Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

151

revendică pentru concilii partea principală în guvernarea Bisericii şi, în acelaşi timp, pentru diferitele state, un fel de autonomie ecleziastică, înclină să apropie mai mult sau mai puţin demnitatea regală de preoţie. Dacă pe Lyndwood îl dezgustă să recunoască regilor un caracter „mixt" (adică pe jumătate sacerdotal) e pentru că se teme de tot ceea ce ar putea enerva puterea papilor¹. în afara Franţei şi a Angliei, teoria pe care o respingea Lyndwood numără printre principalii săi adversari pe un jurist italian, Nicolo Tedeschi, Panormitanul; pentru acest doctor, unul dintre cei mai mari specialişti în drept canonic din secolul al XV-lea, regii sînt nişte „laici puri" cărora „încoronarea şi oncţiunea nu le conferă nici un fel de cin ecleziastic"; nu ne vom mira să aflăm că, cel puţin în vremea în care redacta glosa din care este extras acest pasaj, Panormitanul se situa în mod hotărît printre duşmanii teoriei sinodale². într-adevăr, chestiunea aceasta putea servi aproape ca o piatră de încercare între cele două mari partide în care era împărţită atunci catolicitatea.

Ne aflăm în momentul în care, în Franţa, se naşte cu adevărat mişcarea numită galicană: mişcare de o diversitate infinită, atît în originile sale (cînd aspiraţiile cele mai nobile spre suprimarea gravelor abuzuri religioase se amestecă inextricabil cu interesele financiare cele mai vulgare), cît şi în natura sa însăşi: galicanismul se prezintă într-adevăr, cînd ca un elan spre independenţa cel puţin relativă a Bisericii din Franţa, cînd ca o tentativă de a supune această Biserică puterii regale, eliberată în sfîrşit de piedicile pe care i le impunea papalitatea: un dualism echivoc care i-a suprins adeseori şi cîteodată i-a şocat pe autorii moderni. N-ar părea acest dualism mai puţin surprinzător, dacă am binevoi să considerăm că, printre ideile sau senti­mentele apărute sau reapărute atunci în plină lumină a conştiinţelor, figura acea veche concepţie despre regalitatea sacerdotală, în care se împăcau fără efort nişte principii ce au astăzi aerul de a fi atît de net contradictorii ?³.

2. Problema oncţiunii

Aşadar, de unde-şi trăgeau regii - în ochii supuşilor lor - caracterul acesta sacru, care-i aşeza aproape în rîndul preoţilor? Să lăsăm la o parte tot ceea ce ştim despre originile îndepărtate ale religiei monarhice; conştiinţa medievală ignora profund împrejurările din care provenise. Dar trebuia să

1. Despre ideile lui Lyndwood, cf. F.W. Maitland, Roman Canon Law in the Churcb of England, Londra 1898, pp. 1 şi urm.

2. Panormitanus, Super tertio decretalium, fol., Lyon 1546, comentariu despre Tit. XXX, De decimis, c. XXI, fol. 154 v°: „Quarto, nota quod laici etiam reges non possunt aliquid donare de iure ecclesiastico nec possunt possidere jus spirituale. Ex quo infertur quod reges sunt puri laici: ita quod per coronationem et unctionem nullum ordinem ecclesiasticum recipiunt". Pentru doctrina Panormitanului în acel moment, să se vadă glosa lui asupra cărţii I din Decretales, VI, 4 (ed. din 1546, fol. 119 v°), unde, în legătură cu cei care consideră (în mod greşit, după el) jurămîntul pe care papa îl pretinde arhiepiscopilor ca nelegitim, întrucît conciliile nu-l prescriu, el declară: „romana ecclesia prestat autoritatem conciliis et per ejus autoritatem robur accipiunt, et in conciliis semper excipit eius autoritas". Mai tîrziu, la conciliul de hi Basel, el şi-a schimbat atitudinea, în bună parte, pe cît se pare, din motive de ordin politic. A se vedea asupra lui notiţa din Realencyclopădie fiir protestantische Tbeologie, la cuvîntul Panormitanus, unde se va găsi bibliografia. Panormitanul este deseori citat şi combătut de partizanii francezi ai caracterului cvasi-sacerdotal al regilor, de exemplu, de Arnoul Ruze în pasajul menţionat mai jos, p. 242, n. 42.

3- Aceste concepţii arhaice par, dimpotrivă, aproape absente din Defensor Pacis de Jean de Jandun şi Marsile clin Padova, al căror spirit este mult mai raţionalist.

se găsească o raţiune, luată din prezent, ca să se justifice un sentiment ce nu avea, de altfel, atîta forţă decît pentru că izvoarele se aflau într-un trecut foarte îndepărtat. în textele citate mai sus, la un Gui d'Osnabriick, la un Nicolas de Clamanges, în discursurile avocaţilor galicani, un cuvînt revine cu încăpăţînare: cel de oncţiune. Ritul acesta furniza de obicei raţiunea dorită. Să ne ferim totuşi să ne închipuim că aceeaşi semnificaţie i-a fost atribuită mereu şi pretutindeni, în toate epocile şi în toate mediile. Schim­bările de opinie în privinţa sa ne privesc cu atît mai mult cu cît ele interesează în primul rînd istoria miracolelor de vindecare.

Cum s-a văzut, era în natura însăşi a oncţiunii regale să poată servi ca armă, rînd pe rînd, unor partide diferite: monarhiştilor, fiindcă prin miruire regii erau marcaţi de o pecete divină; apărătorilor spiritualului, pentru că tot prin ea regii păreau că-şi primesc autoritatea din mîna preoţilor. Dualitatea aceasta n-a încetat niciodată să fie resimţită ca atare. După cum aparţineau uneia sau alteia din tabere, scriitorii puneau accentul pe unul sau pe celălalt din aspectele divergente ale acestei instituţii cu faţă dublă. Iată-i pe gînditorii inspiraţi de ideea teocratică: Hincmar în secolul al IX-lea, Rathier din Verona în secolul al X-lea, Hugue de Saint-Victor şi John of Salisbury în secolul al XIl-lea, Inocenţiu III la începutul secolului al XIII-lea, Egidio Colonna în timpul lui Filip cel Frumos şi al lui Bonifaciu VIII; din generaţie în generaţie, ei îşi transmit cu fidelitate, ca pe un loc comun de şcoală, ceea ce se poate numi argumentul miruirii: „cel ce primeşte oncţi­unea este inferior celui care a dat-o" sau, în termenii împrumutaţi de la Sfîntul Pavel, din Epistola către Evrei: „cel mai mic ia binecuvîntare de la cel mai mare"¹. Cît despre suverani şi cei din jurul lor, cu rare excepţii (ca aceea a lui Henric I al Germaniei care a refuzat „binecuvîntarea pontifilor"), ei par să se fi preocupat multă vreme să laude mai ales virtuţile mirului, fără să se alarmeze prea mult de interpretările clericale la care se putea preta prin excelenţă ritul monarhic: aceasta este atitudinea aproape unanimă a polemiştilor imperiali în cursul marei controverse gregoriene; într-unui din tratatele sale cele mai elocvente, Anonimul din York nu face nimic altceva decît să parafrazeze ritualul încoronării şi al miruirii.

A venit totuşi un moment cînd campionii temporalului au căpătat o conştiinţă mai acută decît altă dată asupra pericolului ce ar fi putut exista pentru regalitate, acela de a părea că depinde prea strict de o confirmare acordată de Biserică. Neliniştile sînt traduse într-un chip pitoresc într-o curioasă legendă istorică, apărută către mijlocul secolului al XIII-lea în mediile favorabile familiei Hohenstaufen: s-a imaginat anume că încoro­narea lui Frederic Barbarossa ca împărat avusese loc ca o ceremonie pur laică. Se povestea că, în acea zi, intrarea în bazilica Sf. Petru fusese complet interzisă oricărui membru al clerului². Lucru şi mai grav încă, teoreticienii

1. Hincmar, mai sus p. 51, n. 1; Rathier din Verona, Praeloquium, IV, 2 (Migne, P.L., t. 136, col. 249); Hugue de Saint-Victor, De Sacramentis, II, pars II, cap. 4 (P.L., t. 176, col. 418); John of Salisbury, Policraticus, IV, 3, ed. C.CJ. Weber, Oxford 1909, I, pp. 240-241; Inocenţiu III, răspuns dat trimişilor lui Filip de Suabia, în 1202, P.L., t. 216, col. 1012: „Minor est autem qui ungitur quam qui ungit et dignior est ungens quam unctus"; Egidio Colonna, De ecclesiastica sive de summi pontificispotestate, c. IV, ed. Oxilio-Boffito, Un trattato inedito di Egidio Colonna, Florenţa 1908, p. 14. Bineînţeles, nu citez aceste nume decît cu titlu de exemplu: cf. E. Iordan, Nouv. Ren. historique du Droit, 1921, p. 370. Textul Ep. către Evrei, VII, 7, e citat de Hugue de S. Victor, John of Salisbury, E. Colonna.

2. Legenda se găseşte relatată în manifestul lui Manfred către locuitorii Romei, 24 mai 1265: Monum. Germ., Constitutiones, II, p. 564, r. 39 şi urm., — text ce trebuie

152

REGII TAUMATURGI

din această tagmă s-au decis să reducă încoronarea în aşa măsură încît ea sâ nu mai fie, în dreptul public, decît simpla recunoaştere a unui fapt împlinit. Conform acestei teze, regele îşi obţine titlul numai din ereditate sau - în Germania - din aiegere; el este rege îndată după moartea înaintaşului său ori din momentul în care electorii calificaţi l-au desemnat. Solemnităţile pioase, desfăşurate ulterior, nu vor avea alt scop decît să-l împodobească, după producerea evenimentului, cu o consacrare religioasă, venerabilă, strălucitoare, dar cîtuşi de puţin indispensabilă. Doctrina aceasta pare să se fi născut în Imperiu, patria clasică a luptei dintre cele două puteri. Sub Frederic Barbarossa, Gerhoh de Reichersberg - care era totuşi un moderat -scria: „Este evident că binecuvîntarea preoţilor nu-i creează pe regi şi pe principi; dar... o dată ce au fost creaţi prin alegere... preoţii îi binecuvîntează"¹. In mod vizibil, el consideră că încoronarea şi miruirea este necesară oarecum perfecţiunii demnităţii regale, dar regele este rege fără ea şi înaintea ei. Mai tîrziu, scriitorii francezi acaparează aceeaşi temă. Sub Filip cel Frumos, Jean de Paris face din ea materia unor viguroase dezvoltări. Autorul acelui Songe du Verger şi Jean Gerson o reiau la rîndul lor². Cancelariile se inspiră de timpuriu din nişte idei analoge. Nu este o întîmplare că - în Franţa, definitiv, începînd din 1270, iar în Anglia, după 1272 - notarii regali încetează să calculeze anii domniei începînd de la încoronare şi aleg de aci înainte ca punct de plecare venirea la tron, fixată de obicei în ziua ce urmează morţii suveranului precedent sau înhumării acestuia. Strigătul: „Regele a murit, trăiască Regele" este atestat pentru prima oară la funeraliile lui Francisc I; dar încă de la 10 noiembrie 1423, deasupra mormîntului unde fusese înhumat Carol al Vl-lea, crainicii îl proclamaseră rege al Franţei pe Henric al Vl-lea al Angliei j nici o îndoială că acest ceremonial a fost fixat de atunci

îndreptat după indicaţiile lui Hampe, Neues Archiv, 1911, p- 237. Asupra celui ce a redactat probabil acest manifest — Pierre de Prezza — a se vedea Eugen Muller, Peter von Prezza (Heidelberger Abh. zur mittleren und neuren Gesch., H, 37); cf. şi E. Jordan, Rev. histor. du droit, 1922, p. 349.

1. De investigatione Antichristi, I, 40; ed. F. Scheibelberger, Linz 1875, p. 85: „... apparet reges ac duces per sacerdotum benedictionem non creări, sed ex divina ordinatione per huraanam electionem et acclamationem creatis, ut praedictum est, sacerdotes Domini benedicunt, ut officium, ad quod divina ordinatione assumpti sunt, sacerdotali benedictioni prosequente congruentius exequantur". Cf. De quarta vigilia noctis: Oesterreicbische Vierteljahrsscbrift fur katholishe Theologie, 1871, I, p. 593:,, Sicut enim primus Adam primo de limo terrae legitur formatus et postea, Deo insufflante illi spiraculum vitae, animatus atque animantibus cunctis ad dominandum praelatus: sic imperator vel rex primo est a populo vel exercitu creandus tanquam de limo terrae, ac postea principibus vel omnibus vel melioribus in eius principatu coadunatis per benedictionem sacerdotalem quasi per spiraculum vitae animandus, vivificandus et sanctificandus est". Cf. W. Ribbeck, Gerhoh von Reichersberg und seine Ideen iiber das Verhăltniss zwischen Staal und Kirche, Forsch. z. deutschen Geschichle, XXIV C1884), pp. 3 şi urm. Atitudinea de mijloc adoptată de Gerhoh şi variantele ei au făcut sâ fie tratat, poate ceva cam sever, de către un istoric recent ca „sehr unklarer Kopf": Schmidlin, Archiv fur katholisches Kirchenrecht, XXIV (1904), p. 45.

2. Johannes Parisiensis, De potestate regum et papali, c. XIX, în Goldast, Monarchia, II, p. 133 (cf. R. Scholz, Die Publizistik, p. 329); Somnium Viridarii, I, cap. CLXVI pînă la CLXXIX (Goldast, Monarchia, I, pp. 126-128 şi 129-136), cu împrumuturi directe din Occam, Octo Quaestiones, V pînă la VII (Goldast, II, pp. 369-378); Gerson, Depotestale ccclesiastica et laica, Quaest. II, cap. IX-X, ed. din 1606, Pars I, col. 841 şi urm. (unde se află această definiţie a încoronării şi miruirii:,, illud est solum solemnitatis, et non potestatis"). Despre aceeaşi teorie în timpurile moderne, mai jos, pp. 247-248.

PROBLEMA ONCŢ1UNII

153

înainte prin tradiţie. Şi mai veche încă, după toate aparenţele, era concepţia exprimată în acest ceremonial, care avea sâ afle o formulă atît de izbitoare în faimosul strigăt: dispariţia regelui, în ţările conduse de legea eredităţii, îl făcea rege în aceeaşi clipă pe moştenitorul legitim. încă de la sfîrşitul secolului al XIII-lea, teza era profesată oficial aproape peste tot¹. Apologeţii regalităţii nu renunţaseră sâ invoce miruirea şi virtuţile ei atunci cînd se punea pentru ei chestiunea să întemeieze raţional teoria lor despre carac­terul sacrosanct al principilor. Dar întrucît dezgoliseră acest rit de orice rol eficace în transmiterea puterii supreme, refuzînd oarecum să-i recunoască forţa de a crea o legitimitate, ei credeau probabil că le-au răpit adversarilor lor orice ocazie de a se mai servi de ele, în timp ce-şi rezervau lor înşişi facultatea de a-l exploata în scopurile proprii.

La drept vorbind, conştiinţa populară nu pătrundea deloc în aceste subtilităţi. Cînd, în 1310, Henric de Luxemburg se plîngea lui Clement V că „oamenii simpli'' credeau prea uşor, în ciuda adevărului juridic, că „nu trebuiau să se supună" unui rege al romanilor „mai înainte de a fi fost încoronat" împărat, fără îndoială el căuta înainte de toate să adune de oriunde argumente în stare să-l convingă pe papă să-l încoroneze cît mai curînd; totuşi, argumentul acesta dădea dovadă de o cunoaştere destul de justă a psihologiei „celor simpli"². în orice ţară, opinia obişnuită nu admitea cu plăcere că un rege era cu adevărat rege, sau un rege ales de locuitorii Romei cu adevărat şef al Imperiului, mai înaintea acelui act religios pe care o scrisoare particulară, scrisă de nişte gentilomi francezi pe timpul Ioanei d'Arc, îl numea în mod elocvent „frumosul mister" al încoronării şi miruirii³. în Franţa (unde oncţiunea - după cum vom vedea în detaliu - era socotită

1. Cf. pentru atitudinea monarhiei franceze, Schreuer, Die rechtlichen Grundgedanken, pp. 91 şi urm. şi mai aies 99 şi urm. Pentru socotirea anilor de domnie: în Franţa, Schreuer, loc. cit., p. 95 (interesul acestei probleme pare să-i fi scăpat lui Giry; ea ar merita să fie examinată mai de aproape); în Anglia, J.E.W. Wallis, English regnal years and titles (Helpsforstudents of history), in-12, Londra 1921, p. 20; trebuie să adăugăm câ asocierea Ia tron a moştenitorului prezumtiv, practicată în special, cu multă consecvenţă, de monarhia capeţiană, a făcut multă vreme destul de inofensiv obiceiul care consta în calcularea anilor de domnie începînd de la încoronare, deoarece încoronarea fiului avea loc în mod obişnuit încă din timpul vieţii tatălui. Strigătul: „Regele a murit, trăiască regele", R. Delachenal, Histoire de Charles V, III, 1916, p. 21; ceremonie la moartea lui Carol al Vl-lea, Chronique d'Enguerran de Monstrelet, ed. Douet-d'Arcq (Soc. de l'hisi. de France), IV, p. 123; cf. Petit-Dutaillis, Rev. Historique, CXXV (1917), p. 115, n. 1. Bineînţeles, în privinţa demnităţii imperiale, chestiunea se punea diferit. Pînă la sfîrşitul Evului Mediu - exact pînă la Maximilian I (1508) — n-au existat împăraţi decît încoronaţi de papă; dar teoria germană era de multă vreme aceea câ „regele romanilor", ales după reguli, avea dreptul, chiar fără titlul imperial, la guvernarea Imperiului. Cf. nota următoare; şi să se vadă în special F. Kern, Die Reichsgewalt des deutschen Konigs nach dem Interregnum; Histor. Zeitschr., CVI (1911); K.G. Hugelmann, Die Wirkungen der Kaiserweihe nach dem Sachsenspiegel în ale sale Kanonistische Streifziigen durch den Sachsenspiegel; Zeitschr. der Sav.-Stiftung, Kanon. Abt., IX (1919) şi nota lui U. Stutz, în urmarea acestui articol.

2. Propositiones Henrici regis; Monum. Germ., Constitutiones, V, p. 411, c. 4: „Quia quanquam homines intelligentes sciant, quod ex quo dictus rex legitime electus et per dictum papam approbatus habere debeat administrationem in imperio, acsi esset coronatus, tamen quidam querentes nocere et zizaniam seminare, suggerunt simplicibus, quod non est ei obediendum, donec fuerit coronatus". Cf. E. Jordan, Rev. Histor. du droit, 1922, p. 376.

3. Scrisoarea a trei gentilomi din Anjou (17 iulie 1429), Quicherat, Proces de Jeanne d'Arc, V, p. 128; cf. p. 129.

154

REGII TAUMATURGI

ca avînd o origine miraculoasă) ideea aceasta era puternic înrădăcinată, mai mult decît în oricare altă parte, de altminteri. Am citat deja mai sus versurile semnificative din romanul Charles le Cbauve. Iată o anecdotă instructivă şi ea, care circula în Parisul anului 1314 (sau în jurul acestui an) transmisă de cronicarul Jean de Saint-Victor: Enguerran de Marigny, azvîrlit în închisoare Ia puţin timp după moartea Iui Filip cel Frumos de către tînărul rege Ludovic al X-lea, chemase - se spunea - demonul său familiar; spiritul cel rău i-a apărut şi i-a zis : „Te înştiinţasem doar, cu mult timp în urmă, că sfîrşitul vieţii îţi va fi sosit în ziua în care Biserica ar fi lipsită de papă, regatul Franţei de rege şi regină, iar Imperiul de împărat. Or, după cum vezi, aceste condiţii sînt astăzi îndeplinite. Căci acela pe care-l socoteşti rege al Franţei n-a fost încă uns, nici încoronat; şi înainte de aceasta nu trebuie să-i dăm numele de rege"¹. Nu încape nici o îndoială că în burghezia pariziană, al cărei fidel interpret este în chip obişnuit Jean de Saint-Victor, se împărtăşea în general, în privinţa ultimului punct, părerea acelui geniu rău. în secolul următor, Aeneas Piccolomini scria: „Francezii neagă că ar fi un adevărat rege cel care n-a fost uns cu acest ulei", adică uleiul ceresc, păstrat la Reims². Cîteva exemple foarte clare arată că într-adevăr publicul nu gîndea deloc la fel cu teoreticienii oficiali. Sub Carol al V-lea, autorul Marilor Cronici, operă inspirată direct de curte, atribuie principelui numele de rege după punerea în mormînt a lui Ioan cel Bun, predecesorul său; dar Froissart, care reflectă obiceiul popular, nu i-l acordă decît după ceremonia de la Reims. Cu mai puţin de un secol mai tîrziu, Carol al Vll-lea ia titlul regal la nouă zile după moartea tatălui său; însă Ioana d'Arc preferă să nu-l numească decît Delfin³, atîta vreme cît n-a fost miruit.

în ţările în care înflorea miracolul scrofulelor, se punea în legătură cu oncţiunea şi cu efectele ei o problemă de o gravitate aparte. Erau regii apţi să vindece bolnavii, îndată după venirea lor la tron? Sau poate mîinile lor nu deveneau cu adevărat eficace decît începînd din clipa în care mirul făcuse din ei nişte „Hristoşi ai Domnului" ? Cu alte cuvinte: de unde venea de fapt caracterul acela supranatural care îi făcea taumaturgi? Era acesta perfect într-înşii de îndată ce ordinea succesorală îi chemase la tron - sau nu-şi atingea întreaga deplinătate decît după îndeplinirea riturilor religioase?

Documentele noastre sînt insuficiente pentru a ne permite să deter­minăm cum a fost rezolvată chestiunea în practică, în Evul Mediu. în Anglia, în secolul al XVII-lea, regii atingeau cu siguranţă imediat după venirea lor la tron, înainte de orice consacrare⁴; dar cum să ştim dacă acest obicei data

1. Hist. de France, XXI, p. 661:.. Tibi dixeram diu ante quod quando Ecclesia papa careret, et regnum Franciae rege et regina, et Imperium imperatore, quod tune esset tibi vitae terminus constitutus. Et haec vides adimpleta. Iile enim quem tu regem Franciae reputas non est unctus adhuc nec coronatus et ante hoc non debet rex nominari". Cf. G. Pere, Le sacre et le couronnement des rois de France, p. 100.

2. Quicherat, Proces dejeanne d'Arc, IV, p. 513: „negantque [Galii] verum esse regem qui hoc oleo non sit delibutus".

3. Pentru Grandes Chroniques şi Froissart, cf. R. Delachenal, Histoire de Charles V, III, pp. 22 şi 25. Luarea titlului regal de către Carol al Vll-lea, de Beaucourt, Histoire de Charles VII, II, 1882, p. 55 şi n. 2. în Anglia, la sfîrşitul secolului al XO-lea, cronica zisă a lui Benoît de Peterborough (ed. Stubbs, Rolls Series, II, pp. 71-82) are o grijă pedantă să nu-i dea lui Richard Inimă de Leu, după moartea tatălui său, decît titlul de conte [de Poitiers], după încoronarea lui ca duce la Rouen, titlul de duce de Normandia şi abia după ceremonia încoronării regale, titlul de rege.

4. Farquhar, Royal Cbarities, IV, p. 172 (pentru Carol al II-Iea şi Iacob al Il-lea; lacob al Il-lea a urmat obiceiul înaintaşilor săi protestanţi).

PROBLEMA ONCŢIUNI1

155

dinaintea Reformei sau, din contra, nu trebuie explicat decît printr-însa? în toate chestiunile, protestantismul a tins să micşoreze importanţa acţiunilor sacramentale. în Franţa, regula urmată încă de la sfîrşitul secolului al XV-lea era cu totul diferită: nici o vindecare nu avea loc înainte de solemnităţile încoronării. Dar motivul întîrzierii nu era oncţiunea. Printre aceste solem­nităţi, era inclus atunci un pelerinaj pe care regele îl îndeplinea în faţa raclei unui cucernic abate din timpul Merovingienilor, sfîntul Marcoul, devenit treptat patronul recunoscut al miracolului regal. Noul suveran îşi încerca puterile pentru prima dată în rolul de taumaturg nu la Reims, îndată după ce primea pecetea mirului, ci mai tîrziu, la Corbeny, unde venise să venereze relicvele Sf. Marcoul; înainte de a îndrăzni să-şi exercite miraculosul său talent, el aştepta nu încoronarea şi miruirea, ci mijlocirea unui sfînt¹. Ce făceau regii Franţei în epoca în care Marcoul nu era încă sfîntul scrofulelor? Fără îndoială că nu vom şti niciodată.

Un lucru este sigur. Către sfîrşitul Evului Mediu, s-a găsit un publicist, apărător intransigent al monarhiei, care a refuzat să admită că oncţiunea ar fi, în vreun fel oarecare, izvorul puterii miraculoase a regilor. Acesta a fost autorul lucrării Songe du Verger. Se ştie că, în general, această lucrare, compusă în anturajul lui Carol al V-lea, este foarte puţin originală. De cele mai multe ori, autorul său urmează foarte de aproape cele Opt întrebări despre puterea şi demnitatea papei ale lui William Occam. Occam spusese ceva despre atingerea scrofulelor; supus influenţei vechilor idei imperialiste şi, ca urmare, dispus să preţuiască din plin virtuţile oncţiunii, el vedea într-însa originea tratamentelor uluitoare operate de principi; după părerea lui, numai partizanii cei mai crînceni ai Bisericii puteau gîndi altfel. Autorul acelui Songe du Verger se inspiră din această discuţie; numai că el îi răstoarnă termenii. Dintre cele două personaje puse în scenă, în dialogul care serveşte ca urzeală operei sale, el îl însărcinează pe cleric, denigratorul temporalului, să revendice pentru mir gloria de a figura ca însăşi cauza darului taumaturgic; cavalerul respinge această propunere, apreciată ca atentînd la demnitatea monarhiei franceze; „graţia" acordată de Dumnezeu regilor Franţei scapă - în izvorul primordial — privirilor oamenilor; dar ea nu are nimic de-a face cu oncţiunea: altminteri, numeroşi alţi regi, unşi, ar trebui să o posede². Adevăraţii credincioşi ai regimului monarhic nu mai acceptau deci ca încoronarea şi miruirea să aibă o putere creatoare în materie de miracol, cum nu aveau nici în materie de politică; în ochii lor, persoana regală era dotată prin ea însăşi cu un caracter supraomenesc, pe care Biserica nu făcea decît să-l confirme. La urma urmelor, acesta era adevărul istoric: noţiunea de regalitate sfintă trăise în conştiinţe înaintea recunoaşterii ei de către Biserică. Dar nici în această privinţă, opinia generală nu s-a preocupat niciodată de astfel de doctrine prea rafinate. Ea a continuat, ca pe timpul lui Pierre de Blois, să stabilească mai mult sau mai puţin vag o legătură de la cauză la efect între „sacramentul" mirului şi gesturile vindecătoare îndeplinite de cei cărora le fusese acordat. Nu proclama ritualul consacrării acelor cramp-rings, în ultima sa formă, că untdelemnul întins pe mîinile regelui Angliei le făcea în stare să binecuvînteze în mod eficace inelele medicinale?³ încă şi sub Elisabeta, Tooker aprecia că suveranul primea, la

1. A se vedea, mai jos, capitolul IV. în privinţa cazului lui Henric al IV-lea — care nu dovedeşte nimic în legătură cu obiceiul anterior — cf. mai jos, pp. 248-249.

2. Pasaj citat mai sus, p. 97, n. 1; cf. pentru Occam, p. 101, n. 2.

3. Mai sus, p. 127.
156

REGII TAUMATURGI

încoronare şi miruire, „graţia de a vindeca"'. După toate aparenţele, el era ecoul unei vechi tradiţii. Cum s-ar fi abţinut oamenii, mai cu seamă în Franţa, să atribuie balsamului ceresc de la Reims puterea de a face minuni? I-au atribuit-o, într-adevăr, şi încă în mod curent: stă martor Tolomeo din Lucea, ale cărui idei privind această temă fuseseră probabil inspirate de curtea de Anjou — şi acel act al lui Carol al V-lea, al cărui pasaj esenţial l-am citat deja. Monarhiştii moderaţi au elaborat o doctrină ce se găseşte clar exprimată, aproximativ la interval de un secol, în Franţa de Jean Golein şi în Anglia de Sirjohn Fortescue; oncţiunea este necesară pentru ca regele să poată vindeca, dar ea nu e suficientă: mai trebuie ca ea să opereze prin intermediul unei persoane apte, adică printr-un rege legitim prin sînge. Eduard de York, zice Fortescue, pretinde pe nedrept că se bucură de privilegiul miraculos. Pe nedrept? Cum, răspund partizanii casei de York, n-a fost uns şi el întocmai ca şi rivalul său, Henric al Vl-lea? Aşa e, reia publicistul lancastrian; dar oncţiunea aceasta n-are putere, fiindcă el n-avea nici un drept s-o primească: ar putea fi o femeie hirotonisită, preot? Şi Jean Golein ne spune că în Franţa „dacă s-ar amesteca cineva într-asta" - adică dacă ar îndrăzni să atingă bolnavii - „cineva ce n-ar fi nicidecum cu adevărat rege şi [care ar fi] uns pe nedrept, ar căpăta boala sfîntului Remy" - ciuma -„aşa cum s-a întîmplat odinioară". Astfel, sfîntul Remy, într-o zi de dreptate şi de mînie, lovindu-l pe uzurpator cu „boala" sa, răzbunase onoarea acelei Sainte Ampoule, care trebuia să-i fie scumpă în mod special, şi totodată violarea în chip odios a dreptului dinastic. Nu ştiu cărui suveran nedemn i se punea în seamă o astfel de păţanie; de altfel, are prea puţină importanţă. Ceea ce este interesant e că a existat o legendă a cărei formă vădeşte intervenţia unei gîndiri mai degrabă populare decît savante; juriştii n-au obiceiul să inventeze asemenea istorioare. Convingerea publică nu era sensibilă la antitezele care-i pasionau pe teoreticieni. Toată lumea ştia că pentru a face din cineva un rege şi pentru a-l face taumaturg, se cereau două condiţii, pe care Jean Golein le numea cu pricepere: „la consecracion" şi „la lignie sacree"². Moştenitoare ale tradiţiilor creştinismului şi totodată ale vechilor idei păgîne, popoarele Evului Mediu reuneau într-o veneraţie unică riturile religioase ale venirii la tron şi prerogativele spiţei.

3. Legendele; ciclul monarhic francez; uleiul miraculos în miruirea engleză

în jurul regalităţii franceze s-a dezvoltat un întreg ciclu de legende care o puneau, la originile sale, în relaţie directă cu puterile divine. Să le evocăm pe rînd.

Mai întîi, cea mai veche şi cea mai ilustră dintre ele: legenda acelei Sainte Ampoule. Toată lumea ştie în ce constă. S-a imaginat că în ziua botezului lui Clovis, preotul însărcinat să aducă uleiurile sfinte s-a văzut împiedicat de mulţime să sosească la vreme; atunci un porumbel³ coborît

1. Charisma, cap. X, citată de Crawfurd, King's Evit, p. 70: v. şi Epistola dedicatoria,

P- [9J.

2. Fortescue, De titulo Edwardi comilis Marchie, cap. X, cf. mai sus, p. 80, n. 2 şi de asemenea, despre importanţa recunoscută oncţiunii de autorul nostru, în legătură cu acele cramp-rings, p. 178. Jean Golein, mai jos, pp. 332 şi 336.

3. Aceasta este cel puţin versiunea primitivă; mai fîrziu - încă de la finele secolului al X-lea — s-a preferat să se înlocuiască porumbelul printr-un înger: Adso, Vita S. Bercharii, Migne, P.L., t. 137, col. 675; Chronique de Morigny, 1. II, c. XV, ed. L. Mirot (Collection de textes pour l'etude... de l'bist), p. 60; Guillaume le Breton,

LEGENDELE ; CICLUL MONARHIC FRANCEZ ; MIRUIREA ENGLEZA

157

din cer i-a adus sfîntului Remi, într-un flacon, adică într-o sticluţă mică, balsamul cu care trebuia să fie uns principele franc; oncţiune supranaturală în care se vedea, în ciuda istoriei, o dată cu actul de botez, şi prima miruire regală. „Licoarea" cerească - păstrată în flaconul originar, la Reims, în abaţia Saint-Remi - era menită să servească de aci înainte tuturor consacrărilor de regi din Franţa. Cînd şi cum a luat naştere această poveste?

Hincmar din Reims este cel mai vechi autor care ne-o face cunoscută. El a povestit-o pe de-a-ntregul în Viaţa Sfîntului Râmi, compusă în 877 sau 878; dar această scriere care - citită şi parafrazată adesea - a contribuit mai mult decît oricare alta la răspîndirea legendei, nu este nici singura şi nici prima, ca dată, în care prelatul acesta vioi i-a făcut loc. încă din 8 septembrie 869, în procesul verbal redactat cu ocazia încoronării lui Carol cel Pleşuv ca rege al Lorenei, la Metz, el o menţiona în mod expres: ca să-l miruie pe stăpînul său, el spunea că se folosise chiar de acel ulei miraculos¹. Inventase el, de la un capăt la altul istorioara moralizatoare? Uneori a fost acuzat că da². în realitate, arhiepiscopul acesta, pe care un papă, Nicolae I, l-a denunţat cu brutalitate ca falsificator şi ale cărui falsuri sînt într-adevăr notorii, nu se poate bucura de un respect prea mare din partea erudi­ţilor³. Cu toate acestea, refuz să cred că Hincmar, oricît de mare i-ar fi fost îndrăzneala, a prezentat brusc, într-o bună zi, clerului şi credincioşilor săi, un recipient plin cu ulei şi a decretat că de aci înainte trebuie să fie

Philippide, v. 200; Etienne de Conty, Bibi. Nat. ms. latin 11730, fol. 31 v°, col. 1 (cf. mai sus, p. 66, n. 4); cf. dom Marlot, Histoire de la viile, cile el universite de Reims II, p. 48, n. 1. Cei ce voiau să împace lucrurile spuneau: un înger în formă de porumbel: Philippe Mouskes, Chronique, ed. Reiffenberg (Coli. des chron. belges), v. 432-34.

1. Vita Remigii, ed. Krusch (Afon. Germ. bistor.. Scriptor. rer. merov., III) c. 15, p. 297. Procesul verbal a! ceremoniei din 869 a fost inserat de Hincmar în Analele oficiale ale regatului Franţei Occidentale, zise AnnaIes Bertiniani: ed. Waitz (Scriptores rer. germanic), p. 104 şi Capitularia (Mort. German, bistor.), II, p. 340; cf. asupra faptelor înseşi, R. Parisot, Le royaume de Lorraine sous Ies Carolingiens, 1899 fteză de Litere Nancy), pp. 345 şi urm. Există o aluzie, însă una imprecisă, la miracolele care ar fi marcat botezul lui Clovis, în falsul privilegiu al papei Hormisdas, inserat de Hincmar încă din 870 în ale sale Capitula contra lui Hincmar din Laon: P.L., t. 126, col. 338; cf. jaffe-Wattenbach, Regesta, nr. 866. în privinţa lui Hincmar, va fi de ajuns să trimitem la două lucrări de Cari von Noorden, Hinkmar, ErzbiscbqJ von Reims, Bonn 1863 şi Heinrich Schrors, cu acelaşi titlu, Freiburg im Br., 1884; cf. şi B. Krusch, Reimser-Rcmigius Fălschungen; Neues Archiv XX (1895), în special pp. 529-530 şi E. Lesne, La hierarchie episcopale... depuis la reforme de Saint Boniface jusqu'â la mori de Hincmar (Mem. et travaux publies par des professeurs des fac. calholiques de Lille, 1), Lille şi Paris 1905. Nu e locul să dăm, aci o bibliografie completă despre Sainte Ampoule; să notăm doar că se poate consulta cu folos - în afară de lucrarea lui Chiflet, De ampulla remensi. 1651 - comentariul lui Suysken, AA. SS., oct., I, pp. 83-89.

2. ,.Der Erste", scria în 1858 Jul. Weiszacker, „ist in solchen Făllen der Verdăchtigste"; Hinkmar und Pseudo-Isidor-. Zeitschr. fiir die bistor. Tbeologie, 1858, III. p. 417.

3. Cu privire la acuzaţiile lui Nicolae I, v. Lesne. Hierarchieepiscopale, p. 242, n. 3- De data aceasta, se pare că reproşul nu era perfect justificat. Râmîn însă în sarcina lui Hincmar destule alte înşelăciuni ilustre, cum e, de pildă, falsa bulă a papei Hormisdas; cf. şi faptele puse în evidenţă de Hampe, Zum Streite Hinkmars mit Ebo von Reims; Neues Archiv, XXIII (1897) şi Lesne, Hierarcbie, p. 247, n, 3. Aprecierile lui M. Krusch, Neues Archiv, XX, p. 564 sînt de o severitate plină âv pasiune; este nostim totuşi să-l vedem pe marele adversar al lui M. Krusch, istoricul catolic Godefroy Kurth, protestînd cu energie că „orice ar spune M. Krusch. e! nu s-a făcut niciodată garantul veridicităţii lui Hincmar¹ (Etudes franques, 1919, II, p. 237); pentru că, într-adevăr, aceasta „veridicitate" nu poate fi apărată.

158

REGII TAUMATURGI

socotită divină; în acest caz, ar fi trebuit cel puţin să se aranjeze o punere în scenă, să se presupună o revelaţie sau o descoperire; textele nu ne arată însă nimic de acest gen. A trecut multă vreme de and unul dintre erudiţii cei mai pătrunzători din secolul al XVII-lea, Jean Jacques Chiflet a recunoscut o origine iconografică¹ temei primitive privind Sahite Ampoule. Iată cum se poate imagina, după părerea mea, geneza legendei, completînd indicaţiile ceva mai sumare ale lui Chiflet.

Ar fi foarte surprinzător ca la Reims să nu se fi păstrat, de timpuriu, cîteva urme, autentice sau nu, ale actului celebru ce făcuse din poporul păgîn al francilor o naţiune creştină. Ce putea fi mai conform cu obiceiurile timpului decît să li se arate pelerinilor flaconul din care Remi scosese uleiul ce avea să servească la botezul lui Clovis şi poate chiar cîteva picături din acelaşi ulei ? Or, ştim printr-o mulţime de documente că obiectele sacre sau relicvele erau deseori păstrate atunci în nişte receptacule făcute să semene cu un porumbel, atîrnate de obicei deasupra altarului. Pe de altă parte, pe reprezentările botezului lui Hristos ori chiar - deşi mai rar — pe acelea ale botezurilor unor simpli credincioşi, se vedea apărînd adesea deasupra celui botezat un porumbel, simbol al Sfîntului Duh². Minţilor populare le-a plăcut întotdeauna să caute în imaginile simbolice amintirea unor evenimente concrete: poate că nu le-ar fi trebuit mai mult decît o cutie de formă obişnuită, închizînd cîteva amintiri de la Clovis şi Remi şi, lîngă ele, un mozaic ori un sarcofagiu figurînd o scenă de botez, pentru ca să-şi închipuie apariţia păsării miraculoase. Probabil că Hincmar n-a avut decît să culeagă din folclorul de la Reims povestea acestei apariţii. Ceea ce-i aparţine lui, în mod cu totul incontestabil, este ideea - pusă în aplicare pentru prima dată în 869 - de a folosi balsamul lui Clovis pentru oncţiunea regilor. Prin această descoperire aproape genială, "el determina o poveste banală să servească interesele metropolei al cărei pastor era, ale dinastiei faţă de care jurase credinţă, în sfîrşit, interesele Bisericii universale, a cărei dominaţie asupra şefilor temporali visa s-o asigure. Deţinînd uleiul divin, arhiepiscopii