Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

XI

de mirare că-i regăsim aci, aşa cum bine a ştiut să dezvăluie Henri See: ..Ultimul dumneavoastră capitol, excelent, nu-i va interesa numai pe istorici: folclorişti, psihologi şi sociologi vor afla acolo motive de reflecţie'.

Ca să încheiem această evocare a ceea ce Regii taumaturgi datorează Strasbourgului din anii 1919-1924, trebuie să ne gîndim şi la admirabila sa bibliotecă universitară, pe care germanii (între 1871 şi 1918) şi francezii, întrecîndu-se între ei, şi-au făcut o chestiune de onoare s-o înzestreze. Lucien Febvre avea să spună: „Fundalul îl reprezenta Biblioteca, admirabila Bibliotecă naţională şi universitară din Strasbourg, cu comorile ei etalate sub ochii noştri, la îndemîna noastră: un instrument de lucru incomparabil, unic în Franţa. Dacă unii dintre noi vor lăsa o operă în urma lor, probabil că o datorează, în parte, Bibliotecii din Strasbourg. Fondurilor ei minunate, pe care n-au făcut decît să le exploateze"¹.

Medieviştii germani

Doi factori foarte diferiţi au contribuit, probabil, la stimularea lui Marc Bloch în direcţia studiului bolii regale. Cel dintîi este familiaritatea lui cu opera medieviştilor germani şi seducţia exercitată asupra sa de erudiţia germană şi problematica germanică. La acest lucru face aluzie Christian Pfister în scrisoarea din 1909, menţionată mai sus. Şederile de la Berlin şi Leipzig, din 1908-1909, şi-au arătat roadele. Una dintre primele sale recenzii din Revue bistorique, 1921, este consacrată cărţii lui Fritz Kern, apărută în 1914, Gottesgnadentum und Widerstandsrecht im friiheren Mitteclalter. Zur Entivicklungsgeschichte der Monarchie (Graţia lui Dumnezeu şi dreptul de rezistenţă în Evul Mediu timpuriu. Contribuţie la istoria dezvoltării monarhiei).

Există, de altfel, în dosarul Regilor taumaturgi, printre documentele lui Marc Bloch de la Arhivele naţionale, o scrisoare de mulţumire a lui Fritz Kern pentru recenzia lui Marc Bloch. Istoricul german este profund mişcat de atenţia arătată de Marc Bloch operei sale şi delicateţea pe care a avut-o noul cetăţean al Strasbourgului trimiţîndu-i acea recenzie. Nu mai primeşte, spune el, din partea colegilor săi francezi, după război, decît indiferenţă sau refuzuri dispreţuitoare. Este cu atît mai emoţionat.

Dacă lucrările germane nu l-au inspirat pe Marc Bloch, cel puţin i-au fost de ajutor. în articolul său din 1912, despre „ruptura omagiului", el folosise cîţiva reprezentanţi germani ai unei discipline îndeajuns de neglijate în Franţa, etnojuridismul². Istoriografia germană îl informează şi-l îndeamnă s-o depăşească spre istoria suveranităţii, a imaginilor şi a însemnelor puterii, domenii în care se vor ilustra mai apoi P.E. Schramm şi şcoala sa.

Fratele medic

în fine, relaţiile sale afectuoase cu un frate medic l-au făcut să aprofundeze în chip special latura medicală a subiectului său şi aspectele legate de medicina populară. La începutul Cuvîntului introductiv la Regii taumaturgi, într-un adaos datat 28 decembrie 1923, Marc Bloch aminteşte influenţa

1. în „Marc Bloch şi Strasbourg", reluat în Combats potir l'histoire, p. 400. Desigur, Marc Bloch a exploatat şi resursele Bibliotecii naţionale din Paris, şi pe cele din British Library din Londra şi a scris numeroase scrisori unor arhivişti din Franţa şi din străinătate.

2. Cf. n. 2, p. VII.

XII

REGII TAUMATURGI

acestui frate mort, ca şi tatăl său, înainte de a putea vedea încheiată şi publicată opera la pregătirea căreia îşi adusese o contribuţie pe care Marc Bloch o declară decisivă¹.

Istoria totală a unui miracol

Trebuie să privim acum lucrarea Regii taumaturgi aşa cum a conceput-o şi a scris-o Marc Bloch, străduindu-ne s-o încadrăm în gîndirea istorică şi antropologică a epocii, la începutul anilor douăzeci ai secolului al XX-lea. Ceea ce a vrut să facă Marc Bloch este istoria unui miracol şi, totodată, a credinţei în acest miracol. De altminteri, cele două se confundă - mai mult sau mai puţin. Marc Bloch a arătat că miracolul există începînd din clipa în care oamenii pot crede în el (nu există determinism la Marc Bloch, ci doar ; nişte corelări raţionale între fenomenele istorice, fără să aibă loc o iden­tificare hegeliană între raţional şi real) şi scade, apoi dispare din momentul în care ei nu mai pot crede într-însul. „Dacă nu mi-ar fi fost teamă, scrie el, că îngreunez şi mai mult un titlu deja prea lung², aş fi dat acestei cărţi un al doilea subtitlu: Istoria unui miracol" (p. 21).

Durata lungă

Miracolul acesta el vrea „să-l explice în durata şi evoluţia sa", în cuprinsul unei „explicări totale". Recunoaştem aci două dintre marile teme ale „şcolii" de la Annales-. Istoria globală sau totală (cu cît e mai bună formularea „explicarea totală", chiar dacă rămîne, bineînţeles, un ideal, un caz limită, un orizont mai mult sau mai puţin inaccesibil), şi durata lungă, a cărei definiţie avea s-o expliciteze Fernard Braudel, în 1958³, într-un articol pe drept celebru, după ce-i dăduse cea mai frumoasă ilustrare în Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca luiFtiipalII-lea" (1949). Durata lungă nu e numaidecît o îndelungată perioadă cronologică, ea este acea parte a istoriei -partea structurilor - care evoluează şi se schimbă cel mai încet. Durata lungă înseamnă un ritm lent. Ea poate fi descoperită şi observată pe un interval de timp relativ scurt, dar sub durata evenimenţială şi conjunctura pe termen mediu. Cel mai rău ar fi să ne închipuim că problematica „de la origini pînă în zilele noastre", rareori compatibilă cu o problematică istorică ştiinţifică, înseamnă durata lungă perfectă. în cazul însă, în care istoricul are şansa - cum se întîmplă cu Regii taumaturgi - să cunoască începutul şi sfîrşitul unui fenomen istoric, să-l poată studia în întreaga lui viaţă istorică, de la naştere şi geneză pînă la declinul şi dispariţia sa, avem de-a face cu o şansă excepţională. Marc Bloch a putut avansa astfel ideea că miracolul regal, ritul atingerii s-a „născut în Franţa către anul 1000, iar în Anglia cam cu un secol mai tîrziu", şi că a dispărut, în Anglia, la suirea pe tron a dinastiei germane de Hanovra, în 1714, şi în Franţa la 31 mai 1825, cînd Carol al X-lea, după ungerea sa (29 mai) a fost cel din urmă rege al Franţei care a mai atins nişte scrofuloşi.

1. A se vedea mai departe pp. XVII-XVIII.

2. Regii taumaturgi. Studii asupra caracterului supranatural atribuit puterii regale, cu deosebire în Franţa şi în Anglia.

3. F. Braudel, „Istorie şi ştiinţe sociale. Durata lunga", Annales E. S. C, 1958, pp. 725-753, reluat în Ecrits sur Ibistoire, Paris, Flammarion, 1969, pp. 41-83-

* Trad. rom. de Mircea Gheorghe, cu o prefaţă de Al. Duţu, ed. Meridiane, 1985-1986 (n. tr.).

PREFAŢA

XIII

Idolul originilor

Printr-un dublu paradox, partea ce trebuie revizuită astăzi din Regii taumaturgi este cea care se referă la originile atingerii regale. Paradox, fiindcă Marc Bloch, care va denunţa curînci ceea ce va numi în Profesiunea de istoric „idolul originilor", sacrifică aci acestui concept ce conduce la confuzia dintre origini, izvoare (alt cuvînt periculos, ca şi cînd în istorie lucrurile ar curge dintr-un izvor sau printr-o naştere naturală) şi cauze. Or, Marc Bloch lăsa să se întrevadă, încă din Regii taumaturgi, nişte concepte mai fecunde: moştenire, alegere, naştere, geneză, cu ideea de bază că „nicicînd un fenomen istoric nu se explică pe deplin în afara studiului momentului său". Al doilea paradox e acela că erudiţia, mereu necesară, fundamentală pentru istoric, nu e mai solidă, prin natura sa, decît ipotezele, interpretările, ideile. Părerea istoricilor care gîndesc că erudiţia bine practicată poate ajunge la nişte certitudini absolute, la nişte concluzii definitive este o iluzie pericu­loasă. Şi erudiţia - chiar şi cea mai bună - este fragilă. Apar alte documente care modifică locul unui document cunoscut anterior în seria cronologică. Un nou unghi de atac dă sensuri noi vechiului document, inclusiv la nivelul literalităţii şi al istoricităţii. începînd chiar de la nivelul documentării, trecutul are, datorită descoperirilor şi noilor tehnici, un frumos viitor în faţa sa. Să fim deci, încă din faza erudită a muncii istorice, suficient de modeşti şi de umili în faţa viitorului, ca şi în faţa trecutului.

Cazul Regilor taumaturgi mi se pare exemplar. După ce a adunat şi examinat critic documentele pe care chiar şi erudiţii cei mai puţin încîntaţi de demersul lui Marc Bloch le-au lăudat ca răspunzînd exigenţelor ştiinţifice celor mai riguroase, Marc Bloch extrage din lotul lor un text. Este o scrisoare a unui cărturar de origine franceză, care trăia la curtea regelui Henric al II-lea al Angliei, Pierre de Blois. El scrie către 1180: „Mărturisesc că a-l asista pe rege înseamnă [pentru un cărturar] împlinirea unui lucru sfint; căci regele este sfînt; el e Hristosul lui Dumnezeu; căci nu zadarnic a primit sacramentul ungerii cu mir, a cărui eficacitate, dacă cineva, din întîmplare, n-ar cunoaşte-o sau ar pune-o la îndoială, ar fi din plin demonstrată de dispariţia acelei ciume care atacă vintrele şi de vindecarea scrofulelor"¹.

Interesîndu-mă de istoria pestei inghinale, numită şi ciumă buhonică sau ciumă neagră în Evul Mediu, şi recitind Regii taumaturgi, am fost intrigat de textul care îi atribuia lui Henric al II-lea (mort în 1189) puterea de a fi făcut să dispară o asemenea epidemie de pestă inghinală. Astăzi, noi ştim într-adevăr (putem vorbi în acest caz de un fapt incontestabil, căci un fenomen masiv cum e pesta neagră s-ar fi întîlnit în mod obligatoriu în documentele destul de numeroase din secolul al XIl-lea) că n-a existat o epidemie de pestă inghinală în Occident între secolul al Vll-lea şi 1347².

1. Textul latin, editat în tomul 207 al Patrologiei latine a lui Migne, col. 440 D, pe care Marc Bloch l-a verificat pe textul manuscrisului de la Biblioteca naţionala din Paris, Noi achiziţii latine 785, p. 59 şi pe care eu l-am cerut sâ fie verificat pe cele mai vechi manuscrise (întrucît ni-am gîndit pentru o clipă, că textul autentic putea fi nu inguinariaepestis, pesta inghinală, ci igniariaepestis, boala focului, adică a înflăcâ-raţilor, datorată pintenului de secară, ce este atestata în epocă), zice: „fideni ejus plenissimam faciet defectus inguinariae pestis, et curatio scroptuilarum" (Regii taumaturgi, pp. 30-31 şi p. 31, n. 1).

2. Dr. Jean-Noel Biraben, Ies bomines et la peste en France et dans Ies pavs europeens et mediterraneens, 2 voi., Paris — La Haye, 1976. Dr. J.N. Biraben şi .1. Le Goff, La Peste dans le haut Moyen Age, in Annales E. S. C, 1969, pp. 1484-1508.

XIV

REGII TAUMATURGI

Acum şaizeci de ani, istoriografia se afla însă în cea mai perfectă confuzie în ce priveşte cronologia ciumei negre şi marea majoritate a istoricilor serioşi - inclusiv savantul şi curiosul Marc Bloch - începeau să se intereseze treptat de această maladie pe care n-o întîlneau, pentru motive temeinice, în documentele lor, între secolul al VH-lea şi mijlocul celui de al XIV-lea. Marc Bloch încearcă totuşi o anumită nelinişte în faţa acestei indicaţii. El se întreabă: „De fapt, nu ştim la ce fac aluzie aceste ultime cuvinte: poate că la o epidemie de ciumă bubonică, ce ar fi cedat, după cum se vede, influenţei miraculoase a regelui. Confuzia între anumite forme de buboane de ciumă şi adenita inghinală nu era deloc imposibilă pentru un om din vremea aceea, afirmă un excelent istoric al medicinii, doctorul Crawford. Pierre de Blois nu era medic" etc. (p. 32). Dar dacă Pierre de Blois nu este un martor bun pentru pesta inghinală, de ce ar fi un astfel de martor pentru scrofule?

Or, Marc Bloch conchide: „Astfel, Henric al Il-lea îi vindeca pe scro-fuloşi". Dacă el crede că poate interpreta - cu rezerve - unele texte din secolul al XI-lea, ca permiţînd să se presupună că atingerea regală exista în Anglia încă de la începutul secolului al XI-lea, tot el afirmă, fără rezerve, că acest text este cea mai veche mărturie sigură Cp. 35) că regele Angliei vindeca scrofulele.

Am putut determina provenienţa foarte probabilă a menţionării dispa­riţiei unei epidemii de ciumă în faţa puterii unui rege, la Pierre de Blois¹. Gregoire de Tours povesteşte în a sa Istorie a francilor (X, 1) cum Papa Grigore cel Mare, în anul ridicării sale la pontificat (590), a poruncit poporului din Roma nişte litanii - procesiuni şi cîntece de penitenţă - ca să facă să înceteze o gravă epidemie de „pestă inghinală", epidemie foarte reală, în acest caz, ce pustia Roma. Această litanie majoră, în contrast cu litania minoră a rugăciunilor dinainte de înălţare, a fost de atunci înainte celebrată, în întreaga creştinătate, la 25 aprilie şi a intrat în liturghia regulată. Beda vorbeşte deja, la începutul secolului al Vll-lea, despre acest lucru în Homilia 97, De majori litania (P.L., t. 94, col. 499). Cu puţin înaintea momentului cînd Pierre de Blois îşi scrie scrisoarea, liturghistul parizian Jean Beleth, în Summa de Ecclesiasticis o/ficiis, la capitolul „Despre litanii", aminteşte originea marii litanii instituite de Grigore cel Mare ca să facă să dispară o „pestis inguinaria"². în secolul al XIII-lea încă, faptul este raportat de Jacques de Voragine în Legenda aurită (pe la 1255), iar dominicanul Jean de Mailly, în opera sa inedită Abbreviatio in gestis et miraculis sanctorum (pe la 1243), descrie major letania, amintindu-i originea. El povesteşte legenda potrivit căreia, după litania sa, Grigore cel Mare a văzut, în vîrful unui castel roman, un înger care-şi ştergea sabia însîngerată şi şi-o punea în teacă - de unde şi numele de castel al Sfintului înger dat monumentului. El adaugă că procesiunii acesteia i se spune „a crucilor negre"³. Ea avea loc în ziua Sfintului Marcu, la 25 aprilie, şi Joinville menţionează că Sfîntul Ludovic s-a născut în acea zi (1214), ceea ce a fost un semn prevestitor al morţii sale tragice în faţa Tunisului.

Astfel Pierre de Blois n-a făcut nimic altceva decît să împrumute dintr-o tradiţie literară şi dintr-o practică liturgică bine cunoscută, ce continuau să

1. Ţin sa mulţumesc d-nei Marie-Claire Gasnault care m-a ajutat în această cercetare

2. Jean Beleth, Summa de Ecclesiasticis officiis, ed. H. Douteil, Turnholt, 1976. Corpus cbristianorum, Continuatio medievalis, XII, pp. 232-234.

3. Jacques de Voragine, Legende doree, litania majora şi litania minora. Jean de Mailly, Abbreviatio in gestis et miraculis sanctorum, Paris, bibi. Magazine, ms. 1731, f- 55V-56, lucrare a cărei cunoaştere o datorez doamnei Marie-Claire Gasnault.

PREFAŢĂ

XV

existe de-a lungul unor secole în care n-a fost nici o epidemie de ciumă neagră. Aşadar, Henric al Il-lea n-a făcut să dispară nici un fel de ciumă, ci Pierre de Blois i-a atribuit o minune a lui Grigore cel Mare, perpetuată în hagiografie şi în liturghie. Oare n-a făcut la fel cînd a fost vorba de vindecarea scrofulelor? Nu pot s-o afirm, fiindcă, spre deosebire de dispariţia pestei negre, n-am găsit nici o tradiţie anterioara precisă în legătură cu aceasta; dar scrisoarea lui Pierre de Blois este cu totul discreditată în privinţa istoricităţii miracolelor lui Henric al Il-lea.

Or, fără să ţină seama de acest text, ci doar analizînd foarte de aproape celelalte texte pe care Marc Bloch îşi sprijină demonstraţia privind originea atingerii regale a scrofulelor, la începutul secolului al XII-lea în Anglia şi în secolul al XI-lea în Franţa, un istoric britanic, Frank Barlow, a demonstrat de curînd, în chip convingător, că nici unul dintre aceste texte nu permite să se afirme temeinic că lucrurile s-au petrecut astfel. Pentru el, şi aceasta era şi impresia mea, dacă pentru regii Franţei există o singură menţiune sigură despre atingerea regală a scrofulelor, în secolul al XIMea, de către Ludovic al Vl-lea, nu există nici o dovadă că ei le-au atins în mod regulat înainte de sfintul Ludovic. în ce-i priveşte pe regii Angliei, trebuie să împingem pînă la 1276 cea dintîi menţionare sigură a acestui ritual¹.

Astfel, e probabil că ritul regal al vindecării scrofulelor n-a devenit o practică obişnuită în Franţa şi în Anglia decît la mijlocul secolului al XIII-lea. Esenţialul demonstraţiei lui Marc Bloch rămîne însă intact. Doi regi creştini au devenit în cursul Evului Mediu - graţie unui ansamblu ritual şi unei credinţe particulare - personaje sfinte, vindecătoare miraculoase. Aceasta e o variantă creştină a regalităţii sacre. Dumnezeu, alături de sfinţi, îi alege pe regii celor două naţiuni ca să îndeplinească minuni în numele său. Cu toate că o controlează, Biserica trebuie să recunoască noua putere regală. Atît numai, că regii respectivi au avut nevoie de mai mult timp ca să dobîndească o asemenea putere decît a crezut Marc Bloch. Poate că împrejurările din secolul al XIII-lea (poziţia laicilor, evoluţia riturilor şi a gesturilor, concepţia despre sfinţenie, atitudinile faţă de trup şi de boală etc), dincolo de aspec­tele propriu-zis politice, lămuresc cu mai mare precizie miracolul regal decît a putut s-o facă Marc Bloch cînd i-a plasat instituirea mai de timpuriu.

Oncţiune şi politică

Cercetînd „originile", adică începutul cronologic al miracolului regal, Marc Bloch se întîlneşte cu două teme esenţiale ale operei sale: legătura între puterea taumaturgică şi ceremonia încoronării sau, mai exact, a oncţiunii cu resorturile politice ale acestei recurgeri la sacru.

Aşa cum arată manualele liturgice ale încoronării regilor Franţei, acele ordines ale încoronării din secolul al XIII-lea², ceremonia de la Reims comportă două aspecte, care reprezintă şi două faze succesive ale cere­moniei, consacrarea sau oncţiunea şi încoronarea. Tocmai din această

1. Frank Barlow, „The King's Evil", in English Historical Review, 1980, pp. 3-27. Autorul acestui important articol, care omagiază opera de pionierat a lui Marc Bloch. zice (p. 25) ca miracolul regal „was not a manifestation of holiness but of regality". Nu' e vorba de .sfinţenie, ci de sacralitate, de regalitate sfin{ită.

2. Despre ordines cu prilejul încoronării regilor Franţei studiul clasic e acela al lui PE. Schramm, Ordines - Studieri II: Die Kronung bei den Westfranken und den Franzosen, in Archiv fur Vrhunden Forscbung, 15, 1938, pp. 3-55. Dar acest studiu este plin de erori, datorate unei proaste cunoaşteri şi datări a manuscriselor. Rectificări importante şi judicioase au fost făcute de Herve Pinoteau, „Oficierea încoronării sfintului Ludovic al IX-lea, rege al Franţei", in Itineraires, nr. 162, aprilie

XVI

REGII TAUMATURGI

miruire îşi trag regii Franţei puterea lor miraculoasă. Ceea ce face din regele Franţei regele prea creştin, cum se va numi el la sfîrşitul Evului Mediu, ceea ce-l plasează deasupra celorlalţi regi ai Creştinătăţii este faptul că uleiul cu care este uns la încoronare este singurul cu origine supranaturală. Acest ulei provine din Sainte Ampoide* adusă de un porumbel (Sfîntul Duh sau mesagerul său) pentru botezarea lui Clovis de către Sfîntul Renii. Regele Franţei este singurul uns cu un ulei divin, venit din cer (se are multă grijă ca regina să nu fie unsă decît cu ulei natural). Totuşi, în secolul al XTV-lea, monarhia engleză va revendica acelaşi privilegiu. în 1318, un dominican englez, fratele Nicolas de Stratton se duce să-i spună Papei loan al XXII-lea, la Avignon, că faimosul arhiepiscop Thomas Becket, canonizat la trei ani după moartea sa (1173), pe cînd se afla exilat în Franţa, a primit de la Sfinta Fecioară un flacon a cărui menire era să fie uns cu el al cincilea rege al Angliei după Henric al II-lea (adică, în 1318, regele care domnea, Eduard al II-lea), fiindcă, spre deosebire de strămoşul său, care pusese să fie asasinat Becket, el ar fi un „om de valoare, campion al Bisericii" şi ar vrea „să recucerească Ţara Sfîntă de la păgîni". loan al XXII-lea nici n-a respins, nici n-a recunoscut oficial această poveste. Dar, cel puţin în Anglia, s-a stabilit opinia că regele englez era şi el miruit cu un ulei supranatural.

Cu acelaşi prilej, Marc Bloch observa că, în geneza atingerii regale există un climat politic ce se afirma chiar de la început. Politică a regilor faţă de Biserică, dar şi politică a regilor englezi şi francezi atît în propriile regate, cît şi unul faţă de celălalt; cucerirea unei puteri miraculoase însoţeşte, pe acelaşi plan, afirmarea puterii monarhice, confruntată cu marii feudali, cu baronii, atît în Franţa cît şi în Anglia. E un instrument dinastic. Marc Bloch vedea în el unul dintre mijloacele prin care cei doi regi dobîndeau o putere dominantă, de un alt ordin decît cel al ierarhiei feudale. Dacă trebuie să transferăm dobîndirea acestei puteri din secolele XI-XII în cel de al XIII-lea, e vorba mai degrabă de o consacrare decît de un mijloc de ajungere la ea.

Dar ea mai este şi miza unei lupte de prestigiu între cele două monarhii — mai exact a celei dintre Capeţieni şi Plantageneţi. Miracolul regal este unul dintre semnele şi obiectele de emulaţie şi de concurenţă ale marii rivalităţi franco-engleze din Evul Mediu¹.

Popularitatea miracolului

După „origini", Marc Bloch abordează, pătrunzînd vizibil în domeniul ce-l interesează mai mult, problema „popularităţii". Termenul acesta desemnează pentru el două fenomene care nu se suprapun în întregime. Pe de o parte, e vorba de răspîndirea miracolului: de unde şi studiul frecvenţei atingerilor,

1972, pp. 67-88. Grupul de antropologie istorică a Occidentului medieval de la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales speră să propună -în cadrul studiului şi editării unuia dintre cele mai interesante manuscrise ale unuia din respectivele ordines, ms. lat. 1246 de la Biblioteca naţională clin Paris - o nouă clasificare şi cronologie a unor ordines regale franceze din secolul al XIII-lea. 1. Marc Bioch tindea să creadă că iniţiativele şi primele succese interveniseră de partea monarhiei franceze, imitată apoi de cea engleză. Rectificările cronologice propuse de Frank Barlow şi de mine însumi nu repun în cauza acest model, cu toate că îl deplasează în timp. Trebuie să amintim că, aşa cum bine văzuse Marc Bloch, relaţiile dintre Franţa şi Anglia, în ce priveşte încoronarea regală, există încă din Evul Mediu timpuriu: „Ritualurile france şi cele anglo-săxone se dezvoltau paralel şi, putem crede, nu fără influenţe reciproce" (Regii taumaturgi, pp. 324-325). în acele ordines franceze din secolul al XIH-lea, întîlnim referiri precise la ritualurile anglo-saxone. Este vorba despre recipientul (flacon) în care se păstra untdelemnul pentru miru-irea regilor.

PREFAŢA

XVII

al numărului participanţilor, al originii geografice a bolnavilor atinşi. Docu­mentul esenţial este, în ncest caz, reprezentat de conturile regale. Din nefericire, pentru Franţa, incendiul depozitului Camerei de conturi din Palais de la Cite, din 1737, n-a mai lăsat decît nişte rămăşiţe din registre. Ele îi permit lui Marc Bloch să schiţeze una dintre primele aproximări cantitative ale unei practici rituale, ale unui fenomen de mentalitate. El introduce în acest domeniu o preocupare statistică¹.

Dar popularitate înseamnă şi felul în care miracolul este „receptat" de „popor". Marc Bloch schiţează aşadar o istorie a „receptării" unui fenomen istoric, într-o perspectivă socio-psihologică ce cunoaşte astăzi, după cum se ştie, un mare succes, mai ales în domeniul istoriei literare². El pune o problemă esenţială pentru istoric: cum şi în ce fel poate atinge masa un fenomen care - oricare i-ar fi arierplanurile magice şi folclorice - a fost elaborat de nişte medii restrînse, situate la vîrful ierarhiei culturale sociale -regele şi anturajul său, episcopi, liturgişti şi teologi? Aceste raporturi între unele teorii şi practici ale elitei, pe de o parte, şi credinţa şi mentalitatea „comune", de cealaltă, se află în centrul miracolului regal, ca şi al oricărui alt miracol. Iată-ne departe de istoria ideilor moştenite, de tradiţie pozitivistă sau idealistă (acea Geistesgeschichte a profesorilor germani), cantonată în cerul ideilor şi pe culmile societăţii.

Ca să răspundă la această întrebare, Marc Bloch scrutează desigur opinia ecleziastică, deţinătoare a privilegiilor ideologiei oficiale, dar mai ales exploatează domeniul ce i se pare cel mai interesant, cel mai pertinent în această chestiune: al medicinii populare, al folclorului medical. Ajutat de fratele său, el îşi multiplică cercetările şi lecturile. în această privinţă, bibliografia lui e de o mare bogăţie şi documentele atestă amploarea unei curiozităţi ale cărei sondaje şi rezultate opera le-a păstrat doar în parte. El a reţinut mai cu seamă pentru cartea sa modul în care atingerea scrofulelor devine „un loc comun medical" în tratatele de medicină savantă, din momentul în care intră în umbră cenzurile ecleziastice cu privire la un rit bănuit de magie şi păgînism. Mereu stimulator de idei şi indicator de piste, Marc Bloch sugerează interesul pe care l-ar avea un studiu comparat al evoluţiei ideilor medicale şi al ideologiei religioase³.

Rituri

El se interesează poate încă şi mai mult de o particularitate a ritului englez, inexistentă în ritualul francez: „al doilea miracol al regalităţii engleze: inelele medicinale". De la începutul secolului al XIV-lea, în Vinerea Mare, regele Angliei, după ce depunea pe un altar nişte monede, le „răscumpăra", punînd în loc o sumă echivalentă, indiferent în ce fel de bani şi punea să se fabrice din cele dintîi nişte inele ce erau date apoi anumitor bolnavi, în special epileptici, care se vedeau astfel vindecaţi prin purtarea acelor inele, denumite cratnp-rings.

1. „Statisticile atingerii merită sa-l intereseze pe istoricul care încearcă să retraseze nuanţele evoluţiei loialismului monarhic" {Regii taumaturgi, pp. 74-75).

2. H. Robert Jauss, Pour tine esthetique de la reception (trad. din germană), Paris, Gallimard, 1978.

3- Cf. R. Zapperi, L'iiomo incinta. La donria. l'uomo e iipotere (Bărbatul însărcinat. Femeia, bărbatul şi puterea, trad. franceză sub tipar la P. U. F.), Cosenza, 1979, care arată că mitul bărbatului însărcinat, instrument al dominaţiei bărbatului asupra femeii, face obiectul unei justificări fiziologice „ştiinţifice", ratificînd ideologia religioasă de la sfîrşitul Evului Mediu şi din Renaştere.

XVIII

REGII TAUMATURGI

Marc Bloch realizează o descriere exemplară a ritului şi a gesturilor regilor Angliei care îl îndeplinesc (pp. 112-113). El îl apropie de folosirea diferitelor talismane, ca să demonstreze „originile magice ale ritului inelelor" şi scoate în evidenţă faptul că „miezul acţiunii -consta într-o» operaţie de natură oarecum juridică: ofranda monedelor de aur şi de argint şi răscum­părarea lor cu ajutorul unei sume echivalente" (pp. 118-119). El subliniază apoi că procesul acesta pe bază de tradiţii magice este un proces istoric-. este „cucerirea unei reţete magice de către regalitatea miraculoasă" (pp. 120 şi urm.). Atenţia sa pentru elementele ceremonialului denotă o atitudine de antropolog. El se preocupă mai întîi de descoperirea cadrelor spaţiale şi temporale¹, esenţiale în domeniul sacrului. în dosarul cu documentele sale, purtînd titlul „încoronarea franceză", există pe copertă două întrebări: „unde?" şi „cine oficiază?".

Dosarul iconografic pe care l-a constituit Marc Bloch şi al cărui studiu n-a apucat decît să-l schiţeze ar trebui să fie completat şi analizat sistematic. Localizarea atingerii regale după aceste imagini ne lasă impresia că locul ceremoniei a fost disputat între Biserică şi un loc propriu-zis regal, palatul regelui sau chiar un loc exterior, acolo unde se găsea regele, cel care creează în jurul său un fel de mic teritoriu regal sacru. Se pare că deseori s-a recurs - atît pentru raţiuni simbolice, cît şi practice - la un loc de compromis, capela palatului regal, grădina unei biserici etc. Legătura cu mesa şi uneori cu împărtăşirea regelui, sub cele două specii, se întîlneşte frecvent. Se pare că regii englezi au scăpat mai greu, după cum notează Marc Bloch, de o anume absorbire în spaţiul ecleziastic. Atingerea scrofulelor devine o adevă­rată liturghie clericală. Miracolul acelor cramp-rings are loc în capela palatului, în Vinerea Mare, altarul jucînd un rol central şi esenţial.

Cine conduce şi controlează ritualul în acest rit? Pentru regele Franţei, încoronarea şi oncţiunea e săvîrşită de Biserică, prin persoana arhiepis­copului de Reims şi de unii episcopi (dependenţi de un arhiepiscop) care îl înconjoară. în şedinţele de atingere a scrofulelor, nu e oare regele însuşi cel care nu e numai actorul ceremoniei, dar şi cel ce o oficiază ?

în fine, Marc Bloch subliniază importanţa obiectelor sfinţite în rit. în documentele sale, el face inventarul a ceea ce numeşte „elementele" regalităţii sacre: „semnul regal; flaconul sfîntului Thomas Becket, Sainte Ampoule de la Reims; piatra de la Scone; leii şi regii; florile de crin (şi flamura); împărtăşania sub ambele specii; Sfînta Lance; sabia; formulele de încoro­nare; sceptrul; coroana; inelul [şi cramp-rings]". însă Marc Bloch arată, cu multă fineţe, că aceste obiecte nu sînt folosite într-o societate fără istorie (presupunînd că aşa ceva există), ci că oamenii din Evul Mediu le conferă o identitate istorică, căpătată într-o anumită epocă, în anumite împrejurări. Sainte Ampoule de la Reims şi-a făcut intrarea în istoria terestră, în ziua botezului lui Clovis la Reims; cea a lui Thomas Becket în momentul exilării sfîntului episcop în Franţa, iar aceea de la Marmoutier, cu ocazia căderii sfîntului Martin în mănăstirea în care un înger i-a adus un balsam divin ca să-şi vindece coasta ruptă. Ea a fost folosită pentru încoronarea lui Henric al IV-lea la Chartres, în 1594, după ce îi fusese adusă lui Ludovic al XI-lea pe patul de moarte şi (în mod legendar) fusese utilizată la încoronarea lui Ludovic al Vl-lea, la Orleans, în 1108². Acesta e titlul unei coperte a

1. Producerea inelelor (cramp-rings) de către regii Angliei are loc, de exemplu, în Vinerea Mare.

2. Cf. Pierre Gasnault, La sainte Ampoule de Marmoutier, in Analecta Bollandia Melanges offerts ă Baiidoiiin de Gaiffieret Francis Halkin, t. 100, 1982, pp. 243-257.

PREFAŢA

XIX

documentelor lui Marc Bloch: „obiectele încoronării capătă o valoare istorică" şi titlul unei fişe: „tendinţa de a vedea în obiectul simbolic de la început un obiect istoric". Istoricul Marc Bloch înţelege tendinţa profundă a creştinis­mului de a se înscrie în istoricitate. Tradiţie, folclor, simboluri, toate sînt antrenate în istorie.

De aci, el trece în chip natural la problema mai generală a „regalităţii miraculoase şi sacre" în Occidentul medieval.

Prin urmare, deschide mai întîi, dosarul regalităţii sacerdotale. Rezultatul e neînsemnat. Dacă, într-adevăr, la Bizanţ basileus a reuşit să domine spiritualul şi temporalul - nimic asemănător în Occident, unde nu există cezaro-papism. Regii (şi împăratul) au oscilat între două atitudini sau au încercat să le combine. Ori să distingă clar spiritualul şi temporalul şi să-i facă pe stăpînii independenţi ai temporalului - ceea ce eu aş numi averroism politic (potrivit doctrinei celor două adevăruri, cel al credinţei şi cel al raţiunii). Ori, aşa cum papii au revendicat dreptul unei priviri asupra temporalului în virtutea puterii de a lega şi a dezlega, avînd în vedere păcatul (ex ratione peccati), să dobîndească o putere în domeniul spiritual, obţinînd un anumit statut sacerdotal. în acest loc, Marc Bloch ne atrage atenţia asupra faptului că, mai mult decît în noţiunea de rex-sacerdos avansată de teologi şi de teoreticienii Disputei dintre Sacerdoţi şi Imperiu, tocmai în domeniul liturgic, prin analiza tratatelor sau, şi mai bine, a ritualurilor, se pot observa apropierile prin care regii au încercat să se infiltreze în ierarhia ecleziastică. Din partea Bisericii, tendinţa era aceea de a-i limita la un rol apropiat de cel al subdiaconilor, pe cîtă vreme ceremo­nialul sacru trădează un anumit efort al regelui şi al anturajului său de a-şi copia „hirotonisirea" după aceea a episcopului. Dar acesta e un studiu în care aproape totul rămîne de făcut.