Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

1. Regalitatea sacerdotală

Riturile vindecătoare se născuseră, cum s-a văzut, din vechile concepţii despre caracterul supranatural al regilor. Dacă aceste credinţe ar fi dispărut la puţin timp după naşterea riturilor, e probabil că şi cele din urmă nu s-ar fi putut menţine sau, cel puţin, n-ar fi păstrat o mare popularitate. Dar, departe de a se stinge, ele au rezistat puternic şi, în anumite puncte, s-au amplificat, complicîndu-se cu noi superstiţii. A explica succesul persistent al atingerii sau al transformării vechii reţete magice a inelelor într-o cere­monie cu adevărat regală înseamnă, înainte de toate, a repune ambele practici în acea atmosferă de veneraţie religioasă, în acea ambianţă plină de miraculos cu care popoarele şi-au înconjurat principii în timpul celor patru sau cinci ultime secole ale Evului Mediu.

în societatea catolică, familiaritatea cu supranaturalul este rezervată în principiu unei clase de credincioşi foarte strict delimitată: preoţii, slujitori consacraţi cu regularitate servirii lui Dumnezeu, ori cel puţin clericii hiro­tonisiţi. Faţă de aceşti intermediari obişnuiţi între lumea de aci şi cea de dincolo, nu riscau regii taumaturgi, simpli laici, să facă figură de uzurpatori ? într-adevăr, întocmai aşa i-au considerat, după cum ştim, gregorienii şi continuatorii acestora; dar cea mai mare parte a oamenilor din acel timp — nu. Tocmai pentru că, în opinia comună, regii nu erau simpli laici. însăşi demnitatea cu care erau învestiţi îi împodobea - după cum se credea în general - cu un caracter aproape sacerdotal.

Trebuie spus: aproape sacerdotal. Asimilarea n-a fost niciodată completă; nu se putea să fie astfel. Sacerdoţiul comportă, în ochii unui catolic, nişte privilegii de ordin supraterestru perfect definite şi pe care doar hirotonisirea le conferă. Nici un monarh în Evul Mediu, oricît de puternic sau orgolios ar fi fost, nu s-a crezut vreodată capabil să celebreze sfinta jertfă a mesei şi, prin consacrarea pîinii şi vinului, să-l facă pe Dumnezeu însuşi să coboare în altar. Grigore VII le reamintise în mod dur împăraţilor că, neputînd să alunge demonii, trebuiau să se considere cu mult inferiori exorciştilor. Alte civilizaţii, Germania foarte veche ori Grecia din timpurile homerice, putuseră să cunoască regi-preoţi, în sensul deplin al cuvîntului; în creştinătatea medievală, existenţa acestei demnităţi hibride era de neconceput. Este lucrul pe care l-au văzut limpede gregorienii. Unul dintre cei mai pătrun­zători scriitori din această tabără, misteriosul autor pe care trebuie să-l numim cu numele său latinesc Honorius Augustodunensis (întrucît nu-i cunoaştem patria exactă), denunţa în pretenţiile suveranilor vremii sale, în legătură cu aceasta, nu numai un sacrilegiu, ci şi o confuzie de idei. Un om, spunea el în esenţă, într-un tratat compus la puţin timp după anul 1123, n-ar putea fi decît cleric, laic ori, la rigoare, călugăr (monahii, dintre care mulţi nu fuseseră hirotonisiţi, erau totuşi consideraţi ca făcînd parte din

130

REGII TAUMATURGI

cler); or, cum regele n-a fost hirotonisit, el nu e cleric; „soţia şi sabia lui îl împiedică să treacă drept călugăr"; aşadar, este laic¹. Raţionament căruia, în bună logică, nu i se poate reproşa nimic; însă logica n-are deloc obiceiul să conducă sentimentele, mai cu seamă cînd acestea poartă în ele urma unor vechi credinţe şi se înfig cu rădăcinile lor cele mai îndepărtate în nişte religii abolite, în moduri de a gîndi perimate ce au lăsat după ele, ca pe o reminiscenţă, nişte moduri de a simţi. Mai mult, nu toată lumea avea în vremea aceea - departe de aşa ceva - precizia de spirit necruţătoare a unui Honorius Augustodunensis. în practică - a se vedea de pildă practica jurisprudenţei - şi chiar în teorie, distincţia între cler şi simplii credincioşi era mai puţin riguros hotărîtă în Evul Mediu, decît avea să fie după Conciliul de la Trento; se puteau imagina situaţii „mixte"². Regii ştiau bine că nu erau cu adevărat preoţi; dar ei nu se socoteau nici pe de-a-ntregul laici; în jurul lor, mulţi dintre credincioşi împărtăşeau acelaşi sentiment³.

Pe deasupra, trecuse multă vreme de cînd această veche idee, în fond, aproape păgînă, înflorea în ţinuturile creştine⁴. Am semnalat-o, sub cei

1. Summa gloria deApostolico et Augusto; Monumenta Germaniae, Libelli de lite, t. III, c. 9, p. 69: Quod rex sit laicus: „Aut enim rex est laicus aut clericus. Sed si non est laicus, tune est clericus. Et si est clericus, tune aut est ostiarius aut lector aut exorcista aut acolithus aut subdiaconus aut diaconus aut presbyter. Si de his gradibus non est, tune clericus non est. Porro si nec laicus nec clericus est, tune monachus est. Sed monachus eum excusat uxor et gladius". Cf. şi c. 28, p. 78. Personalitatea lui Honorius, care a fost un scriitor extrem de fecund, râmîne, în ciuda tuturor cercetărilor, destul de enigmatică; nu ne-am putea îndoi totuşi că a fost german (v. - în special Jos. Alt. Endres, Honorius Augustodunensis, Beitrag zur Geschichte des geistigen Lebens im 12.Jahrhundert, Kempten şi Munchen 1902).

2. Cf. mai jos, p. 134 n. 3, 147 n. 1, 147 n. 4. Asupra acestui subiect, se vor găsi remarci ingenioase, dar marcate de o oarecare exagerare, în lucrarea lui P. Thurston, The coronation ceremonial, citată în nota următoare, p. 36. în privinţa dificultăţilor întîmpinate în definirea juridică a stării de cleric, cf. R. Genestal, Le privi legi um for en France du Decret de Gratien ă la fin du XIV siecle. (Bibi. Ecole Hautes Etudes, Se. religieuses, voi. 35).

3. Anumiţi autori anglicani, în primul rînd Dl. Wickham Legg, au insistat cu multă vigoare şi uneori cu un anumit exces asupra caracterului cvasi-sacerdotal al regalităţii medievale; au făcut-o într-un scop apologetic religios, mărturisit eu claritate: „It seamed'' — scria Dl. Legg în 1902, în Church Times— „as it might be an useful thing if it were shown that, so far from the claims of the King to govern the Church beginning with Henry the Eighth his rights began much earlier... And with this, that the King was a minister of the Church, consecrated to this special office by the Church herself". De unde şi o încercare de respingere, întreprinsă tot într-un scop uşor de priceput, de un iezuit englez, preotul H. Thurston, The coronation ceremonial, ed. 2-a, Londra 1911: pledoarie abilă şi uneori pătrunzătoare, atunci cînd înfruntă exagerările şcolii adverse, dar mult prea absolută în negare şi, după părerea mea, mai departe, în general, de adevăr decît teza D-lui Legg. Ce curios este totuşi pentru un istoric să constate că aceste vechi dispute îşi au încă latura lor actuală!

4. Printre originile acestei concepţii despre regalitatea sacerdotală, atît de familiara în Evul Mediu, trebuie să facem un loc şi unor influenţe romane? împăraţii creştini, începînd cu Gratianus, în 382, renunţaseră la vechiul titlu pâgîn de pontifex maximus; însă cel puţin pînă în secolul al V-lea, s-a continuat să li se atribuie, în anumite formule de veneraţie oficială, numele de preoţi (cf. asupra acestor fapte J.B. Săgmiiller, Lehr-buch des katbolischen Kirchenrechts, ed. 3-a, I, Freiburg im Br. 1914, pp. 51-52): dpxiEptt 3aff'.U£T"Try|id ia £^vTr| strigau în 444, în aclamaţiile lor oficiale, Părinţii din Sinodul de la Constantinopole; la fel, în 451, conciliul din Calcedonia: eujv ektoc,... âniOKOTioţ (Mansi, Concilia, VI, col. 733 şi VIII, col. 177). Papa Leon cel Mare îi scria ceva mai tîrziu împăratului Leon I: „sacerdotalem nemque et apostolicum tuae pietatis anumum" (ep. CLVI, Migne, PI., t. 54, col. 1131). însă textele acestea, pe care marile compilaţii canonice latine nu le-au strîns, nu par

REGALITATEA SACERDOTALĂ

131

dintîi Merovingieni, în versurile lui Fortunat, unde alegoria biblică o ascunde pe jumătate. Am văzut mai ales ce spor de forţă îi dăduse oncţiunea regală, începînd din era carolingiană şi cum opinia loialistă — spre marea indignare a unui Hincmar din Reims şi a partidului său - a interpretat de timpuriu, într-un sens extrem de favorabil monarhiei, acest rit comun regilor şi preoţilor. Or, începînd cu Pepin, ceremoniile încoronării nu încetaseră să cîştige în amploare şi strălucire. Să ascultăm celebrul dialog al episcopului de Liege, Wazon, cu împăratul Henric al III-lea, aşa cum îl relata, în jurul anului 1050, canonicul Anselm. Fiindcă a neglijat, în 1046, să-şi trimită contingentele în armată, Wazon a fost chemat în faţa curţii imperiale; acolo, în ziua procesului, a trebuit să stea în picioare, fiindcă nimeni n-a vrut să-i ofere un scaun acestui prelat dizgraţiat. El s-a plîns principelui: chiar dacă nu i se respecta bâtrîneţea, trebuia cel puţin să existe mai mult respect faţă de un preot uns cu mir. Dar împăratul îi răspunse: „Şi eu, care am primit dreptul să le comand tuturor, şi eu am fost uns cu ulei sfînt". La care — tot potrivit mărturiei istoricului - Wazon replică energic, proclamînd superio­ritatea oncţiunii sacerdotale asupra celei regale: „este tot atîta deosebire de la una la alta ca între viaţă şi moarte"¹. Vorbele acestea au fost ele oare rostite într-adevăr în forma în care ni le-a transmis Anselm? E îngăduit să ne punem această întrebare. La urma urmelor însă, puţin interesează. îndoiala nu le atinge deloc adevărul psihologic; faptul că ele i s-au părut unui cronicar din acea vreme potrivite să exprime cu exactitate punctele de vedere opuse ale unui împărat şi ale unui prelat este suficient ca să le facă deosebit de instructive. „Şi eu am fost uns cu mir..."; într-adevăr, tocmai din amintirea acestei peceţi divine, căpătată în ziua încoronării, un monarh -chiar foarte credincios — îşi putea forma pe atunci sentimentul că se află în dreptul lui, atunci cînd căuta, aşa cum Anselm ne-o spune prin cuvintele lui Henric al III-lea, „să-şi aroge, într-o idee de stăpînire carnală, întreaga putere asupra episcopilor".

Din acest punct de vedere, teza celor fideli regalităţii se precizează cu deosebire în jurul anului 1100; marea dispută gregoriană forţase partidele

să fi fost citate şi probabil nici cunoscute de scriitorii Evului Mediu occidental; la fel stau lucrurile şi cu faimosul pasaj din Eusebiu, în care-l vedem pe Constantin numindu-se „tiîîv extoc.... sttictxottoc,". (Cf. mai jos, p. 244, n. 2). Abia mai tîrziu -în secolul al XVII-lea - aceste vechi amintiri aveau să regăsească oarecare efect: cf. mai jos, p. 244. Rezultă, în schimb, dintr-un pasaj din Guillaume Durând că anumiţi jurişti citau un text împrumutat clin compilaţiile juridice romane ca să demonstreze caracterul sacerdotal atribuit împăratului: Raţionale divinorum officionim, II, 8 (ed. din Lyon, pet. in-8°, 1584, p. 56 v°): „Quidam etiam dicunt ut not. ff. de rerum diuisio 1. sancta quod fit presbyter, iuxta illud, Cuius merito qui nos sacerdotes appellat, Imperator etiam pontifex dictus est, prout in tractatu de Episcopo dicetur" (cf. ibid. I, II, p. 62: „Vnde et Romani Imperatores pontifices dicebantur"). Pasajul avut în vedere este Dig. I, I, 1 (Ulpien) şi în realitate se aplică nu împăraţilor, ci jurisconsulţilor.

1. Anselmi Gesta Episcop. Leod., c. 66; Monum. Germ., SS., VII, pp. 229-230: „Imperator vero, utpote qui eiusmodi homo esset, qui sibi super episcopos potestatem nimis carnaliGilberticam ambiciose, quereret usurpare: ,.Ego vero, inquit, similiter sacro oleo, data mihi prae caeteris imperandi potestate, sum perunctus". Quem contra antistes veritatis zelo institiaeque fervore vehementer accensus, talibus breviter instruendum esse censuit: „Alia, inquiens, est et longe a sacerdotali differens vestra haec quam asseritis unctio, quia per eam vos ad mortificandum, nos auctore Deo ad vivificandum ornaţi sumus; unde quantum vita morte praestantior, tantum nostra vestra unctione sine dubio est excellentior". Pentru fapte, v. E. Steindorff, Jahrb. des deutschen Reichs unter Heinrich III., II, pp. 50-51.

132

REGII TAUMATURGI

aflate în luptă să ia poziţie fără nici un fel de echivoc. Honorius Augiistodunensis vorbeşte despre acei „palavragii" care, „plini de orgoliu, pretind că regii nu trebuie incluşi printre laici, fiindcă sînt unşi cu uleiul preoţilor"¹. Cunoaştem limbajul unora dintre aceşti „palavragii"; limpezimea lui, într-adevăr, nu lasă de dorit. Iată-l, de exemplu, pe Gui d'Osnabriick care a scris, în 1084 sau 1085, un tratat Despre controversa dintre Hildebrand şi împăratul Henric- e vorba, bineînţeles, despre Henric al IV-lea: „Regele", zice el, „trebuie socotit deosebit de mulţimea laicilor; căci fiind uns cu uleiul sfinţit, el e părtaş la serviciul sacerdotal"². Iar ceva mai tîrziu, în Anglia, Anonimul din York declară: „Regele, Hristos al Domnului, n-ar putea fi numit laic"³.

Ca să spunem adevărul, majoritatea polemiştilor cărora le datorăm nişte afirmaţii atît de explicite erau supuşi ai Imperiului; îndrăznelile Anonimului din York nu par a mai fi fost reînnoite vreodată în ţara sa. Pentru că, aşa cum am avut deja prilejul să observăm, apologeţii puterii temporale, cel puţin în acea epocă, se recrutau aproape toţi din tabăra imperială. în Franţa şi în Anglia, regii s-au consacrat, ca şi în alte părţi, dominării Bisericii; au şi izbutit destul de bine. Dar pînă la criza ecleziastică din ultimele două secole ale Evului Mediu, ei s-au abţinut, în general, să-şi întemeieze în mod deschis pretenţiile pe caracterul cvasi-sacerdotal al regalităţii; îndelungată tăcere, ce trebuie pusă în cumpănă cu aceea pe care, cam în acelaşi timp, literatura o păstra despre atingerea scrofulelor. Ea n-a fost totuşi atît de absolută încît, din cînd în cînd, să nu răzbată ideea directoare ce a inspirat atîtea acte, fără să fie spusă de obicei la lumina zilei şi nici măcar (după toate aparenţele) concepută de toţi într-un singur mod foarte conştient. în Franţa, de exemplu, e vorba de abatele Suger, istoriograf aproape oficial, care îl pune pe Ludovic al Vl-lea, în ziua încoronării, să încingă „sabia ecleziastică"⁴. E vorba mai ales, sub Ludovic al VII-lea, de faimosul preambul

1. Summa gloria, c. 9: „Sed garruii fortasse tumido fastu contendunt regem non esse de numero laicorum, cum unctus sif oleo sacerdotum",

2. De controversia inter Hildebrandum et Heinricum imperatorem; Libelli de Lite, I, p. 467: „Unde dicunt nulii laico umquam aliquid de ecclesiasticis disponendi facultatem esse concessam, quamvis rex a numero laicorum merito in huiusmodi separetur, cum oleo consecrationis inunctus sacerdotalis ministerii particeps esse cognoscitur". Pentru alte citate împrumutate de la polemişti ai aceluiaşi partid şi pentru respingerile partidului advers, a se vedea Heinrich Bdhmer, Kirche und Staat in England und der Normandie, p. 235; Kern, Gottesgnadentum, p. 86, n. 152; cf. de asemenea limbajul atribuit de un cronicar al partidului pontifical anturajului lui Henric al V-lea: „Quid referam quosdam comites eius... eum r egem pariter et summum sacerdotem... praedicasse"; Laurentius, Gesta episcop. Virdunensium; Monum. Germ., SS., XVIII, p. 502.

3. Monum. Germ., Libelli de lite, III, p. 677: „Quare non est appellandus laicus, quia Christus Domini est...".

4. Vie de Louis le Gros, c. XIV, ed. A. Molnier (Collectiov de textes pour servir ă l'etude... de l'bist.), p. 40: „abjectoque secularis miliţie gladio, ecelesiastico ad vindictam malefactorum accingens". Cf. în aceeaşi ordine de idei, Ibid, XVIII, p. 62: „partem Dei, cujus ad vivificandum portat rex imaginem, vicarius ejus liberam restituat suppliciter implorant". Nu ştiu dacă trebuie să vedem în primul pasaj o aluzie la celebra alegorie a celor două săbii, luată din Luca XXII, 38, din care partizanii puterii pontificale şi apărătorii puterii temporale au scos, rînd pe rînd, argumente opuse; chiar în vremea lui Suger, Geoffroi de Vendome o folosise, luînd-o înaintea Sf. Bernard: cf. Paul Gennrich, Die Staats- und Kirchenlehre Jokanns von Salisbury, Gotha 1894, p. 154, n. 1 şi E. Jordan, Dante et S. Bernard; Bulletin du Comite catbolique francais pour le centenaire de Dante, 1922, pp. 277 şi 278.

REGALITATEA SACERDOTALA

133

al documentului din 1143, dat în favoarea episcopilor de Paris: „Ştim că, potrivit prescripţiilor Vechiului Testament şi, în zilele noastre, potrivit legii Bisericii, numai regii şi preoţii sînt consacraţi prin oncţiunea cu mir. Se cuvine ca acei care, singurii dintre toţi, uniţi între ei prin prea sfinţitul mir, sînt puşi în fruntea poporului lui Dumnezeu, să le procure supuşilor lor atît bunurile temporale, cît şi cele spirituale şi să şi le procure unii altora"¹. Declaraţie ceva mai puţin izbitoare, fără îndoială, în textul ei complet, pe care l-am dat mai sus, decît atunci cînd i se suprimă ultima parte a frazei², aşa cum face Dl. Luchaire; pentru că din aceste cuvinte: „să şi le procure unii altora" pare să reiasă că grija bunurilor spirituale este rezervată preoţilor -care le procură regilor - după cum grija bunurilor temporale este rezervată principilor laici. Principiul separării celor două puteri este deci salvat. Totuşi acest gen de echivalenţă şi, dacă putem spune, această alianţă între cele două oncţiuni, cea regală şi cea sacerdotală, rămîn foarte semnificative; atît de semnificative, într-adevăr, încît cu greu s-ar putea găsi în Franţa, în documentele acelui timp, ceva care să aibă un accent asemănător. Explicaţia e că textul acesta (istoricii nu par sâ-şi fi dat seama pînă acum) şi-a tras originea dintr-un concurs de împrejurări foarte special. în 1143, izbucnise o dispută foarte gravă între Roma şi curtea Franţei, papa Inocenţiu II îngă-

A. Luchaire, Etudes sur Ies actes de Louis VII, in-4°, 1885, nr. 119 (să se adauge ediţiilor menţionate de A. Luchaire aceea a lui R. de Lasteyrie, Cartulaire de Paris (Hist. Generale de Paris) nr. 302, care este acum cea mai bună): „Scimus quod ex auctoritate Veteris Testamenti, etiam nostris temporibus, ex ecclesiastica institutione soli reges et sacerdotes sacri crismatis unctione consecrantur. Decet autem ut qui, soli pre ceteris omnibus sacrosancta crismatis linitione consociati, ad regendum Dei populum perficiuntur, sibi ipsis et subditis suiş tam temporalia quam spiritualia subministrando provideant, et providendo invicem subministrent". Ne-am putea întreba dacă nu se cuvine să traducem sacerdotes prin episcopi, cu atît mai mult cu cît mirul - în sensul strict al cuvîntului - este un privilegiu episcopal şi nu unul sacerdotal (cf. mai jos, p. 139). Dar în textele epocii chrisma are uneori simplul sens de ulei sfînt. Este prudent să păstrăm traducerea naturală: preoţi - neuitînd însă că, în gîndirea clericilor lui Ludovic al VII-lea, mai ales episcopii erau, fără îndoială, consideraţi ca aliaţii naturali ai regilor; întrucît diploma însăşi era dată în favoarea unui episcop. Putem compara cu preambulul lui Ludovic al VII-lea ceea ce scria, cîţiva ani mai tîrziu, Otto de Freising în legătură cu încoronarea lui Frederic Barbarossa; episcopul ales din Miinster fusese consacrat în aceeaşi zi cu împăratul, în aceeaşi biserică şi de către aceiaşi episcopi: „ut revera summus rex et sacerdos presenti iocunditati hoc quasi prognostico interesse crederetur, qua in una aecclesia una dies duarum personarum, quae solae novi ac veteris instrumenti institutione sacramentaliter unguntur et christi Domini rite dicuntur, vidit unctionem". (Gesta Frederici, II, c. 3; Scriptor. rer. germ. ad usum scholarum, ed. 3-a, p.105). în fine, o idee analogă se exprima într-o formulă liturgică comună încoronărilor regale franceze şi germane: „Accipe coronam regni, quae ... episcoporum ... manibus capiti tuo imponitur ... et per hanc te participem ministerii noştri non ignores, ita ut. sicut nos in interioribus pastores rectoresque animarum intelligimur, tu quoque in exterioribus verus Dei cultor... semper appareas...". CWaitz, Die Formeln der Deutschen Konigs- und der Romiscben Kaisers kronung, Gottingen 1872, pp. 42, 74, 82; şi, cu cîteva variante, Dewick, The coronation book of Charles V of France (Henry Bradshaw Soc, XVI), in-4°. Londra 1899, col. 36).

Histoire des Institutions monarchiques, ed. 2-a, 1890, I, p. 42. în aceeaşi lucrare, I, p. 41, Dl. Luchaire citează actul dat de Henric I în favoarea unei biserici din Paris CF. Soehnee, Catalogue des actes de Henri I", Biblioth. Ecole Hautes Etudes, p. 161, nr. 29) în care ar fi vorba de „serviciul divin" al regalităţii; verificînd, cuvintele „divinum ministerium", în preambulul acestui act, desemnează serviciul divin al generozităţii (faţă de biserici).
134

REGII TAUMATURGI

duindu-şi, împotriva regelui, să-l consacre arhiepiscop de Bourges pe Pierre de Châtre, ales de canonici; regatul era în interdicţie. Mai mult decît atît. Cunoaştem numele cancelarului care a contrasemnat diploma şi care trebuie să-i poarte răspunderea: era acelaşi Cadurc, nefericitul concurent al can­didatului pontifical¹ la scaunul de la Bourges. Acest cleric intrigant şi îndrăzneţ nu mai avea nici un motiv să cruţe curia papală; el avea, dimpotrivă, tot interesul să facă să răsune puternic acest privilegiu al oncţiunii care, situîndu-i pe regi aproape în acelaşi rînd cu preoţii, părea să le creeze un drept de a interveni în alegerile ecleziastice. Intenţiile sau ranchiunele unui ambiţos înlăturat explică faptul că în acea zi guvernarea capeţiană a ieşit din rezerva ei obişnuită.

Să trecem în Anglia. Nu ştiu dacă actele oficiale ar putea furniza unui erudit mai bine informat decît mine ceva potrivit să fie apropiat de expu­nerea de motive pe care proasta dispoziţie a lui Cadurc a inspirat-o, din întîmplare, Cancelariei lui Ludovic al Vll-lea. Cu siguranţă că acel curent de idei din care a fost extrasă tema preambulului din 1143 era familiar englezilor în aceeaşi măsură cît şi vecinilor lor; îl găsim atestat la ei, în plin secol al XIII-lea, de un teolog ortodox care îl combătea. într-o scrisoare către regele Henric al III-lea, pe care am citat-o deja, episcopul de Lincoln, Robert Grossetete, expunîndu-i stăpînului său adevărata natură a oncţiunii regale -şi plasînd-o de altminteri foarte sus - credea că trebuie să precizeze că aceasta nu are „nicidecum ca efect să facă demnitatea regelui superioară sau măcar egală cu aceea a preotului şi nu conferă deloc aptitudine pentru vreuna din funcţiile preoţiei"². Pe cît se pare, Robert nu şi-ar fi dat atîta osteneală ca să prevină o confuzie, după părerea lui, aşa de scandaloasă, dacă n-ar fi avut motiv să creadă că ea era răspîndită în jurul celui pe care voia să-l pună la curent. Fără îndoială însă, acolo, ca şi în Franţa, confuzia rămînea la stadiul de tendinţă spirituală, mai curînd decît de teză susţinută expres.

Chiar şi pe tărîm imperial, după ce s-a stins dinastia saliană, caracterul sacerdotal al principilor temporali a încetat, se pare, să mai fie afirmat de partizanii regnum-ului cu aceeaşi strălucire ca în trecut. Concordatul de la Worms, care suprima investitura prin cîrjă şi inel, dar îi rezerva suveranului o foarte mare influenţă în alegerea prelaţilor germani, adusese gregorienilor mai ales, nişte satisfacţii teoretice; de asemenea, polemicile lor au reuşit să pună surdină declaraţiilor de principiu ale adversarilor. Ici şi colo, vechea noţiune mai află încă mijlocul să se exprime. Ca să justificăm jurămîntul de credinţă dat împăratului de către episcopi - jurămînt contrar regulii care interzice clericilor să se lege astfel faţă de un laic - putem, scrie către 1158 ilustrul specialist în drept canonic Rufin, „fie să răspundem că obiceiul autorizează multe lucruri pe care nu le permit canoanele, fie să spunem că împăratul, consacrat prin oncţiunea sfîntă, nu e pe de-a-ntregul un laic"³.

REGALITATEA SACERDOTALA

135

1. Asupra acestor fapte, v. Luchaire în Histoire de France de Lavisse, III, I, p. 5 şi Vacandard, Sainl Bernard, in-12, f.d., p. 183.

2. Epistolae, ed. Luard (Rolls Series), nr. CXXIV, p. 351, cf. Leopolod G. Wickham Legg, English Coronation Records, p. 67: „Hec tamen unccionis prerogativa nullo modo regiam dignitatem prefert aut etiam «quiparat sacerdotali aut potestatem tribuit alicuius sacerdotalis officii".

3. Summma Decretorum, XXII, qu. 5, c. 22: „Si opponatur de iuramento fidelitatis, quod hodie episcopi faciunt imperatori, respondeatur non omnia, qua consuetudo habet, canones permittere. Vel dicatur imperatorem non omnino laicum esse, quem per sacrom unctionem constat consecratum esse"; ed. J.F. v. Schulte, Giessen 1892, p. 360; ed. H. Singer, Paderborn 1902, p. 403.

Este o mare distanţă însă de la acest argument de şcoală (supus în treacăt alegerii cititorului şi oarecum pierdut într-un vast Compendiu juridic) şi pînă la răsunătoarele polemici din epocile precedente. în plus, publiciştii plătiţi de Hohenstaufen s-au interesat de exploatarea ideii de Imperiu mai degrabă decît de elaborarea unei doctrine a regalităţii care ar fi putut servi la sprijinirea pretenţiilor „regilor provinciilor" cum zicea Barbarossa¹ - adică şefilor altor naţiuni decît Germania - tot atît cît şi pe acelea ale moşte­nitorului Cezarilor. A trebuit să se aştepte mişcarea galicană ca să se vadă apărînd - cum ne vom da seama imediat - într-o altă ţară, afirmaţii la fel de hotărîte ca acelea cu care fusese darnic anturajul împăraţilor Henric al IV-lea şi al V-lea. Dar istoria ideilor - sau a sentimentelor - politice nu trebuie căutată doar în operele teoreticienilor; anumite moduri de a gîndi sau de a simţi ne sînt dezvăluite mai bine de faptele vieţii cotidiene decît de cărţi. Aşa cum, timp îndelungat, noţiunea de putere taumaturgică a regilor, fără a avea drept de cetăţenie în literatură, a inspirat riturile vindecătoare - tot astfel, concepţia regalităţii sacerdotale, aproape ignorată de scriitorii englezi şi francezi, părăsită de imperiali, a continuat totuşi să se manifeste cu multă coerenţă şi claritate, într-un mare număr de practici, de moduri de vorbire, de trăsături de moravuri.

Mai întîi încoronarea şi miruirea.

Oncţiunea era actul regal prin excelenţă, legat atît de perfect, în Franţa, de chiar titlul de rege, încît niciodată marii feudali, care au încercat să imite uneori celelalte episoade ale încoronării, n-au îndrăznit să şi-l însuşească. Un duce de Normandia, un duce de Acvitania puteau prea bine să pună să li se înmîneze, în cursul unei ceremonii religioase, la Rouen sau Limoges, sabia sau inelul, steguleţul de luptă ori coroana ducală - dar folosirea uleiului sfînt le-a rămas totdeauna interzisă². Acest rit prestigios era protejat de o tradiţie prea veche şi prea respectabilă, pentru ca înşişi protagoniştii cei mai înfierbîntaţi ai ideilor pe care, ca să fim scurţi, le-am numit gre-

1. Saxo Grammaticus, 1. XIV, ed. A. Holder, p. 539: ..prouinciarum reges".

2. Pentru ducii de Normandia, Benoit de Peterborough, Gesta Henrici regis, ed. Stubbs, Rolls Series, II, p. 73 (Richard Inima de Leu ia, la 20 iulie 1189, la altarul bisericii Notre-Dame din Rouen, în prezenţa arhiepiscopului, a prelaţilor şi a baronilor ,gladium ducatus Normanniae"); Mathieu Paris, Chronica majora, ed. Luard, R.S., II, p. 454 şi Historia Anglorum, ed. Madden, R.S,, II, p. 79 (Ioan fără Ţară, 25 aprilie 1199: sabie şi coroană); mult mai tîrziu, mărturiile privind întronarea lui Carol de Franţa, fratele lui Ludovic al XI-lea, în H. Stein, Charles de France, frere de Louis XI, 1921, p. 146 (inel, sabie, drapel de luptă); ritual cunoscut numai prin două copii din secolul al XVII-lea, la Arhivele comunale din Rouen (cf. Cheruel, Histoire de Rouen ă l'epoque communale, II, 1844, p. 8 şi R. Delachenal, Histoire de Charles V, I, p. 137, n. 1), publicat de Duchesne. HistoriaeNormannorum Scriptores, fol. 1619, p. 1050 şi Martene, De antiquis Ecclesiae ritibus, II, col. 853 (inel şi sabie). Pentru ducii de Acvitania, posedăm un ordo ad benedicendum, care, din nefericire, redactat doar la începutul secolului al XIII-lea de Elie de Limoges, solist în corul bisericii, n-ar putea fi considerat un document foarte sigur în ce priveşte obiceiurile vechi: însemnele sînt inelul (zis al Sfintei Valeria), coroana („circulum aureum"), drapelul de luptă, sabia, pintenii (Histor. de France, XII, p. 451). Să se vadă de asemeni, în afara regatului Franţei propriu-zis, pentru Dauphine, R. Delachenal, Histoire de Charles V, I, p. 40. Pontifical-\x\ lui Guillaume Durând (Bibi. Nat. ms. latin 733, fol. 57) conţine o rubrică; De benedictione principis siue comitispalatini; nu se află aci decît o formulă de binecuvîntare, împrumutată vizibil din ritualul încoronării imperiale (ibid., fol. 50 v°) şi, de altfel, perfect banală; nici o menţiune, bineînţeles, despre oncţiune.

136

REGII TAUMATURGI

goriene, să se fi putut gîndi sâ-1 suprime¹. Cel puţin s-au străduit să împiedice orice apropiere prea intimă între oncţiunea preoţilor sau a episcopilor şi cea a regilor. Teologii şi liturgiştii s-au străduit în această misiune care mai de care; n-au izbutit însă decît în chip mediocru.

în întreaga dogmatică a Bisericii catolice, doctrina sacramentarâ alcă­tuieşte una dintre părţile cele mai tîrzii; ea nu s-a fixat cu adevărat decît sub influenţa filosofiei scolastice. Multă vreme, prin cuvîntul sacrament s-a înţeles, aproape fără deosebire, orice act care face ca un om sau un lucru să treacă în categoria sacrului². Era firesc atunci să se dea acest nume oncţiunii regale; lumea n-a neglijat deloc s-o facă. Doctori savanţi precum Ives de Chartres, campioni ai reformei ecleziastice ca Petrus Damianus, prelaţi, apărători înfocaţi ai prerogativelor clerului, ca Thomas Becket nu se temeau deloc s-o numească astfel³. Ea era deci desemnată, în mod curent, prin acelaşi termen ca şi hirotonisirea preoţilor. Apoi, în cursul secolului al XIII-lea, teoria Bisericii în această materie a luat o formă mai rigidă. N-au mai fost recunoscute decît şapte sacramente. Printre ele a figurat şi hiroto­nisirea; dimpotrivă, miruirea regală a fost exclusă. în felul acesta, între actul care crea un preot şi acela care crea un rege se deschidea o prăpastie. Dar vorbirea curentă n-a părăsit imediat, nici pe departe, vechiul obicei. Robert Grossetete, filosof şi teolog, care scria între 1235 şi 1253⁴ şi cancelaria pontificală însăşi, în bulele din 1257 şi 1260⁵ îi râmîneau încă fideli. Dar mai ales, cum era şi firesc, obiceiul s-a menţinut pînă tîrziu în operele laice în limbă vulgară. „Doamne", citim în romanul despre Charles le Chauve, compus în secolul al XIV-lea:

„Seigneur pour ceste cause dont je vous voy parlant

Fu adont acorde au France le vaillant

Con ne tenroit a roy jamais homme vivant

S'en la cite de Rains si avoit le sacrement "⁶.*

1. Oncţiunea era, de altfel, considerată de regi ca o prerogativă atît de importantă, încît dinastiile la care ea nu era tradiţională au căutat adesea să-i capete privilegiul. Cel mai tîrziu în secolul al XIII-!ea, s-a stabilit ideea că pentru aceasta era nevoie de o autorizaţie a papei; regii de Navarra au obţinut-o în 1257, regii Scoţiei în 1329, după ce o ceruseră îndelung. Astfel, papalitatea găsise în cele din urină în vechiul rit monarhic, cel puţin în unele ţâri, un element de influenţă. în 1204, Inocenţiu III l-a uns el însuşi pe Petru al II-lea de Aragon, sosit la Roma să se facă vasal al Sfîntului Scaun; şi aceasta a fost prima oncţiune aragoneză. Cf. mai jos, p. 318 şi n.l.

2. în termeni de teologie post-scolasticâ, se confundau atunci sub acelaşi nume sacramentale şi sacramentalia. în legătură cu această temă, se poate vedea o expunere foarte clară în G.L. Hahn, Die Lebre von den Sakramenten in ihrer geschichtlichen Entwicklung innerhalb der abendlăndiscben Kirche bis zum Concil von Trent, Breslau 1864, în special p. 104.

3. Ives de Chartres, ep. CXIV (Histor. de France, XV, p. 145); Pierre Damien, Sermo LXIX, Migne, P.L., t. 144, col. 897 şi urm., şi Liber gratissimus, c. X (Monum. Germ., Libelli de lite, I, p. 31); Thomas Becket, scrisoare către Henric al II-lea, Materials for tbehistoryo/Th. fi, RollsSeries, V, nr. CUV, p. 280. Cf. Pierre de Blois, textele citate mai sus, p. 31, n. 4 şi mai jos, p. 137, n. 3; Hugue de Rouen, citat de Hahn, loc. cit., p. 104; Otto de Freising, Gesta Friderici, II, c. III (Scriptor. rer. Germ., ed. 3-a, p. 104: „dum finito unctionis sacramento diadema sibi imponeretur"). O bună expunere a chestiunii în Kern, Gottesgnadentum, p. 78; cf. p. 87, n. 154.

4. Text citat mai sus, p. 134, n. 2: „unccionis sacramentum"

5. Baronius-Raynaldus, ed. Theiner, XXII (1257, nr. 57 şi 1260, nr. 18); cf. Potthast, Regesta, II, nr. 17054 şi 17947. Dar despre atitudinea lui Ioan XXII în 1318, v. mai jos p. 167.

6. Histoire litteraire, XXVI, p. 122.

• „Doamne, pentru motivul despre care cuvîntează, S-a hotărît atunci, în Franţa cea viteaza,

REGALITATEA SACERDOTALĂ

137

Sînt toate acestea o simplă dispută verbală? Desigur că nu. Oricît de imperfect definit a rămas multă vreme termenul de sacrament, el a purtat mereu cu sine ideea unei acţiuni de ordin supranatural: „semne vizibile de lucruri divine", spusese Sfîntul