Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

"

1. A se vedea conturile citate în nota precedentă. Primul, cel mai explicit, vorbeşte pur şi simplu de „mici butelii de gresie, în care ei [pelerinii] îşi duc apa de spălat"; dar cărţulia intitulată „Avertissement â ceux qui viennent honorer... (mai jos, p. 277, n. 1) precizează: „Bolnavii... îşi vor spăla boala de care suferă cu apă binecuvîntată prin cufundarea relicvei Sfîntului şi o vor putea folosi chiar ca s-o bea". Regula­mentul pelerinajului de la Grez-Doiceau, inspirat de cel de la Corbeny, spune încă şi astăzi: „Va continua să se poată procura din numita biserică apă binecuvîntată în cinstea Sfîntului Marcoul, pentru băut sau pentru spălat cu ea tumorile sau plăgile": Schepers, Le pelerinage de Saint Marcoul â Grez-Doiceau, p. 179. Asupra unor obiceiuri asemănătoare în alte pelerinaje, să se vadă, de exemplu, H. Gaidoz, La rage et St. Hubert (Bibliotheca Mythica, I), 1887, pp. 204 şi urm.

2. Una din aceste cărţulii - din secolul al XVII-lea, dar fără dată - intitulată: Avertissement ă ceux qui viennent honorer le gloiieux Saint Marcoul, dans l'eglise du Prieure de Corbeny au diocese de Laon, este păstrată la Bibi. Nat. sub cota LK" 2444; o alta, destul de diferită, intitulată: La vie de Saint Marcoul abbe et confesseur şi datată din Reims 1619, se află la Arch. din Reims, St. Remi, pachetul 223. Un spital pentru pelerini a fost întemeiat la Corbeny în 1673: pachetul 224, nr. 10.

3. Firesc, potrivit unui obicei general, bolnavii pe care suferinţele lor sau vîrsta ori un altfel de motiv îi împiedicau să vină la Corbeny, puteau cere să fie înlocuiţi pentru pelerinaj de o rudă, de un prieten sau chiar, fără îndoială, de o persoană plătită. Certificatele de vindecare, despre care va fi vorba mai jos, cuprind destul de numeroase exemple ale acestei practici. Alţii, vindecaţi după ce se puseseră sub protecţia sfîntului, nu făceau decît un pelerinaj de mulţumire la Corbeny; aceştia erau însă destul de puţini.

4. Regulamentul intitulat: Les ceremonies que l'on a acoustume d'ohserver par ancienne tradition en la neufiesme qui se doibt observer au pelerinage de Saint Marcoul ă Corbeny, cu adnotare - în latineşte - de Gifford, poate fi găsit în pachetul 223 (informaţii); nu este datat; un arhivar din secolul al XVIII-lea a înscris sus pe foaie: 1627. N-am putut să-l identific pe acest Gifford. Alături de articolul 4, în care îl vedem pe prior poruncind pelerinilor să fie de faţă la slujbe şi să nu părăsească

194

REGII TAUMATURGI

pelerinii părăseau Corbeny, ei rămîneau în principiu membri ai confreriei; cei mai conştiincioşi continuau - din depărtare — să-şi verse cotizaţia¹. La rîndul lor, călugării nu-şi pierdeau deloc din vedere vizitatorii: ei îi rugau ca după ce-au făcut „călătoria la marele Sfînt Marcoul", dacă erau, după un timp, vindecaţi de bolile lor, să pună să se facă — pe cît cu putinţă de către preotul lor sau de către autoritatea judecătorească cea mai apropiată - un certificat autentic şi să li-l trimită. Aceste preţioase documente care dovedeau gloria sfîntului se strîngeau în arhivele prioratului; multe au ajuns pînă la noi; cel mai vechi e din 17 august 1621², cel mai recent, din 17 septembrie 1738³. Ele ne dau informaţii de o admirabilă precizie asupra popularităţii sanctuarului. Rezultă din ele că oamenii veneau la sfîntul Marcoul nu numai din toate colţurile Picardiei, ale regiunilor Champagne şi Barrois, dar şi din Hainaut şi din ţinutul Liege⁴, din Alsacia⁵, din Lorena ducală⁶, din Ile-de-France⁷, din Normandia⁸, din Mâine şi din Anjou⁹, din Bretania¹⁰, din Nivernais, din Auxerrois şi din Burgundia¹¹, din Berry¹², din Auvergne¹³, din regiunea Lyon-ului¹⁴,

deloc regiunea Corbeny, se poate citi adnotarea: „Si respiciatur in eo perseverantia in bono opere, licet; alias non videtur carere superstitione"; alături de articolul 5 (interdicţie de a atinge obiectele metalice): „Omnia ista sunt naturaliter agenţia; ideo si sint noxia merito prohibentur;"; alături de 6 (interdicţii alimentare): „Idem ut supra, modo constat judicio medicorum tales cibos naturaliter esse noxios"; alături de articolul 7 (privindu-i pe înlocuitori, supuşi la aceleaşi practici religioase ca şi pelerinii înşişi): „Hoc non videtur carere superstitione, quia non est ratio cur naturaliter noxia prohibeantur illi qui est sanus". Regulamentul înscris, în 1633, în fruntea registrului confreriei din Grez-Doiceau (cf. mai jos, p. 194), nu conţine interdicţia de a atinge obiectele metalice. Cu titlu de comparaţie, se pot citi prescripţiile privitoare la comportamentul ce trebuie respectat în timpul celor nouă . zile, folosite încă şi în zilele noastre la pelerinajul de la Sfîntul Hubert din Ardeni H. Gaidoz, La rage et Saint Hubert (Bibliotheca Mythica), 1887, p. 69.

1. A se vedea scrisoarea unuia dintre aceşti scrupuloşi, Louis Douzinel din Arras, 22 februarie 1657, pachetul 223 (informaţii), nr. 7.

2. Pachetul 223 (informaţii), nr. 6. Oudard Bourgeois, Apologie, pp. 47 şi urm. analizează patru certificate, dintre care cel mai vechi se referă la o vindecare operată în 1610.

3. Pachetul 223 (informaţii), nr. 7: Bus.

4. Numeroase certificate - prea numeroase ca să poată fi citate, se află în pachetul 223 (informaţii).

5. Certificatul parohului din Saales, Bruche şi Bourg, din 31 dec. 1705; pachetul 223 (informaţii), nr. 8.

6. Remiremont, St-Clement de lîngă Luneville, Val de St-Die: 1655, pachetul 223 (informaţii), nr. 8.

7. Pithiviers: certificat din 22 mai 1719: pachetul 223 (informaţii), nr. 7; Gisors, ibid., 12 iulie 1665; Rozoy-en-Brie, Grisy, Maintenon, Dreux (1655), ibidem, nr. 8; Paris, 9 mai 1739, pachetul 223, nr. 11.

8. Jurques, dioceza Bayeux: 30 iunie 1665; pachetul 223 (informaţii), nr. 7; localitate situată între Andelys şi Louviers, 1665 (ibidem).

9. Laval: 4 iulie 1665; pachetul 223 (informaţii), nr. 7; Corne, dioceza Angers: 1655, ibidem, nr. 8.

10.Certificat stabilit de doi medici din Auray: pachetul 223 (informaţii), nr. 7, 25

martie 1669. 11.Localităţi din diocezele de la Nevers şi Langres, Joigny lîngâ Auxerre, 1655: pachetul

223 (informaţii), nr. 8; Sancerre, 11 iunie 1669, ibidem, nr. 11. 12.Vorly, dioceza din Bourges: certificat din 30 martie 1659: pachetul 223 (informaţii),

nr. 7; Nassigny, aceeaşi dioceza, 1656: ibidem, nr. 8.

13Jaro (?), aproape de Cuse, dioceza Clermont, 1655; pachetul 223 (informaţii), nr. 8. l4.Charlieu „en Lionnois", Dammartin (dioceza din Lyon): 1655, pachetul 223

(informaţii), nr. 8.

SFÎNTUL MARCOUL, LEGENDA ŞI CULTUL SÂU

195

din Dauphine¹; i se cerea alinarea unor boli diverse, dar mai ales, de cele niai multe ori era implorat pentru scrofule.

Reveniţi în ţara natală, pelerinii de la Corbeny propagau acolo devota­mentul pentru sfîntul pe care veniseră să-l adore la mormîntul său, adeseori de foarte departe. în fruntea registrului Confreriei de la Grez-Doiceau, în Brabant, deschis în 1663, se poate citi şi astăzi întreg regulamentul confreriei de la Corbeny². Acolo, pe pantele platoului Craonne, se afla confreria--mamă; multe dintre asociaţiile locale, la Grez-Doiceau ori în alte părţi, n-au fost, fără îndoială, decît filialele sale. Expansiunea cultului sfîntului Marcoul, descrisă mai sus, a fost probabil, în bună parte, opera unor foşti bolnavi ce socoteau a fi contractat o datorie de recunoştinţă faţă de taumaturgul ale cărui relicve - credeau ei - le alinaseră suferinţele.

De unde i-a venit, în fond, bătrînului abate din Nant - sau cum se spunea cu plăcere încă din secolul al XVI-lea, printr-o curioasă confuzie de nume, din „Nanteuil" - acest succes tardiv şi uluitor? Evident, înainte de toate, din specialitatea pe care lumea se obişnuise să i-o atribuie. Atîta vreme cît nu fusese decît un vindecător banal, nimic din el nu părea să-i subjuge pe credincioşi. Din ziua în care a putut fi invocat pentru o afecţiune anumită, de altminteri foarte obişnuită, a găsit o clientelă gata pregătită. Evoluţia generală a vieţii religioase i-a ajutat reuşita. Se pare că voga a început să-i crească în timpul ultimelor două secole ale Evului Mediu; încă din secolul al XV-lea, steaua sa crescuse în aşa măsură, încît o biserică ambiţioasă credea că are interesul să-i revendice relicvele. în acea vreme, spectacolul epidemiilor şi al nenorocirilor de tot felul care pustiau Europa, poate şi nişte mişcări obscure ale sensibilităţii colective (sesizabile mai ales în expresia lor artistică), dădeau cucerniciei o nouă întorsătură, mai neli­niştită, mai rugătoare, dacă se poate spune, înclinau sufletele să se preocupe cu teamă de mizeriile acestei lumi şi să ceară alinarea lor unor mijlocitori prevăzuţi fiecare în parte, sau aproape, cu domeniul lor propriu. Mulţimile s-au îndreptat către sfîntul scrofulelor, aşa cum se îngrămădeau încă şi mai numeroase la picioarele sfîntului Christof, sfîntului Roch, sfîntului Sebastian sau ale celor Paisprezece sfinţi ajutători; faima sa născîndă n-a fost decît un caz particular al creditului unanim al cărui obiect erau în acelaşi timp sfinţii medici³. La fel, strălucirea gloriei sale în secolele următoare coincide cu efortul viguros şi fericit pe care mulţi catolici activi l-au făcut atunci - ca reacţie împotriva Reformei - ca să trezească în mase cultul sfinţilor, înte­meind confrerii, procurîndu-şi relicve şi consacrîndu-se de preferinţă acelora dintre slujitorii Domnului care, prin puterea lor specifică asupra bolilor, păreau să fie în stare să exercite o atracţie mai vie asupra umanităţii suferinde. Există deci, printre raţiunile care explică noua popularitate a sfîntului Marcoul, multe elemente cu caracter universal. Dar el şi-a datorat-o de asemenea, în bună măsură, şi asociaţiei strînse care se făcuse treptat în minţile oamenilor între numele său şi dinastia regală. Nu din întîmplare sigiliul negustorilor de mărunţişuri purta cele două chipuri reunite, ale sfîntului Ludovic şi ale sfîntului Marcoul; amîndoi, fiecare în felul său, erau sfinţi ai casei de Franţa. Să vedem cum i-a revenit acest rol neaşteptat patronului de la Corbeny.

1. „Bourg-le-Namur, la şase leghe de Grenoble, în direcţia Piemontului": pachetul 223 (informaţii), nr. 7.

2. Schepers, Le pelerinage de Saint-Marcoul ă Grez-Doiceau, p. 179.

3. La Amiens, în 1581, îl găsim pe Sf. Marcoul asociat cu trei mari sfinţi protectori ai ciumaţilor: Sf. Roch, Sf. Adrian, Sf. Sebastian; mai sus, p. 191, n. 5.

196

REGII TAUMATURGI

2. S fin tul Marcoul şi puterea taumaturgică a regilor Franţei

Ce rege al Franţei, după încoronare, a venit sâ-şi exprime devoţiunea sa pe mormîntul sfîntului Marcoul? în secolul al XVII-lea, cînd li se punea această întrebare călugărilor, ei răspundeau: sfîntu] Ludovic¹. Fără îndoială, ideea atît de măgulitoare pentru ei fusese sugerată de efigia sfîntului rege gravată pe sigiliul confreriei. Dar, după toate aparenţele, se înşelau: sfintul Ludovic a fost încoronat, copil fiind încă, la 26 noiembrie 1226, în mare grabă şi în condiţii de nesiguranţă, extrem de puţin favorabile unei inovaţii care ar fi putut duce la întîrzierea întoarcerii tînărului principe printre fidelii săi parizieni. De altfel, sub Filip cel Frumos, tradiţia augustului pelerinaj în mod sigur nu era încă stabilită; cunoaştem itinerariul urmat de cortegiul regal în 1286, după încoronarea acestui suveran; el a tăiat-o de-a dreptul spre sud-vest, fără să mai ocolească valea riului Aisne. Poate că Ludovic al X-lea, în 1315, la ieşirea din Reims, s-a dus la Corbeny; dar dacă aşa s-au petrecut lucrurile, trebuie să admitem că Filip de Valois nu s-a considerat angajat de acest precedent; în 1328, el a luat acelaşi sau aproape acelaşi drum ca şi Filip cel Frumos. Din contra, începînd cu Ioan cel Bun, care a treia zi după încoronare s-a oprit la Corbeny, nici un rege, pînă la Ludovic al XIV-lea, nu pare să se mai fi sustras acestui pios obicei - în afară, bineînţeles, de Henric al IV-lea, pe care Liga, stăpînă la Reims, l-a constrîns să primească miruirea la Chartres. S-a dezvoltat un întreg ceremonial, descris cu claritate de un document de la începutul secolului al XVII-lea: o procesiune ieşea în întîmpinarea ilustrului vizitator; priorul ţinea capul sfîntului şi-l depunea în „mîinile sacre" ale regelui; acesta îl primea şi-l ducea el însuşi, sau punea să fie dus de preotul său pînă la biserică, unde regele începea să se roage în faţa raclei². începînd din secolul al XV-lea, un pavilion special, numit „pavilionul regal", fusese destinat, printre construcţiile mănăstireşti, ca locuinţă pentru monarh³.

Ludovic al XIV-lea a modificat vechiul obicei; cînd a fost încoronat şi miruit în 1654, burgul Corbeny era ruinat de războaie; poate că nici locurile de la ţară nu erau tocmai sigure. Mazarin n-a vrut ca tînărul suveran să se aventureze în afara oraşului Reims. Au pus atunci să se aducă la abaţia Saint-Remi, chiar în oraş, racla sfîntului Marcoul; în felul acesta, pelerinajul s-a îndeplinit fără inconveniente pentru regele pelerin. Procedeul a părut agreabil; Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea l-au imitat, sub diverse

1. O. Bourgeois, Apologie, p. 60; Marlot, Theâtre d'honneur, p. 718. Este şi teza din Gallia Christiana, IX, col. 248. Unii spuneau chiar: Carol cel Simplu (mica culegere despre Sf. Marcoul redactată după încoronarea lui Ludovic al XV-lea: pachetul 223 (informaţii.)). Efigia Sfîntului Ludovic pe sigiliul confreriei negustorilor de mărun­ţişuri a făcut să se nască chiar ideea că acest principe i-ar fi fost întemeietorul: O. Bourgeois, p. 63; Gallia, loc. cit.; AA. SS. maii, 1, p. 70. G. Ledouble, tVotice merge pînâ acolo încît scrie (p. 116) că sfîntul Ludovic ,.şi-a înscris numele sau, Louis de Poissy, în fruntea registrului asociaţiei". Printr-o confuzie destul de hazlie, unii şi-au închipuit că primii confraţi ai acestei cucernice asociaţii erau regii Franţei şi nu regii negustorilor de mărunţişuri (a se vedea certificatul lui A. Baillet din 24 sept. 1632, mai jos, p. 213).

2. Proces-verbal de anchetă privind furtul capului Sf. Marcoul (18 iulie 1637): Oudard Bourgeois, Apologie, pp. 123-124 (cf. mai sus, p. 190, n. 10).

3. Pachetul 190 bis, nr. 2; cont de la sfîrşitu! secolului al XV-lea, arâtînd folosirea sumelor primite de prior „pentru repararea clopotniţelor şi a pavilionului regelui". Pentru mărturiile privind pelerinajele regale, v. mai jos. Apendice V.

SFÎNTUL MARCOUL ŞI PUTEREA TAUMATURGICÂ A REGILOR FRANŢEI 197

pretexte¹. Regii nu-şi mai impuneau o incomodă călătorie pînă la Corbeny; dar într-un fel sau altul, ei trebuiau să-l adore pe sfîntul Marcoul. Rugăciunile în faţa relicvelor acestui sfînt deveniseră, cam pe vremea celor dintîi Valois, şi au rămas pînă la sfîrşitul monarhiei, un rit aproape indispensabil, ce trebuia să urmeze aproape în mod necesar după solemnitatea încoronării, încă de pe timpul lui Carol al VH-lea, lumea nu-şi putea închipui că lucairile se vor fi petrecut vreodată altfel. „Or, adevărat este", scrie Chronique de la Pucelle, „că din toate timpurile regii Franţei luaseră obiceiul de a merge după încoronările lor la o stăreţie... numită Corbigny"².

Cărei inspiraţii i s-a supus primul rege - Ludovic al X-lea, dacă vreţi -care, întorcîndu-se de la Reims, a părăsit drumul obişnuit şi s-a abătut pe la Corbeny? încă din acel moment, sfîntul Marcoul - a cărui mare popularitate începea - trecea drept un vindecător de scrofule. Oare pentru acest merit se ducea să-l caute principele francez, el însuşi specialist în aceeaşi maladie? Nădăjduia el că implorînd un sfînt căruia Dumnezeu părea sa-i fi încredinţat în special grija scrofuloşilor, să izbutească prin protecţia acestuia nişte tratamente şi mai frumoase decît pe vremuri? Se poate presupune că într-adevăr cam acestea i-au fost sentimentele. Dar bineînţeles că nimeni nu s-a îngrijit să ni le facă cunoscute în mod exact. în schimb, ceea ce vedem cu claritate este ideea pe care, o dată intrate în moravuri, aceste pelerinaje au râspîndit-o în mintea oamenilor. Pînâ atunci se considerase puterea taumaturgică a regilor Franţei ca o consecinţă a caracterului lor sacru, exprimat şi confirmat prin oncţiune; de aci înainte, lumea s-a obişnuit să creadă că ei o datorau mijlocirii sfîntului Marcoul, care ar fi obţinut de la Dumnezeu această însemnată graţie pentru dînşii. Era deja o credinţă generală în timpul lui Carol al VUI-lea şi al lui Ludovic al XI-lea: o mărturisesc Jean Chartier, autorul Cronicii Fecioarei şi al Jurnalului de Asediu, Lefevre de Saint-Remi, Marţial d'Auvergne, Aeneas Piccolomini însuşi³. Sub Francisc I, i se atribuia în chip aproape universal acestui sfînt de „grant merite", cum zice Fleuranges, darul virtuţii miraculoase manifestate de regi⁴. Este zvonul pe care l-a cules, la curtea acestui principe, călătorul Hubert Thomas din Liege"¹; dar redactîndu-şi ulterior amintirile, el s-a încurcat în hagiografia franceză şi a pus pe seama sfîntului Fiacre ceea ce i se spusese despre Marcoui: dovadă că faima sfîntului din Corbeny, în noul său rol, nu depăşise încă graniţele; în Franţa, dimpotrivă, ea era ferm stabilită.

Măcar dacă regii s-ar fi mărginit, în faţa relicvelor sfîntului Marcoul, să asculte un serviciu religios şi să spună cîteva rugăciuni! Dar la aceste rituri pioase, manifestare curentă în pelerinaje, s-a adăugat de timpuriu un obicei şi mai capabil să confirme reputaţia sfîntului ca autor al miracolului regal: o dată încheiate formele de devoţiune, noul suveran atingea cîţiva bolnavi,

1. Apendice V, p. 338.

2. Ed. Vallet de Viriville, in-12, 1859, cap. 59, p. 323.

3. Pentru Chronique de la Pucelle, v. nota precedentă; Jean Chartier, Chronique de Charles VII, ed. Vallet de Viriville, in-16, 1858, I, cap. 48, p. 97; pentru celelalte texte, Quicherat, Proces deJeanne d'Arc (Soc. de l'bist. de France), IV, pp. 187, 433, 514; V, p. 67.

4. Ed. Goubaud şi P.A. Lemoisne (Soc. de l'bist. de France), I, p. 170. Cf. Grassaille, Regalium Franciae iura, p. 65, care nu se pronunţă: „Alij dicunt, quod hanc potestatem capiunt in visitatione corporis beati Marcolphi, quam post coronationem facere consueverunt Reges^r.

5. Hubertus Thoma Leodius, Annalium de cita illustrissimi principis Friderici II... ed. din 1624, in-4°, Frankfurt, p. 97; asupra inexactităţilor lui H. Thomas, cf. mai jos, p. 216, n. 1.

198

REGII TAUMATURGI

chiar la priorat. Practica aceasta este atestată pentru prima oară sub Carol al VUI-lea, în 1484. Probabil că nu era prea veche în acel moment; căci scrofuloşii nu-şi făcuseră încă obiceiul să se îngrămădească la Corbeny, în momentul cînd avea loc călătoria încoronării. Carol al VlII-lea n-a văzut apropiindu-se de el decît şase; sub Ludovic al XIl-lea, paisprezece ani mai tîrziu, erau deja optzeci; în vremea lui Henric al II-lea, se numărau printre ei şi străini de regat. în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, se îngrămădeau cu sutele ori chiar cu miile, într-o asemenea ocazie, la Corbeny sau, începînd cu Ludovic al XI-Iea, în parcul St-Remi din Reims. Mai mult decît atît. Cel puţin începînd de la Ludovic al XIl-lea, poate chiar mai înainte, această atingere, îndeplinită lîngă raclă, era - în fiecare domnie - cea dintîi: nici un pacient nu se putea apropia de augustul taumaturg înainte de această zi. Ce putea fi mai ispititor decît să se explice regula prin presupunerea că regii, înainte de a vindeca, trebuiau să aştepte să primească de la sfînt puterea de vindecare? Aceasta a şi fost într-adevăr opinia generală, împărtăşită poate şi de regii înşişi¹.

Canonicii din Reims priveau cu ochi răi noua teorie; li se părea că aducea atingere prestigiului oncţiunii, adevăratul izvor, după părerea lor, al miracolului scrofulelor şi, ca o consecinţă indirectă, al onoarei catedralei lor, în care urmaşii lui Clovis veneau să fie consacraţi prin mir. Ei au profitat de serbările care au marcat încoronarea lui Carol al VUI-lea, în mai 1484, ca să proclame sus şi tare vechea doctrină. Decanul lor, ţinîndu-i un discurs micului rege, la 29 mai, la poarta oraşului, i-a amintit că avea să capete prin oncţiune „darul ceresc şi divin de a vindeca şi a-i alina pe bieţii bolnavi de dureroasa maladie pe care fiecare o cunoaşte". Dar cuvîntul nu era de ajuns; ca să zguduie imaginaţia mulţimii şi pe aceea a principelui însuşi, erau mai de folos imaginile. De-a lungul drumului pe care trebuiau să-l străbată, dincolo de metereze, suveranul şi suita lui, se instalaseră, după moda timpului, nişte „eşafoduri", oferind o întreagă serie de tablouri vii, alcătuite din grupuri de personaje ce evocau cele mai faimoase amintiri şi cele mai frumoase privilegii ale monarhiei. Pe unul dintre ele stătea în picioare „un băiat tînăr îmbrăcat cu o robă azurie, presărată cu flori de crin de culoarea aurului, avînd pe cap o coroană de aur", pe scurt, un actor care reprezenta un rege al Franţei, şi anume un rege tînăr; în jurul său, se vedeau servitorii care „îi dădeau să se spele" şi nişte bolnavi pe care-i „vindeca atingîndu-i în forma semnului Crucii": în rezumat, o reprezentare a atingerii pe care Carol al VlII-lea urma s-o practice în curînd. în josul scenei, o inscripţie purta versurile următoare redactate, neîndoielnic, de unul dintre domnii care făceau parte din consiliul de canonici, probabil poetul Guillaume Coquillart:

„En la vertu de la Saincte Onction Qu'a Rheims recoit le noble Roy de France Dieu par ses mains confere guerison D'escrouellez, voicy la demonstrance"*

I

1. Atingerea executata de Carol al VUI-lea: Godefroy, Ceremonial, I, p. 208; de Ludovic al XIl-lea: registrul de milostenii, Arch. Nat., KK 77, fol. 124 v°; de Henric al II-lea : mai jos, p. 218, n. 3 ; de Ludovic al XIII-lea : Godefroy, p. 457 (860 bolnavi) şi J. Heroard, Journal, 1868, II, p. 32 („nouă sute şi mulţi atîţii"); de Ludovic al XV-Iea şi Ludovic al XVI-lea, mai jos, pp. 276 şi 278. Faptul că Ludovic al XIl-lea nu a atins nici un bolnav înainte de ceremonia de la Corbeny reiese din examinarea registrului său de milostenii, citat mai sus; întreaga literatură a miracolului regal din secolul al XVII-lea este de acord să facă un principiu din această aşteptare.

* „In virtutea sfintei Oncţiuni

SFÎNTUL MARCOUL ŞI PUTEREA TAUMATURGICÂ A REGILOR FRANŢEI 199

Această „demonstrance şi catrenul care o comenta aveau scopul evident dea pune în lumină „virtutea sfintei Oncţiuni". Dar „trecînd prin faţa amintitei Istorii", călăreţii cortegiului, puţin cam grăbiţi, s-au mulţumit să-i arunce o privire distrată, fără să citească pancarta; dîndu-şi seama că era vorba doar de o scenă de vindecare de scrofule, şi-au închipuit „că era un miracol al Sfîntului Marcoul"; este ceea ce i-au spus copilului regal, care, fără îndo-ială, i-a crezut. Reputaţia sfîntului Marcoul pătrunsese în conştiinţe într-o asemenea măsură, încît totul se întorcea în avantajul său, chiar şi insinuările adversarilor săi¹.

Dacă acei canonici din Reims credeau că onoarea lor va avea de cîştigat de pe urma gloriei oncţiunii regale, diferitele comunităţi religioase care obţineau prestigiu şi profit din cultul sfîntului Marcoul trebuiau cu atît mai mult să favorizeze, din toată puterea lor, teoria care făcea ca virtutea taumaturgică a regilor să-şi aibă obîrşia în calitatea de mijlocitor a sfîntului. în prima linie erau, bineînţeles, principalii săi partizani, călugării din Corbeny. Dar şi alţii. Marea abaţie de la Saint-Riquier din Ponthieu îi dedicase, se ştie, cel puţin din secolul al XIV-lea, o veneraţie specială. Puţin după 1521, vistiernicul comunităţii, Philippe Wallois, a hotărit să fie împodobită cu fresce sala vistieriei pe care slujba sa i-o dădea în pază; în amplul ciclu pictural al cărui program, pe cît se pare, l-a trasat el însuşi, ce poate fi văzut şi astăzi desfăşurîndu-se pe pereţii frumoasei săli, acoperită de o boltă cu nervuri delicate, el nu a putut să-l uite pe Sfîntul Marcoul. Printr-o concepţie îndrăzneaţă, l-a înfăţişat chiar în momentul îndeplinirii miraculosului dar: abatele din Nant, cu cîrja în mînă, se găseşte în picioare; un rege al Franţei în costum de sărbătoare, cu coroană şi mantie acoperită cu flori de crin, cu colierul sfîntului Mihail la gît, îngenunchează la picioarele lui; sfîntul, cu mîna lui sacră atinge bărbia principelui: tocmai acesta era gestul pe care miniaturile sau gravurile îl atribuiau de obicei regelui cînd atingea scrofulele, boala avîndu-şi locul preferat la glandele gîtului. Artistul a socotit că nu poate găsi un gest mai elocvent ca să arate privirilor tuturor transmiterea puterii de vindecare. Sub tablou se află o inscripţie în versuri latineşti, care îi preciza înţelesul; poate fi tradusă după cum urmează (cf. pi. I bis):

„O, Marcoul, scrofuloşii tăi primesc de la tine, o, medicule, o sănătate perfectă; datorită darului pe care i-l faci, regele Franţei, medic şi el, se bucură de o putere egală asupra scrofulelor; o, de-aş putea [graţie] ţie care străluceşti prin atîtea miracole, să pătrund în locurile înstelate"².

Dintotdeauna, în chip neîndoielnic, ceremonia atingerii fusese însoţită de rugăciuni; dar despre ele nu ştim nimic pînă la domnia lui Henric al II-lea, ca de altfel nici după aceea. Sub acest principe şi pentru el a fost compus un magnific ceaslov, bijuterie de artă franceză. La foaia 108 a acestui manuscris, în faţa unei miniaturi care-l reprezintă pe rege într-o

Pe care la Reims o primeşte nobilul rege al Franţei,

Dumnezeu prin mîinile lui dă vindecare

De scrofule; vedeţi aici reprezentarea." [N.tr.]

1. Ceea ce precede e, după relatarea contemporană publicată de Godeffoy, Ceremonial, 1, pp. 184 şi urm. Cf. Memoires du sieur Fouquart, procureur syndic de la viile de Reims; Revue des soc. savantes, seria a 2-a, VI (1861, sem. 2), pp. 100 şi 102; despre rolul lui G. Coquillart, o notă de Rathery, Ibid., p. 98, n. 2.

2. „O Marculphe tuis medicaris cum scrofulosis - Quos redigis peregre partibus incolumes — Morbigeras scrofulas Franchorum rex patienti - Posse pari fruitur (te tribuente) medicus - Miraculis igitur qui tantis sepe coruscas - Astriferum merear sanus adire palum". Cf. Apendice II, nr. 20.

200

REGII TAUMATURGI

galerie de arhitectură clasică, trecînd de la bolnav la bolnav, găsim „Rugă­ciunile pe care obişnuiesc să le spună Regii Franţei cînd vor