Razboiul ascuns dintre Pactul de la Varsovia si Romania P

Tentativele de a-i exonera pe Cominternisti de a fi fost agenti sovietici, facand deosebirea intre acestia si ofiterii de informatii sovietici, nu tine cont de aceasta realitate fundamentala. De exemplu, viitorul conducator maghiar Imre Nagy a fost cominternist si agent NKVD, cu toate ca s-au facut incercari de negare a ambelor afilieri. Eforturi similare au fost facute referitor la Valter Roman, Silviu Brucan si Leon Tismaneanu, ultimul fiind unul dintre primii doi cei mai bine platiti agenti sovietici din 1945. Toti cominternistii trimisi peste hotare erau agenti sovietici. Nu existau granite fixe intre munca de partid si cea de spionaj sau intre diversele servicii ale tinerei comunitatii de informatii sovietice, iar cominternistii treceau constant de la o activitate sau organizatie la alta.

 

Retelele de informatii sovietice erau construite pe scheletul stangii radicale, stabilit mult inainte de fondarea Cominternului in 1919. Cei 300.000 de prizonieri de razboi care au trecut la bolsevici si s-au oferit voluntari in perioada Razboiului Civil au furnizat bazinul initial de recrutari pentru serviciile de informatii si cele coercitive sovietice. Supra-reprezentarea ungurilor printre voluntarii prizonieri de razboi s-a oglindit si in servicii. In Siberia, in anii 1920-1930, ei erau atat de prevalenti in sistemul de securitate sovietic, incat termenul vengrii (cuvantul rusesc pentru ungur) era sinonim cu Cheka (CEKA).

Bela Kun, tot un agent al Cominternului, a fost probabil cel mai cunoscut, dar au existat de asemenea personaje proeminente in organizatiile succesoare OGPU, GPU si NKVD. Karl V. Pauker, de exemplu, a fost sef al Serviciului de Garda NKVD, responsabil cu paza personala a lui Stalin (pana la epurarile din 1930) si un intim al dictatorului. Teodor Maly – unul dintre „cei mai mari ilegalisti” al carui portret a fost asezat mai apoi „pe peretii din Camera memoriala a KGB” – i-a recrutat intre 1936-1937 pe membrii grupului de la Cambridge „Cei cinci magnifici” (iar compatriotului sau Laszlo Dobos – Louis Gibarti i se atribuie recrutarea initiala a lui Philby, in 1934). RU a fost primul si probabil cel mai frecvent recrutor al „credinciosilor adevarati” din Comintern. La inceputul lui 1918, la simpla solicitare a RU, Cominternul va hotari ca „un mare numar, uneori sute de comunisti, sa devina agenti sovietici secreti.” Eclipsati poate de polonezii si nemtii din RU, ungurii tot s-au putut mandri cu agenti precum Bela Vago, seful operatiunii „corespondentii muncitori” (RABCOR) din Germania, Arthur Koestler si Sandor (Alexander) Rado de la Red Orchestra. Rado, cu toate ca avea numai 19 ani cand a intrat in Armata Rosie a lui Kun, era considerat un membru al „vechii garzi” din Moscova, transferat „in cele mai inalte cercuri ale Internationalei Comuniste” si care se bucura de protectia „presedintelui Comintern, Zinoviev”. In 1919, Rado a organizat prima agentie sovietica de presa (ROSTA) in Haparanda, Suedia, combinand jurnalismul cu munca de informatii, ceea ce va deveni „o a doua natura a Rado” si o specialitate a spionajului maghiar.
Fostul comisar de razboi al lui Kun, Vilmos Böhm, operand sub numele de cod sovietic Orestes, s-a infiltrat in spionajul britanic (si american) in perioada celui de-al doilea razboi mondial. Lucrand in Camera britanica de analiza a presei din Stocholm (British Press Reading Office), el a influentat evaluarile tentativelor aliatilor lui Hitler de a parasi Axa, pozitionandu-se in acelasi timp ca intermediar pentru iesirea Ungariei din alianta. Lui Böhm i se atribuie manipularea operatiunilor lui Raul Wallenberg si, apoi, facilitatea arestarii sale de catre autoritatile sovietice. Cel mai puternic serviciu de spionaj, din punct de vedere al legaturii directe la ierarhia sovietica, era Departamentul de relatii internationale (Otdyel Mezhdunarodnoi Svyazi: OMS) al Cominternului. OMS actiona ca un centru de coordonare al celorlalte servicii, ducand in acelasi timp la indeplinire functia de baza, aceea de conducere a partidelor comuniste straine. Acesta distribuia ordine, fonduri si teme de propaganda partidelor „nationale”; servea drept contact catre organizatiile din ilegalitate; asigura documente false agentilor Comintern; mentinea contactul cu celelalte organe ale securitatii sovietice si conducea operatiunile de spionaj si culegere de informatii din strainatate. Fostul sef al operatiunilor sovietice de spionaj din Europa il descria drept „inima Cominternului”, care controla liderii „partidelor comuniste autonome din Europa”. Pe langa celelalte functii, OMS conducea falsele organizatii de front „Prietenii Uniunii Sovietice si gazduia organizatii” umanitare si pentru drepturi civile asa-zis non-partizane.

 

Propaganda OMS si efortul de dezinformare din Occident erau conduse de Willy Münzenberg si de mana sa dreapta, fostul prizonier de razboi sovietic, Lászlo Dobos, mai bine cunoscut sub numele clandestin Louis Gibarti. Münzenberg si Gibarti au creat o vasta retea de organizatii si camarazi nestiutori care puteau fi mobilizati in sprijinul Moscovei, prin ceea ce Münzenberg denumea „Clubul Inocentilor”. Gibarti-Dobos sunt considerati a fi fondatorii tehnicii impletirii „propagandei cu spionajul si actiunile sub acoperire” – baza „masurilor active – si avand o contributie la inventarea frontului „agentiilor de presa”, care puteau „plasa pentru propaganda povestile fabricate, dorite de aparat, puteau servi ca acoperire pentru agenti si ca acoperire pentru fluxul de informatii obtinut din spionaj.” In 1924, cand Moscova a anuntat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei – „baza Romaniei sovietice” – care in cele din urma „va elibera fratii care gemeau sub jugul oligarhiei”, centrele sovietice de informatii din Odesa si Tiraspol au condus o „revolta”, cu centrul in orasul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid inabusita de Siguranta si de militarii romani. Müntzenberg si Gibarti au montat apoi o campanie „umanitara” internationala, impotriva autoritatilor romane pentru eliberarea „taranilor si muncitorilor nevinovati” adusi in fata tribunalului. Intelectualii Romain Rolland si Henri Barbusse au fost foarte usor de inrolat in aceasta campanie, din moment ce colegul lor, secretar la asociatia Amsterdam-Peyler, Alex Kellerman (Sandor Nogradi) era tot agent OMS. Gibarti si seful lui au activat apoi in SUA, creand nenumarate organizatii umanitare, producand filme la Hollywood si adunand semnaturi ale senatorilor si congresmanilor SUA pe petitiile lor. J.Peters (Joszef Peter), veteran al Armatei Rosii maghiare, a condus Departamentul pentru Minoritati Nationale al Partidului Comunist din Statele Unite ale Americii (CPUSA) inainte sa devina sa devina seful „aparatului secret” ilegal al CPUSA, intre 1929 si iunie 1938. Confirmat in functie de ofiterul de legatura al Cominternului din SUA, John Pepper (fostul comandat in Armata Rosie maghiara, Joszef Pogany), el a lucrat in principal pentru spionajul Cominternului si, deci, cu GRU si NKVD INO. Penetrand Departamentul de Stat al SUA, serviciile armate, Departamentul de Interne etc., Peters a creat reteaua de spioni care ii includea pe Whittaker Chambers si Alger Hiss si a pus bazele masivei infiltrari a primei agentii de spionaj americane: Biroul pentru Servicii Strategice (Office of Strategic Services – OSS) din perioada razboiului. Penetrarea extensiva a sectiilor balcanica si maghiara din departamentul de analiza si cercetare al OSS, au permis Moscovei nu numai sa capete o imagine interna inestimabila asupra perceptiilor si intentiilor SUA, dar sa si influenteze analizele intr-o directie favorabila.

 

Coalitiile „nationale” din Comintern

 

Dominatia sovietica asupra comunismului basarabean si dobrogean si directul control maghiar asupra stangii radicale din Transilvania s-au transformat intr-o schema complexa si unica de control asupra RCP care s-a mentinut din 1918 pana mult dupa venirea la putere a comunistilor, dupa al doilea razboi mondial. Situatia s-a complicat din cauza antagonismului adesea deschis dintre „basarabeni” si „transilvaneni”, pe de o parte si comunistii din Vechiul Regat, pe de alta parte. Conducerea Cominternului, deja iritata ca singura revolutie victorioasa dintr-o alta tara fusese infranta de armata romana, era „furioasa” ca romanii, nu numai ca nu dusesera la indeplinire ordinele specifice „de a-l ajuta pe Kun si a sabota actiunile guvernului roman”, ci „ii avertizasera public pe comunistii unguri „sa scoata la iveala telurile nationaliste” si „sa spuna in fata opiniei publice ca doresc o Ungarie mare”, in loc sa compromita idealurile comunismului „prin intentiile nationaliste „ascunse in spatele ideilor socialiste”.

Dupa aceea, comunistilor romani li s-a atribuit un statut inferior in miscarea comunista, nu mult diferit de marginalizarea sovinista a etnicilor romani din perioada imperiilor. Una dintre primele intrebari adresate romanilor atunci cand au solicitat afilierea la Comintern, in noiembrie 1921, a fost: „ce au facut in sprijinul Republicii Sovietice Ungare?” „Aripa transilvaneana”, inca ramura a Partidului Comunist Ungar, a refuzat cu ostentatie sa negocieze afilierea pentru nou-infiintatul Partid Comunist Roman (PCR), in timp ce partidul bulgar si cel maghiar s-au angajat „intr-o campanie pe termen lung impotriva Romaniei si a clasei sale muncitoare, in interiorul Internationalei”, acuzand PCR de „deviationism social-patriotic”. Agendele „basarabeana” si „transilvaneana” erau destul de clar reflectate in linia Cominternului pentru cesiunea de teritorii romanesti cu afilierea minoritara, mai degraba decat majoritara la statele vecine. Introdusa oficial la sedinta Federatiei Comuniste Balcanice din decembrie 1923 (la care au participat Rakovschi, Dimitrov si Stepanov), anuntarea acestei linii a coincis cu crearea Organizatiilor Revolutionare Dobrogene si Basarabene „pentru a actiona ca unitati iredentiste revolutionare”. In iulie 1924, al 5-lea congres al Cominternului a accentuat influenta maghiara, considerand ca fiind „esentiala intensificarea activitatii comuniste in randurile populatiei maghiare din teritoriile anexate la Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia” si determinarea „partidelor comuniste din acele tari” sa lanseze o campanie care „sa cheme la auto-determinare si la secesiune de statele care le anexasera”. Sloganuri similare au fost adoptate pentru separarea Basarabiei si „a Bucovinei si a Dobrogei de Romania.” Cu PCR obligat acum sa promoveze divizarea tarii in baza pretentiilor teritoriale, mai degraba decat a componentei etnice, aripa transilvaneana condusa de unguri a „reintrat triumfatoare in partid”. In 1924, sub mana conducatoare a Cominternului, PCR a tinut al 3-lea Congres la Viena – pe atunci sediul central al operatiunilor de spionaj sovietice din Balcani – si l-a ales in frunte pe Elek Köblös, veteran al campaniei din Transilvania a Armatei Rosii Ungare si membru recent al Partidului Comunist Ungar (PCU).

 

Avertizandu-i pe romani ca revolutia lor si „adevarata independenta” necesitau mai presus de orice „ca eforturile minoritatilor subjugate sa se sprijine pe principiul auto-determinarii si pana la secesiunea completa de statul existent,” congresul a exprimat totodata speranta „muncitorilor si taranilor din Basarabia ca revolutia lor nationala ii va uni cu URSS.” Köblös a condus dupa aceea afacerile PCR de la sediul din Targu-Mures, folosind numele de cod „Vekas”, pana cand anchetele asupra agitatiei revolutionare din Chisinau, Basarabia i-au relevat rolul, in 1925.” Pentru a se asigura ca PCR va trece la considerarea dezmembrarii statului roman ca fiind prioritara celei a schimbarii de regim, la conducerea partidului au fost impusi, in urmatorii 20 de ani, cetateni straini, incepand cu 1924 si pana la lovitura interna a lui Gheorghe Gheorghiu Dej si a adeptilor lui, in aprilie 1944. Desi multi au subliniat etnicitatea ne-romaneasca a conducatorilor PCR, in perioada 1924-1944, originea etnica era de fapt mult mai putin importanta decat faptul ca toti erau reprezentanti ai intereselor de dezmembrare a Romaniei, fara a tine cont de vreun principiu umanitar sau etnic. Conducerea PCR a oscilat intre aripa transilvaneana „Ungaria Mare” si factiunea anexationista bulgaro-basarabeana. In 1933, de exemplu, PCR avea 440 de membri maghiari, 380 de membri din aripa basarabeana (bulgari, rusi, ucraineni si moldoveni) si „numai” 375 de romani. Procentul era practic mult mai slab, date fiind categoriile suplimentare cu 300 de membri evrei si 70 – „altii” care ascundeau faptul ca acestia reprezentau in mare masura agendele aripilor transilvaneana (maghiara) si basarabeana (sovietica). Chestiunea teritoriala si revizionismul asociat acestora au aliniat Rusia sovietica si interesele maghiare vis-a-vis de Romania atat la nivel de partid, cat si de stat si s-au dovedit capabile sa motiveze chiar si elitele extrem de conservatoare din Ungaria sa coopereze cu comunistii si sa devina ei insisi comunisti. Alinierea in aceasta privinta a programelor comuniste si nationaliste in perioada interbelica, a facilitat nu numai un nivel de comunicare exceptionala intre cele doua parti, dar si complicitate si coordonare cu diverse ocazii. Elek Köblös, de exemplu, a fost inlaturat de Moscova si aripa basarabeana din functia de conducator al PCR, la al 4-lea congres romanesc de la Harkov, in 1928 pentru „incercarea de a servi interesele guvernului maghiar din Budapesta si nu pe cele ale Internationalei.”

Inlocuitorul lui Köblös, ucraineanul basarabean Vitali Holoschenco, un protejat al lui Racovschi din Partidul Comunist Ucrainean, a condus PCR din Ucraina, intre 1928-1931. El a fost inlocuit de un membru al Partidului Comunist Polonez, ucraineanul polonez Alexander Danieluk-Stefanschi, care a condus PCR de la sediul din Berlin, in perioada 1931-1936. Nepotul lui Racovschi, Boris Stefanov, un secesionist dobrogean, a detinut functia de sef al PCR intre 1936-1940, cu toate ca diferiti membri ai aripii transilvanene (Bela Brainer, Jenö Iakobovicz si Miklos Goldberger) au condus practic activitatile in Romania, in anii 1938-1940 cand Stefanov a lucrat la Moscova. Transilvaneanul Stefan Foris, un alt veteran al Armatei Rosii Maghiare, a preluat conducerea in 1940, pana in aprilie 1944 cand a fost eliminat prin forta.

 

Separarea Transilvaniei

 

„Solutia ramane separarea Transilvaniei … fie provizoriu, pana cand vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu Romania, fie pe termen lung, tinand cont ca acest mic stat va avea nevoie de un protector, care nu poate fi decat Uniunea Sovietica… Dependenta Romaniei fata de noi va fi si mai mare daca Transilvania ramane un stat de sine statator, iar viitorul acesteia va depinde de noi.”

 

Comisia Litvinov 1944

 

„Idealul comun nu poate fi realizat decat printr-o propaganda bine directionata… Elementele noastre de incredere trebuie sa se infiltreze in Partidul Comunist Roman, pe orice cale posibila, unde vor trebui sa actioneze intens si in maniera disciplinata pentru a castiga incredere si a obtine functii importante mai ales in administratia de stat.”

Guvernul Maghiar 1946

 

La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, chestiunea teritoriala basarabeana si cea transilvaneana erau strans conexate in conceptia sovietica. Politica dusa de Comintern, ca Romania sa cedeze acele teritorii impreuna cu Bucovina si Dobrogea, a fost revigorata dupa criza cehoslovaca din 1938, cand Moscova a inceput sa-si declare sprijinul pentru iredentismul teritorial al guvernului Horthy. Evolutia a fost predictibila date fiind „interesele comune ale Ungariei si Uniunii Sovietice fata de Romania, care au impins cele doua tari una spre cealalta,” dupa primul razboi mondial. Mesajul nu a trecut nereceptionat la Budapesta. Inca odata se prefigura formarea unei coalitii sovieto-maghiaro-bulgare pentru o ofensiva impotriva Romaniei. Paradoxal, Berlinul formase deja o coalitie cu Ungaria si Bulgaria, iar, in 1939, va face acelasi lucru cu URSS, ca parte componenta a scopului mai larg al lui Hitler de a redesena frontierele europene si a redefini balanta de putere.

 

Coalitia „rosie-alba” in a doua campanie transilvaneana

 

Horthy l-a rechemat imediat pe generalul Henrik Werth de la pensie si l-a numit seful statului major al Honved. Werth, un veteran al operatiunilor Armatei Rosii Maghiare din prima campanie transilvaneana din 1919, a prezentat planurile unei ofensive militare in Transilvania, prin vaile Somesului si Muresului, cu alocarea unui rol semnificativ operatiunilor de sabotaj ale organizatiilor paramilitare care se pregatisera pentru recuperarea militara a Transilvaniei de la inceputul anilor `30. Spre exemplu, Membrii Asociatiei Tragatorilor de Elita Maghiari (Országos Magyar Lövész Egyesület) erau antrenati in ordinele militare ale celor 22 de contingente militare ungare etnice din cadrul armatei romane, cu scopul evident al infiltrarii si subversiunii. Intre 1938 si 1939, spionajul maghiar a organizat, din nou, retele de partizani pentru a sprijini invazia militara. In toamna lui 1939, Serviciul de Siguranta Interna al Romaniei a descoperit astfel de grupuri care operau in Carei, Cehul Silvaniei, Cluj, Hunedoara, Marghita, Miercurea Ciuc, Odorhei, Satu Mare, Targu-Mures si Zalau. Grupul Satu Mare, unul dintre cele mai mari, cuprindea 130 de persoane si era condus de clerici catolici si reformati impreuna cu personal militar de la Budapesta, multi dintre ei fiind instructori in unitatea paramilitara Rongyos Gárda (Garda Zdrentaroasa). Rongyos Gárda, formata mai ales din veterani maghiari din Transilvania, si-a castigat reputatia de a fi de o brutalitate excesiva in perioada in care a activat pentru dezmembrarea Cehoslovaciei, ocuparea Ruteniei, invazia germana in Polonia si prin atrocitatile din Serbia. Pe langa sarcinile principale de provocare a panicii si ingreunare a retragerii armatei romane, ea avea si scopul de a crea un pretext plauzibil, in opinia internationala, pentru interventia armata a Ungariei. In acest sens ei au planuit „arderea satelor germane (svabe sau sasesti)” insotita de o campanie de propaganda centralizata pentru atribuirea acestor atrocitati autoritatilor romane nationaliste. Intentia Moscovei de a intra in Basarabia, sprijinul fata de pretentiile Ungariei si incurajarea pretentiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite aproape imediat dupa semnarea pactului Hitler-Stalin, in august 1939. La inceputul lui decembrie, fostul sef al PCR – si secesionist militant al Dobrogei – Boris Stefanov a publicat un articol in ziarul Cominternului in care sugera cesiunea iminenta a provinciilor romanesti si pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice in aceste teritorii. Guvernul maghiar si conducerea armatei „s-au angajat instantaneu in pregatiri militare si diplomatice fervente”, care urmau sa le permita sa actioneze la izbucnirea unui conflict romano-sovietic. Generalul Werth, care intocmise pentru Consiliul Suprem al Apararii al lui Horthy cateva proiecte „ale unei conventii militare cu Uniunea Sovietica pentru coordonarea momentului atacului”, a fost acum autorizat sa negocieze cu partenerii sovietici si „a fost realizat un plan detaliat cu specificarea pretentiilor Ungariei asupra Romaniei si a conditiilor interventiei”. Werth era sprijinit de Horthy si de un numar de ofiteri superiori, inclusiv de viitorul sau succesor, generalul Ferenc Szombathelyi, „care considera ca incheierea unei intelegeri cu Rusia, in defavoarea Romaniei este si posibila, si dezirabila ”. Generalul Gabor Faragho, veteran al primului razboi mondial, vorbitor de limba rusa, implicat in negocieri, a fost numit atasat militar la Moscova pe 1 iulie 1940, imediat dupa anexarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord. In prima parte a anului 1940, ambasadorul german la Budapesta a raportat uluit cat de deschis „ambasadorul sovietic de aici incuraja Ungaria sa treaca la actiune armata impotriva Transilvaniei”, idee pe care o exprimase si fata de ambasadorul german. De asemenea, ambasadorul german de la Moscova raporta ca Molotov, care de obicei nu avea primiri decat la nivel de ambasadori, acum primea si diversi unguri de rang inferior. Pe 25 iunie 1940, la numai cateva zile dupa ce fortele sovietice invadasera Basarabia si Bucovina, Molotov l-a informat si pe ambasadorul Italiei in legatura cu sprijinul Moscovei fata de „pretentiile la adresa Romaniei” exprimate de Ungaria si Bulgaria. Moscova facea presiuni asupra Bulgariei sa solicite intreaga Dobroge, cu scopul evident de a crea o granita continua intre Uniunea Sovietica si Bulgaria. Cu ocazia primirii de felicitari din partea ofiterilor de informatii bulgari pentru anexarea Basarabiei, partenerii sovietici le-au transmis ca „e posibil sa ne mai intalnim o data pe Dunare.” La mai putin de 24 de ore dupa trimiterea ultimatumului Moscovei catre Romania, reprezentantul maghiar la Moscova, Istvan Kristóffy, isi exprima „marea satisfactie” in fata adjunctului comisarului sovietic pentru relatii externe (si sef al departamentului extern al NKVD), Vladimir G. Dekanazov. Dupa solicitarea Comisarului sef Molotov „de a influenta Iugoslavia sa pastreze tacerea in cazul in care Ungaria va trebui sa intre in conflict cu Romania” pentru anexarea Transilvaniei, ministrul maghiar de externe putea nota cu satisfactie ca „Iugoslavia este calma si ca el nu crede in posibilitatea ca Iugoslavia sa intervina in cazul unui conflict romano-maghiar”. De asemenea, ministrul adjunct de externe maghiar il felicita pe ambasadorul sovietic de la Budapesta, afirmand ca „(ungurii) sunt mai fericiti pentru aceasta decat oricare alt stat, deoarece pentru ei insemna lichidarea principiului integritatii teritoriale a Romaniei si o posibilitate mai facila de a continua ceea ce (sovieticii) incepusera”. Molotov l-a reasigurat pe Kristóffy ca Moscova considera „pretentiile Ungariei asupra Romaniei ca fiind bine fundamentate”, adaugand ca Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice conferinta internationala la care se va ridica problema pretentiilor Ungariei.” Ministrul maghiar de externe a exprimat „profundele multumiri” ale guvernului sau pentru prietenia si sprijinul Moscovei, informandu-l pe ambasadorul sovietic de la Budapesta ca, Honvedul fiind total mobilizat, „Ungaria era gata sa inceapa razboiul”. Ca o ironie, aliatul german al Ungariei a impiedicat-o sa atace pentru a-i impiedica accesul la resursele Romaniei, arbitrand in schimb transferul nordului Transilvaniei la Ungaria, pe 30 august 1940. La inceputul campaniei din est, in 1941, Molotov ii reamintea lui Kristóffy sprijinul Moscovei fata de pretentiile Ungariei asupra Romaniei, precum si „despre tratatul comercial foarte avantajos dintre cele doua tari”, insistand ca „nu era necesar ca Ungaria sa intre intr-un razboi germano-rus”. Kremlinul sublinia ca „nu a obiectat niciodata si nu va obiecta nici acum la pretentiile revizioniste ale Ungariei privitoare la Transilvania” si ca „Ungaria va putea conta si in viitor pe sprijinul sovietic in privinta Transilvaniei” daca nu va participa militar in campanie. Budapesta a facut eforturi semnificative pentru a-si mentine relatiile cu Kremlinul, propunand chiar Berlinului sa mentina legatia de la Moscova pe perioada razboiului, ca un canal de comunicatie pentru eventuale negocieri de pace dintre Al Treilea Reich si Uniunea Sovietica. Consecvent acestei colaborari impotriva Romaniei, Stalin a considerat ca se cuvenea sa acorde un alibi Ungariei, afirmand la sfarsitul razboiului ca „armata fascista germana” a avut „pe front numai sprijinul direct al trupelor italiene, romane si finlandeze”.

 

Politicile paralele de deznationalizare

 

Pe 27 iunie 1940, Moscova a inaintat un ultimatum Romaniei solicitand cedarea Basarabiei si Bucovinei de nord cu toata populatia acestora de 3,7 milioane. Intre 300.000 si 400.000 de refugiati au navalit intr-un stat aflat in mijlocul colapsului politic si economic. Toate proprietatile au fost expropiate si a fost implementat un program de deznationalizare si rusificare, incepand cu interzicerea alfabetului latin, inchiderea tuturor scolilor laice si confesionale romanesti, inclusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Romana a Basarabiei – din care facuse parte incepand cu secolul al XIV-lea – la Patriarhia Rusa, anuland un element fundamental al organizarii comunitare si al constiintei nationale. Dar cele mai brutale aspecte ale acestei campanii au implicat eliminarea fizica a populatiei romanesti din zona. Aceasta purificare etnica deghizata a fost regizata de conducatorul Ucrainei, Nikita Hrusciov, care a luat parte activa la „eliberarea” provinciei. Ca un prim pas, legile RSS Ucraina au fost extinse imediat la Basarabia. In prima saptamana de ocupatie au fost arestati peste 1.122 de romani ca „agenti de securitate, politisti si ofiteri ai armatei romane”. Aproximativ 4.000 au fost incarcerati, in final, in inchisorile NKVD din Basarabia „pentru infractiuni contrarevolutionare” si sute, poate mii, au fost executati de NKVD, incepand cu cei care au avut legaturi cu Sfatul Tarii basarabean si cu unirea din 1918, functionari numiti de Bucuresti, inclusiv lideri ai comunitatilor locale, care ar fi putut constitui un nucleu de dizidenta nationala si un obstacol in calea asimilarii fortate. La inceputul lui iulie, seful ucrainean al NKVD, Beria, a solicitat suplimentarea cu un numar de 2.000 a personalului necesar pentru operatiunile din regiune. Cu toate ca nu exista o inregistrare clara a numarului de deportati, se estimeaza ca intre 100.000 si 500.000 de etnici romani ramasi in aceste teritorii au fost deportati de autoritatile sovietice in Asia Centrala si Siberia. Multe dintre aceste deportari au fost denumite realocari de munca si mutari voluntare. De exemplu, in august 1940, 53.365 de tineri si tinere, predominant romani (moldoveni) din satele basarabene au fost trimisi la munca fortata in alte zone ale Uniunii Sovietice prin ceea ce a devenit o realocare permanenta, Moscova plangandu-se ca tinta de 77.000 nu fusese atinsa. Preocuparea Moscovei pentru aceste operatiuni este sugerata de „alegerea” in Sovietul Suprem al RSS Moldova, la inceputul lui 1941, a lui Stalin, Hrusciov, Molotov, Vorosilov, Kalinin si Timosenco. In mai 1941, reprezentantul Moscovei in noua RSS Moldova a solicitat „deportarea in alte regiuni a 5.000 de „elemente contrarevolutionare” impreuna cu familiile lor”. In noaptea de 12 iunie 1941, 5.479 de persoane au fost arestate „ca fiind membri ai organizatiilor contrarevolutionare si alte elemente anti-sovietice”, iar 24.360 de membri ai familiilor acestora au fost deportati. Deportatii erau incadrati la categoriile „membri ai organizatiilor contrarevolutionare si elemente anti-sovietice”, „evadati din URSS”, „repatriati din Romania” si persoane care „solicitasera sa fie repatriate in Romania”. Ei au fost trimisi in gulagurile din republicile Kazahstan si Komi, din Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk si Omsk. In toata perioada 1940-1960, Moscova a continuat sa faca publicitate, oferindu-le emigrantilor voluntari moldoveni sa se stabileasca oriunde in „zonele virgine”. Pe 31 august 1940, Romania a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, cu o populatie de 2.600.000. Autoritatile maghiare de ocupatie au expulzat fortat intre 40.000 si 60.000 de etnici romani si au trimis alti 70.000 pe frontul rusesc „inrolati in companii de munca fortata”. Metodele utilizate in nordul Transilvaniei si motivele aflate in spatele lor, au fost simetrice celor utilizate de autoritatile sovietice in Basarabia ocupata si Bucovina de nord. Astfel, s-a acordat „prioritate expulzarii intelectualilor, specialistilor si capilor de familie, care ar fi putut oferi coerenta oricarei forme de rezistenta”, iar autoritatile maghiare au executat aproximativ 1.000 de romani si au arestat 15.000, in primele trei luni.

 

Coalitia rosie-alba in cea de-a treia campanie transilvaneana