe niste dusmani, ci pentru ca sustinea continuitatea daco-romana pe acest teritoriu. In martie 1961, directorul Editurilor Ministerului Culturii din Ungaria, Béla Köpeczi, s-a plans atasatului cultural roman de la Budapesta spunand ca aceasta carte “nu ar fi trebuit sa apara” deoarece are “o influenta negativa asupra relatiilor romano-ungare” si este “o manifestare a nationalismului romanesc”.