Razboiul ascuns dintre Pactul de la Varsovia si Romania P

 

Horthy ar fi incercat sa satisfaca solicitarea Moscovei de neimplicare militara in schimbul Transilvaniei, dar directa subordonare a fortelor Honved comandei germane, in perioada 1941-1942, au facut acest lucru imposibil. Situatia s-a schimbat, in primavara lui 1943, odata cu numirea la conducerea Fortelor de Ocupatie din Ucraina a veteranului armatei rosii, Geza Lakatos. Lakatos, ca fost consilier al comisarului de razboi Kun – agentul sovietic Vilmos Böhm, avea contactele necesare pentru a negocia intelegeri de neagresiune cu armata sovietica si grupurile de partizani. Directiva Inaltului Comandament Sovietic din ianuarie 1944 adresata „atat Armatei Rosii cat si grupurilor de partizani din zona” mentiona ca „unitatile maghiare nu trebuie sa fie atacate”. Chiar daca „ele deschideau focul”, unitatile sovietice primisera ordinul „sa le treaca cu vederea si sa traga numai daca intampinau o rezistenta puternica si deosebit de persistenta”.

La mijlocul lui octombrie 1942, primul ministru bulgar, Bogdan Firov, a fost invitat in Ungaria ca parte a efortului Budapestei de a stabili o relatie speciala cu Sofia, deoarece „cel mai puternic stat danubian” si cel mai mare stat balcanic – acum ca Romania fusese impartita intre ele si URSS – erau „menite sa colaboreze”. In noiembrie, seful maghiar al statului major a intors vizita partenerului bulgar la Sofia. In timp ce, in general, erau considerate a avea rezultate minore, aceste vizite la nivel extrem de inalt reflectau cel putin politica comuna adoptata de cele doua state in respingerea cooperarii Romaniei pentru iesirea din razboi. Negocierile romano-maghiare din 1943 s-au dovedit un esec, iar Filov a informat imediat Berlinul referitor la propunerile Bucurestiului, in perioada iulie-august 1943, „ca cele doua state ar trebui sa le permita anglo-saxonilor sa preia peninsula balcanica pentru a o salva de bolsevism”.
In consecinta, Atzél si altii ca el nu au avut dificultati sa paraseasca Crucile cu Sageti (si alte asemenea organizatii fasciste) si sa fie bine primiti in Partidul Comunist Ungar, condus de Moscova (care includea din nou aripa transilvaneana ce apartinuse anterior de PCR). La inceputul lui 1944, dupa incheierea unor acorduri cu fortele sovietice pe frontul de est, conducatorii ungari din jurul lui Horthy au reinnoit tentativele de „a face intelegeri cu sovieticii si a ataca Romania.” La mijlocul lui martie 1944, un grup de lideri militari, politici si religiosi transilvaneni au propus un plan prin care Horthy urma sa mearga in nordul Transilvaniei, sub protectia Armatei I-a si sub comanda lui Atzél, in timp ce intreaga comunitate maghiara, unita sub Partidul Maghiar Transilvanean, toate organizatiile (dintre care multe intrasera deja in partidul comunist si pusesera bazele unor noi organizatii „democratice”) si institutiile, inclusiv Armata I-a si a II-a, sa mearga „en bloc la rusi”. In acest scop, Horthy i-a insarcinat pe seful cancelariei sale militare, generalul Bela Miklos (de Dalnok) si pe generalul Lajos Veres (von Dalnoki) sa comande Armatele I-a si a II-a si sa efectueze transferul. Comunistii (unguri) transilvaneni, pretinzand acum ca „apara cu loialitate interesele Ungariei”, au luat parte la plan pana la sfarsitul primaverii anului 1944, la fel ca si rectorul Universitatii Cluj, Deszö Miskolczy, care era rezident la Budapesta in 1940, atunci cand guvernul horthyst i-a numit in functie pe el si pe episcopii maghiari din Transilvania.

 

Imediat dupa numirea lui Lakatos ca prim ministru, Horthy l-a trimis pe baronul Atzél, acum comunist, sa contacteze autoritatile sovietice. Atzél a plecat la Moscova si s-a intalnit cu seful spionajului militar, generalul Feodor F. Kuznetov, obtinand asigurari ca:

• armatei romane nu i se va permite sa ocupe nordul Transilvaniei;

• administratia maghiara, politia si jandarmii nu vor fi inlocuiti de romani;

• in Transilvania se va efectua un referendum si

• Inaltul Comandament Sovietic „va trimite grupuri de partizani in Ungaria pentru a-i ajuta pe maghiari la schimbarea de regim.”

Ulterior, Horthy a trimis o delegatie la Moscova, condusa de generalul Farago, pentru a incheia armistitiul.

 

Comandantii militari sovietici au aprobat cu satisfactie acordul Kuznetov – Atzél, asa cum a fost prezentat in vara lui 1944. Cu toate ca scopul sovieticilor de a provoca mari pierderi in randul armatei romane si mai ales in cadrul corpului ofiteresc, presupunea ca fortele romane sa intre in nordul Transilvaniei, ele au fost trimise rapid mai departe si nu li s-a permis nici sa se incartiruiasca in orase si nici sa inlocuiasca fortele de ocupatie din regiune. Cooperand acum cu autoritatile sovietice, aceleasi oficialitati si organizatii maghiare care intrasera in nordul Transilvaniei cu girul lui Hitler si Mussolini si cu binecuvantarea lui Stalin, era acum recunoscute ca fiind „combatanti ilegalisti” care luptasera impotriva burgheziei si a guvernului roman „burghezo-mosieresc”. Dupa cum nota mai tarziu un comunist maghiar transilvanean, a existat „un cerc in Transilvania de nord care, inainte de eliberare, era compus din persoane care formasera comitete cu fascistii si care, de pe o zi pe alta, au devenit mari prieteni ai Uniunii Sovietice, aratand ca, in orice caz, Transilvania nu va fi romaneasca”. Subliniind ca revizionismul, mai degraba decat optiunile politice motivasera schimbarea, el a mentionat in continuare ca „unii primari, care fusesera agenti ai serviciilor secrete britanice, acum curtau tot ceea ce era sovietic”, in timp ce altii, „precum Iordachi si cei din jurul lui”, continuau sa predice revizionismul, facand agitatie in acest scop „la partid, in scoli si oriunde altundeva”. Aceasta redistribuire masiva a agentilor lui Horthy ca „luptatori antifascisti” a permis Budapestei sa insiste ca Romania sa admita in sudul Transilvaniei aproximativ 200.000 de maghiari, pe care i-a caracterizat drept „victime” ale „represiunilor nationale ale regimului Antonescu”. Insa, comisia germano-italiana a stabilit ca numai 60.000 de maghiari (din totalul de 462.000) parasisera sudul Transilvania si ca „nu toti pot fi considerati refugiati”.

Numerosi maghiari au emigrat in Ungaria dupa Arbitrajul de la Viena, din proprie vointa, din motive patriotice, unii dintre ei chiar inainte de intrarea trupelor maghiare in nordul Transilvaniei. Altii au fost motivati de dorinta de a fi cu familiile lor sau de perspectiva unor avantaje financiare, fara ca autoritatile romane sa exercite vreo presiune asupra lor. Autoritatile maghiare locale, acum fie comunisti, fie in coalitie cu acestia in „noi” organizatii democratice (de exemplu Uniunea Populara Maghiara, formata la 6 octombrie 1944, a absorbit o mare parte din Partidul Transilvanean Maghiar), erau deosebit de increzatoare in sprijinul sovietic, datorita acordurilor anterioare. Astfel, spre exemplu, atunci cand rectorul si profesorii romani, care fusesera fortati sa paraseasca universitatea din Cluj in 1940 s-au reintors in 1944, cu un mandat oficial de preluare a conducerii, ei au fost pur si simplu refuzati de Miskolczy, numitul Budapestei, care se aflase in fruntea eforturilor de „reprimare a culturii” romanesti. La cererea Ungariei – aceasta se intampla pe 14 octombrie 1944 cand Ungaria lupta inca alaturi de Axa impotriva Romaniei si a fortelor sovietice – seful de stat major sovietic al Comisiei de Control Aliate din Romania (CCA), generalul Vinogradov, a plasat Universitatea si administratiei acesteia, numita de Budapesta „sub protectia Armatei Sovietice” si a ordonat Bucurestiului sa nu se amestece.
Administratia civila romaneasca, numita dupa ce Transilvania a fost eliberata de fortele maghiare si germane, la sfarsitul lui octombrie, a fost alungata rapid de autoritatile militare sovietice, la 11 noiembrie 1944. Sovieticii au instituit in schimb o administratie militara bazata pe aceiasi administratori civili maghiari si sefi de institutii numiti initial de regimul de ocupatie al lui Horthy. In modul deja cunoscut, Moscova trata Romania „aliata” ca pe inamic si stabilea o coordonare „prieteneasca” cu „inamicul” maghiar din Axa, impotriva ei. Sprijinul deschis al autoritatilor militare sovietice pentru mentinerea conducerii maghiare a constituit subiectul a sute de rapoarte din regiune, in perioada 1944-1947. Spre exemplu, cu o saptamana inainte de transferul pur formal al nordului Transilvaniei in autoritatea administrativa a Bucurestiului, spionajul militar raporta primului ministru roman ca activitatea revizionista ungara „se manifesta pe deplin sub masca comunismului,” in timp ce simbolurile nationale romanesti continuau sa fie tinta ridiculizarilor si a sanctiunilor legale. Era „interzisa” expunerea drapelului si „elevii de liceu care purtau culorile nationale la butoniera erau arestati”. Romanii erau obligati sa foloseasca numai limba maghiara in relatiile cu autoritatile”, intelectualii erau umiliti in public si etichetati drept fascisti, iar ofiterii romani si soldatii care isi vizitau familiile erau „arestati, escortati pe strazi de organele civile ale Politiei Populare Ungare si fortati la munci fortate umilitoare in vazul populatiei si al comandantilor militari sovietici”. Intr-adevar, autoritatile maghiare se bazau deschis pe sprijinul sovietic: cu orice ocazie, ungurii observau simpatia comandantilor sovietici, cautand sa-i convinga prin orice mijloace de sentimente lor comuniste pentru a obtine diverse avantaje si a-si atinge scopurile iredentiste.
Raportul concluziona ca „intensa propaganda revizionista” se manifesta in continuare la reuniunile sindicatelor „democratice” maghiare, in timp ce Politia Populara Ungara continua sa comita „tot felul de atrocitati si amenintari pentru a forta populatia romaneasca sa paraseasca nordul Transilvaniei”.

 

Controlul Sovietic si realocarea Transilvaniei

 

Fara stiinta conducerii comunistilor maghiari, Moscova hotarase deja ca, in timp ce Budapesta isi va mentine privilegiile de supervizare si interventie in nordul Transilvaniei si, intr-o oarecare masura, chiar si controlul administrativ teritoriul nu va fi totusi unit cu Ungaria. Existau doua motive principale pentru aceasta schimbare de pozitie. In primul rand, URSS, avand acum in posesie Basarabia si Nordul Bucovinei prin propriile eforturi, nu mai avea nici obligatia si nici intentia de a ceda Transilvania (Ungariei). In al doilea rand, disolutia Cominternului redusese drastic influenta ungurilor asupra politicii sovietice din regiune. Statutul liderilor comunisti maghiari s-a transformat brusc din cel de aproape-egali ai camarazilor sovietici de la Moscova, unde participau la formularea strategiilor si a politicii pentru Estul Europei, la unul de subordonare clara deoarece, ca sefi ai partidelor nationale, erau acum executanti ai politicii Kremlinului. Iar acea politica, in special cea privitoare la realocarea teritoriilor si a delimitarea frontierelor, era decisa acum numai de Moscova, numai in baza intereselor sovietice. In 1944, pentru a cerceta problemele ordinii post-belice, Moscova a format comisia Litvinov, compusa din trei comisari adjuncti pentru afaceri externe, prim adjunctul Maxim Litvinov, Solomon A. Lozovski si Dimitri Z. Manuilski, alaturi de cativa experti. Pe 5 iunie 1944, intr-un document denumit „Despre Transilvania”, Litvinov le-a trimis lui Stalin, Molotov, Vorosilov si Visinschi evaluarile asupra alocarii viitoare a teritoriului romanesc. „Cea mai buna” solutie, argumenta el, era „recunoasterea statutului de independenta a Transilvaniei, in afara oricaror aliante si federatii”. Astfel, ramanand un sambure de conflict intre cei doi vecini, Romania si Ungaria, ea nu va putea exista fara patronajul unui stat vecin puternic, in acest caz URSS, care are frontiera comuna cu aceasta. Pe 8 iunie, cand s-a intrunit comisia, Litvinov a deschis discutiile mentionand ca status quo-ul care acorda Transilvania Ungariei nu putea fi mentinut, din moment ce fusese hotarat de Hitler. Posibilitatea de a ceda intreaga Transilvanie Ungariei era, de asemenea, „exclusa”. Romania ar putea aspira la ea numai „in schimbul renuntarii totale si definitive la Basarabia si Bucovina” si „cu garantarea controlului nostru total asupra politicilor viitoare ale Romaniei”, posibilitate care ar permite URSS „sa obtina atat baze militare, cat si control” asupra tarii. Litvinov a subliniat ca independenta Transilvaniei „ar putea fi temporara, pana cand vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu Romania, sau pe termen lung, tinand cont ca acest stat mic ar avea nevoie de un protector, care nu poate fi altul decat Uniunea Sovietica, cea mai apropiata mare putere”. S-a cazut de acord ca independenta era „cea mai buna” solutie. Rezumand decizia lor, Litvinov a subliniat ca „dependenta Romaniei de noi va chiar mai mare daca Transilvania va ramane un stat de sine statator, iar transferarea sa viitoare la Romania va depinde de noi”.

 

Dupa ocuparea nordului Transilvaniei de catre Ungaria, in vara lui 1940, Cominternul ordonase tuturor comunistilor rezidenti sa intre in partidul comunist maghiar, resubordonand aripa transilvaneana a PCR la PCM. Moscova a facut acelasi lucru pe o baza mult mai selectiva, in privinta aripii basarabene, ordonand spre exemplu, lui Leonte Rautu si Alexandru Barladeanu, acum din nou cetateni sovietici, sa plece la Moscova. Cominternistii din Transilvania de nord aflati la Moscova, precum Vasile Luca si Valter Roman, figuri proeminente in efortul de propaganda sovietic (lui Luca i se atribuie fondarea statii de radio in limba romana a Cominternului, Romania Libera, Roman fiind redactor) erau acum mult mai orientati catre partidul maghiar. De aceea, nu este surprinzator ca Luca milita impotriva reanexarii nordului Transilvaniei sau ca Roman, la sfarsitul lui iulie 1944, aducea comisiei argumente in favoarea „acordarii independentei Transilvaniei”, ca fiind solutia „cea mai adecvata” si care nu se putea realiza decat daca „bazinul dunarean se va afla sub tutela guvernului sovietic”.

La mijlocul lui 1944, Stalin inca se juca cu ideea unei federatii in legatura cu Transilvania, care constituia de asemenea o cedare in favoarea Budapestei, aducandu-i suveranitatea partiala in regiune. Ca o ironie insa, fara a se intentiona aceasta, succesul propagandei maghiare in convingerea cercurilor de la Londra si Washington sa sprijine o federatie Ungaro-Transilvano-Romana (Danubiana) a discreditat total ideea in fata lui Stalin, considerand-o ca fiind o „conspiratie occidentala.” Cu ideea federatiei pentru nordul Transilvaniei exclusa si o independenta totala posibil sa provoace viitoare complicatii internationale, singura solutie ramasa, din perspectiva Kremlinului, a fost protectoratul autonom al carui statut nepermanent acorda Moscovei continuarea influentei si a controlului. Ungaria si Romania (ungurii si romanii din Transilvania) vor fi obligati sa intre in competitie pentru favorurile sovieticilor daca vor dori sa influenteze statutul final al regiunii. De aceea, Moscova isi sprijinea propriile interese si, in acelasi timp, isi demonstra intelegerea fata de Budapesta, atunci cand intr-o intalnire de 15 minute de la Targu-Mures, pe 11 noiembrie 1944, autoritatile militare sovietice au inlocuit fara multe vorbe administratia romaneasca proaspat instalata si le-a ordonat „sa elibereze intreg teritoriul Transilvaniei”. Acum solutia temporara – administratia militara sovietica – fusese aplicata. Facandu-se ecoul concluziilor comisiei Litvinov, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al RFSFR, anterior insarcinat cu afaceri in Romania, A.I. Lavrentiev a subliniat, la 6 decembrie 1944, ca dorinta Bucurestiului de a reincorpora Transilvania era „singurul factor important de influenta asupra guvernului”, nu numai in privinta indeplinirii datoriilor reparatorii, ci si asupra „politicii interne si externe a Romaniei”. Odata intrata in posesia provinciei, influenta sovietica asupra politicilor sale interne si externe se va disipa rapid. La sfarsitul lunii, autoritatile militare sovietice au inceput sa fluture propuneri cu privire la un protectorat sovietic pe termen lung. Lavrentiev, de exemplu, i-a trimis lui Visinschi propunerea sefului Directoratului Politic al Frontului Ucrainean II de creare „a unui comisariat in nordul Transilvaniei, numit de autoritatile militare sovietice din randul populatiei locale (ne-romanesti)”.

 

Contracararea controlului sovietic: 1953-1964

 

In Romania, chiar si printre oficialii Partidului Comunist, se dezvolta o atitudine nesanatoasa nationalista si anti-sovietica, care trebuia retezata de la radacina. …Mamaligarii nu sunt o natiune, ci niste prostituate. (Mamaligari – „consumatori de faina de porumb” – un alt fel de a spune ‘tarani romani prosti’ sau in varianta Brucan ‘stupid people’ – era un termen depreciativ folosit de rusi pentru a face referire la romanii din Moldova si Ucraina inca din secolul 19.) Nikita Hrusciov, septembrie 1960

Intr-un stat socialist, nu pastrezi retelele de informatii din interiorul Partidului decat daca esti convins ca te afli intr-o pozitie de suprematie, celalalt in pozitie de subordonat … nu reprezinta numai o incalcare a suveranitatii, ci dovedeste ceva mai greu de definit, relatia dintre stapan si sclav. … Noi am pus problema ca ei sa nu aiba retele de agenti in nicio tara socialista, iar acest lucru l-a determinat pe Hrusciov sa ne numeasca „nemernici.” Gheorghe Gheorghiu Dej, august 1963

Incercarile romanilor de a-si declara independenta din punct de vedere economic fata de CAER ar putea fi tolerate, insa, daca sunt atat de nechibzuiti incat sa incerce sa paraseasca Tratatul de la Varsovia, atunci soldatii nostri …vor avea ultimul cuvant … Intreaga situatie din Balcani ar putea deveni de necontrolat daca Romania ar decide sa urmeze Iugoslavia si Albania in tabara anti-sovietica. Nikita Hrusciov, august 1964

 

Presiunea exercitata pentru a dobandi controlul asupra aspectelor economice ale Romaniei isi are inceputurile la numai doua zile dupa decesul lui Stalin. La 7 martie 1953, Gheorghiu Dej informa Comitetul Central ca sfatuitorii sovietici care controlau economia „trebuie sa predea functiile pe care le-au detinut pana acum unor reprezentanti din tara noastra”. Gheorghiu Dej era convins ca Sovromurile erau menite numai sa exploateze si nu erau cu nimic mai bune decat institutiile capitaliste, opinie care i-a creat probleme inca din 1947. Cu toate acestea, inca din 1951, ofiterii de informatii romani se plangeau in legatura cu incercarile repetate ale consilierilor GRU „de a interveni in problemele interne ale Directiei Militare de Informatii si de a prelua conducerea acesteia”. Pana la mijlocul anului 1954, Romania a fost primul membru al Blocului care si-a “recumparat” Sovromurile (cu exceptia a doua care se ocupau cu extractia de petrol si uraniu si la care Moscova a refuzat sa renunte pana in 1957).

Scurta perioada de relaxare din perioada de tranzitie traversata de conducatorii sovietici s-a dovedit a fi o buna oportunitate pentru toti membrii Blocului sa isi renegocieze relatiile cu Moscova (si pentru populatie sa isi manifeste doleantele reprimate pana atunci). Pe fondul primelor revolte anti-sovietice din Germania de Est si Cehoslovacia, toate statele socialiste ‘infratite’ erau in cautarea unui nou stil de viata. Budapesta, cu sustinerea clara a unor lideri sovietici, si-a reiterat pretentiile asupra unor teritorii din Romania. In septembrie 1954, atat Rákosi, cat si primul ministru Imre Nagy s-au plans conducerii de la Bucuresti ca relatiile bilaterale sunt “reci” si “nesatisfacatoare” si au devenit “tot mai fragile”, mai distante, fapt ce ingreuna tot mai mult colaborarea. (Acest schimb de replici a fost declansat de o scrisoare pe care Nagy i-a trimis-o lui Dej prin Zoltan Vass la 16 septembrie 1954, al carei continut a fost redat aproape cuvant cu cuvant de catre Rákosi lui Valter Roman cateva zile mai tarziu). Apeland la Valter Roman, un fost tovaras din Comintern si fost membru al aripii transilvanene din Budapesta, Rákosi dadea frau liber nemultumirilor personale cu privire la Transilvania si isi relua incercarile insistente de a-l convinge pe Stalin ca „o parte din Transilvania trebuie retrocedata Ungariei” – afirmand chiar ca l-a convins pe liderul sovietic ca „in Transilvania sunt mai multi unguri decat romani”, fapt ce l-a determinat pe interlocutorul sau roman sa riposteze spunand ca, daca poate sustine o asemenea minciuna flagranta, inseamna ca s-a folosit de „statisticile revizioniste horthyste”. Pus in dificultate, Rákosi a descris in continuare eforturile pe care le-a depus in timpul conferintei de pace de la Paris pentru „a rezolva” problema Transilvaniei, astfel incat o parte sa fie atribuita Ungariei. (Rákosi a facut trimitere la vizita sa facuta premierului britanic Clement Attlee, dar se pare ca nu a mentionat vizita efectuata la Washington). Liderul Partidului Comunist Ungar a propus, atunci, ca cele doua parti sa rezolve “problema” “prin schimbul de populatii si corectarea frontierelor” in situatia actuala, mai propice. Rákosi a explicat ca, in timp ce inainte „era imposibil sa se ridice problema teritoriala” deoarece optiunile politice ale Ungariei si Romaniei ramaneau incerte, „acum, cand ambele tari au pasit pe calea socialismului, problema ar putea fi rezolvata in spirit fratern” prin negocierea in secret a transferurilor necesare intre conducerile de partid.
Roman l-a informat pe Gheorghiu Dej asupra acestui fapt, adaugand ca, in perioada petrecuta in Comintern la Moscova, a fost in permanenta abordat de Rákosi, Révai, Imre Nagy si alti tovarasi unguri pentru ca Transilvania sau o parte din aceasta sa fie transferata Ungariei dupa razboi, Rákosi si Révai preferand granitele trasate de „arbitrajul” lui Hitler.

 

Problema a ramas una arzatoare pana la intalnirea de la Budapesta din 6 aprilie 1955 intre o delegatie PCR formata din Bodnaras, ministrul de externe Simion Bughici (inlocuitorul lui Pauker) si Janos Fazekas, si liderii Partidului Comunist Ungar, Rákosi, Gerö si András Hegedús. Delegatia romana a criticat partea ungara pentru pretentiile teritoriale, condamnand refuzul constant al Budapestei de a recunoaste fara echivoc granitele stabilite prin tratatul de pace, precum si insistenta cu care Rákosi expunea „problema Transilvaniei” in discursurile si publicatiile sale, ca si cum problema apartenentei acesteia ar fi ramas nerezolvata. (Discursul lui Ràkosi din noiembrie 1954 era intitulat „Constituirea Partidului Comunist din Ungaria si lupta pentru victoria revolutiei proletare”). Cum era posibil, intrebau ei, ca presa, industria de film si teatrul controlate de comunisti, precum si personalitatile culturale comuniste sa faca afirmatii vadit iredentiste ca „Transilvania este inima Ungariei si fara Transilvania Ungaria nu poate trai”, „cel mai puternic scut al eternei natiuni unguresti este Transilvania”, „Transilvania [este] fortareata ce va salva Ungaria” si „fara Transilvania, nu exista Ungaria, deoarece Transilvania a fost mereu adevarata Ungarie”?

Solicitarea Ambasadei Ungariei pentru includerea unei harti a Regiunii Autonome Ungare ca anexa la harta Ungariei intr-un atlas geografic ce urma a fi tiparit ilustra aceasta problema. Ministrul roman de externe a intrebat daca Ungaria considera ca Regiunea Autonoma Ungara este parte integranta a Romaniei sau o anexa a Ungariei. Si mai suparator a fost faptul ca, in ciuda solicitarilor repetate ale partii romane si a acordului formal al ungurilor, Budapesta nu si-a inchis biroul de pasapoarte din Cluj, ce fusese infiintat in 1949 pentru a facilita transferul zecilor de mii de cetateni ungari care se aflau inca pe teritoriul Transilvaniei. In schimb, biroul incuraja sovinismul ungar si isi „asuma rolul de a veghea la respectarea drepturilor minoritatii ungare” (Fazekas a emis aceasta critica, remarcand ca, cu numai patru zile inainte, biroul gazduise o receptie la Cluj la care au participat prim-secretarii partidelor regionale din Cluj, Targu-Mures si Hunedoara, fara ca invitatiile sa fie trimise oficial). „Unica justificare pentru pastrarea acestui birou”, declara ministrul roman de externe Bughici, a fost aceea „de a mentine iluzia si speranta ca problema Transilvaniei nu s-a rezolvat definitiv”, pozitie defavorabila pentru Romania si pentru Ungaria si „utila numai inamicilor nostri”. Ungurii au cedat in privinta tuturor aspectelor, cu exceptia lui Rákosi, care si-a mentinut pozitia conform careia scriitorii unguri aveau dreptul sa abordeze subiectul Transilvaniei (replica romanilor fiind aceea ca ea constituia o problema numai atunci cand scriitorii unguri se refereau exclusiv la Transilvania). Invinuind nationalismul premierului Imre Nagy, „independenta” reprobabila a ziarelor si scriitorilor, precum si lipsa unui control strict din partea partidului, liderii Partidului Comunist Ungar au fost de acord ca „problema Transilvaniei trebuie considerata incheiata”. In plus, ei au promis ca tratatul de pace si granitele actuale sa fie prezentate in noua istorie a partidului ungar ca fiind „corecte”.

 

Mecanismele controlului sovietic: Armata