Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

Legende

Marc Bloch se înscrie apoi pe calea legendelor care au ilustrat monarhia sfinţită medievală şi, mai cu seamă, „ciclul monarhic francez". Aci, Marc Bloch adună un fascicul de credinţe legate prin caracterul supranatural al unui anumit număr de însemne regale ce-au dat loc la legende, la care adaugă atingerea scrofulelor: ., Sainte Ampoule, florile de crin aduse din cer, flamura care e şi ea cerească la origini; să adăugăm darul de a vindeca: vom avea minunatul fascicul pe care apologeţii regalităţii capeţiene aveau să-l ofere de aci înainte, fără încetare, admiraţiei Europei" (p. 237). Astfel, alături de însemnele regale propriu-zise, de acele regalia care, contrar acelei Sainte Ampoule păstrate la abaţia Saint-Remi din Reims, sînt păstrate la abaţia regală de la Saint-Denis (coroana, spada, pintenii de aur, sceptrul aurit), fecioara cu mîna de fildeş, pantalonii de mătase violeţi, brodaţi cu crini de aur, tunica violetă „cu care subdiaconii sînt îmbrăcaţi la mesă", haina de

Se va reţine persistenţa unui model, cu variaţiile sale în ce priveşte intermediarii divini, fără ca funcţia - în sensul lui Propp - să se schimbe. în secolul al IX-lea, apariţia acelei Sainte Ampoule de la Reims (botezul lui Clovis, la începutul secolului al Vl-lea) adusă de un porumbel (Sfîntul Spirit); la începutul secolului al XTV-lea, prezentarea flaconului lui Thomas Becket (oferită de Sfînta Fecioară la sfîrşitul secolului al XII-lea); sainte Ampoule de la Marmoutier, convocată la finele secolului al XVI-lea, şi care necesită un dosar cu atît mai bogat, cu cît are mai puţină notorietate (darul îngerului pentru Sfîntul Martin, la sfîrşitul secolului al IV-lea, încoronarea lui Ludovic al Vl-lea, la începutul secolului al XIl-lea, relaţia cu Ludovic al XI-lea, la sfîrşitul secolului al XV-lea).

XX

REGII TAUMATURGI

deasupra fără glugă, tot violete¹ - există obiectele supranaturale coborîte din cer şi puterea de a vindeca. Aceste obiecte şi această putere îl pun pe rege în contact direct cu Dumnezeu, însă intermediarul ecleziastic - la un anumit nivel - este menţinut: Sainte Ampoule i-a fost adusă Sfîntului Remi, abatele de la Saint Remi este cel care păstrează, aduce şi duce înapoi flaconul încoronării, episcopul de Reims e cel care îl miruieşte pe rege. De altminteri, dacă arhiepiscopul de Reims, care a consemnat-o cel dintîi în scris în secolul al IX-lea, a împrumutat într-adevăr legenda, după cum crede Marc Bloch, din nişte tradiţii folclorice din Reims, el a consemnat miracolul ca să folosească mai întîi pretenţiilor de supremaţie ecleziastică ale bisericii din Reims şi să afirme, după moda carolingiană, controlul monarhiei de către Biserică.

Marc Bloch nu compară puterea vindecătoare pe care o aveau regii Franţei şi Angliei în Evul Mediu cu aceea a şefilor carismatici din alte societăţi, pentru că observase deja limitele unei metode comparatiste spre care era totuşi înclinat. Folosindu-se de principalul său ghid în materie de antropologie, de Frazer, el evocă credinţele şi practicile triburilor din Oceania şi puterile şefilor din insulele Tonga din Polinezia. Era totuşi un caz izolat şi el formulează una dintre legile călăuzitoare ale comparatismului corect: „Studiul triburilor din Oceania aruncă lumină asupra noţiunii de regalitate sacră, aşa cum înfloreşte sub alte ceruri, în Europa antică sau chiar medievală; nu ne-am putea aştepta să regăsim în Europa toate instituţiile din Oceania... Mulţi dintre primii misionari credeau că regăsesc la «sălbatici» tot felul de concepţii creştine, mai mult sau mai puţin şterse. Să ne ferim de a săvîrşi eroarea inversă şi să nu transpunem integral Antipozii la Paris ori la Londra" (pp. 39-40).

Marc Bloch face apoi un ocol prin două legende care au rămas la marginea creştinării corpului de legende regal: seninul regal şi atitudinea leilor faţă de regi. în credinţa strict populară, neacceptată de Biserică, regele Franţei, după modelul altor suverani, poartă un semn pe piele, o pată, un naemis, în formă de cruce, aproape întotdeauna pe umărul drept, mai rar pe piept şi de culoare roşie aprinsă. Foarte probabil, acesta e semnul pe care Carol al Vll-lea i l-a arătat Ioanei d'Arc, fiind numai ei doi, la Chinon, ca să-i dovedească faptul că era cu adevărat fiul legitim al lui Carol al Vl-lea şi nu un bastard. Credinţa aceasta se regăseşte atît în Antichitatea elenă cît şi în pretenţiile anumitor şarlatani din Europa modernă. Pe de altă parte, poporul cumsecade crede că „leii nu rănesc niciodată un rege adevărat". Iar un dominican, ambasadorul lui Eduard al III-lea la Veneţia, în 1340, îi face cunoscut dogelui că regele Angliei „ar fi acceptat să-l recunoască pe Filip de Valois ca rege al Franţei, dacă prinţul, după ce s-ar fi expus unor lei înfometaţi, ar fi scăpat nevătămat din ghearele lorMpp. 11 şi 179-180).

în sfîrşit, la capătul unui lung studiu personal şi original, Marc Bloch analizează contaminarea dintre cultul unui sfînt şi ritul regal al vindecării

1) Acolo unde ele sînt păstrate cel puţin de la mijlocul secolului al XIl-lea, deoarece, contrar celor pretinse de P.E. Schramm care a fixat la 1260 momentul cînd regele le încredinţează abaţiei din Saint-Denis, ele se găseau acolo cu siguranţă la vremea încoronării lui Filip August în 1179. Cf. Recueil des Historiens de la France, t. 12, P- 215 şi E. Berger, Analele de la Saint-Denis, in Bibliolheque de l'Ecole des chartes, t. 40, 1879, pp. 279-288. Despre flamură, a se vedea Ph. Contamine „Flamura de la Saint-Denis în secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Studiu de simbolism religios şi regal", in Annales de l'Est, 1973, n. 3, pp. 179-244.

PREFAŢĂ

XXI

scrofulelor - fenomen fundamental al folclorului, pe care istoricul trebuie să-l accepte în propriul său domeniu. Exista de la începutul secolului al X-tea la Corbeny, în Aisne, cultul popular al unui sfînt venit din Cotentin, Marculf sau Marcoul, specializat şi el, se pare, în vindecarea scrofuloşilor, probabil în virtutea unui joc de cuvinte etimologic, plecînd de la mar, rău, şi cou, gît. Puterea lui a fost apropiată de a regilor şi ambele culturi s-au unit. Din secolul al XIV-lea pînâ într-al XVII-lea, regii Franţei, cu excepţia lui Henric al IV-lea, au făcut, după încoronarea lor, un ocol prin Corbeny, ca să ia în mînă capul (craniul) sfîntului şi să-i atingă apoi pe scrofuloşi cu o putere crescută prin aceea a sfîntului. Ludovic al XIV-lea şi urmaşii săi au pus să fie adusă racla sfîntului de la Corbeny la Reims, în momentul încoronării.

Contaminării dintre cultul sfîntului Marcoul şi miracolul regal, Marc Bloch îi adaugă o a treia credinţă populară, legată istoriceşte de cele două dintîi. Se credea în unele locuri că cel de al şaptelea dintr-o serie de fii, fără fiice intermediare, avea puteri de magician şi îndeosebi de vindecător. Prin asimilare cu puterea de vindecare a regilor, s-a atribuit celor de ai şaptelea fii nu numai darul special de a-i vindeca pe scrofuloşi, ci şi pe acela de a avea, din naştere, un semn distinctiv pe corp. în sfîrşit, a intrat în obicei ca, înainte de a-şi exercita harul, aceşti fii să se ducă în pelerinaj la Corbeny, la relicvele Sfîntului Marcoul. Marc Bloch, care a alcătuit un dosar gros cu privire la această credinţă în provinciile franceze, în Europa ba chiar şi în America, la indienii cherokee, s-a interesat în mod deosebit de mecanismul de interpătrundere dintre cele trei fenomene şi de această întîlnire istorică între o credinţă populara şi unele practici îngăduite sau asimilate de clerici.

Sfîrşitul miracolului

Marc Bloch îşi încheie cea mai lungă parte a cărţii sale, în care a încrucişat cronologia şi tematica, ceea ce e încă o metodă bună de istoric, cu studiul vicisitudinilor miracolului regal din secolul al XVI-lea pînă într-al XVIII-lea, „în timpul luptelor şi al absolutismului", apoi în epoca „declinului" şi a „morţii" sale.

Este demonstrarea faptului că o structură, atingerea regală, îşi schimbă locul şi semnificaţia în noile contexte istorice, fără să-şi schimbe, în esenţă, forma. Cît despre sfîrşitul ritului, acesta suferă puternic, în Anglia, atacul protestantismului şi dispare o dată cu schimbarea dinastică din 1714; în Franţa, moartea sa coincide cu Revoluţia şi cu căderea regalităţii, în pofida scurtei şi anacronicei reînvieri a încoronării lui Carol al X-lea, în 1825- Or, esenţialul nu se află în aceste evenimente, oricît de importante ar fi ele. Un fenomen istoric şi cu atît mai mult o credinţă, un fapt mental sînt rareori asasinate. Ele mor mai mult sau mai puţin încet, în ritmul schimbării mentalităţii şi condiţiilor în care a apărut această mentalitate.

în acest punct, Marc Bloch părăseşte riturile, gesturile, imaginile şi nu mai recurge la folclor, la etnografie sau la medicină. „Chestiunile profunde", „psihologia colectivă" suferă influenţa decisivă a evoluţiei intelectuale a elitelor. Ceea ce a ucis miracolul regal a fost spiritul „raţionalist", care a încercat, încă din secolul al XVII-lea, să-i găsească o explicaţie raţională, pînă ce Iluminismul, în secolul al XVIII-lea, renunţă la această cercetare şi proclamă pur şi simplu că miracolul nu există. Neputînd să se explice prin nici o raţiune naturală, de pildă pe calea sîngelui, miracolul regal dispare din credinţa savantă dimpreună cu toate celelalte minuni şi cu „o întreagă

XXII

REGII TAUMATURGI

concepţie despre univers" cu care „se înrudea". Mereu lucid, Marc Bloch vede perfect câ, în secolul al XVIII-lea, există un clivaj în „opinia comună" între spiritele luminate şi „poporul de rînd" care continuă să creadă într-o „acţiune miraculoasă" (pp. 287-288).

Explicaţie: o „eroare colectivă"

Nu-i mai rămîne, aşadar, lui Marc Bloch, raţionalist, moştenitor al secolului Luminilor, evreu ateu, încrezător mai mult decît oricine în marile valori laice născute din tradiţie, decît să-şi pună o întrebare: „cum de s-a putut crede în miracolul regal?". Aci, ca istoric descoperitor, care se sprijină pe antropologie şi sociologie, el schiţează o explicaţie ce se străduie să evite anacronismul şi pozitivismul reducţionist. Mai întîi, dacă regii „n-au vindecat niciodată pe nimeni", „principii medici" nu erau nişte impostori (p. 292). Toţi oamenii -cvasi-totalitatea societăţii din Evul Mediu şi pînă în secolul Luminilor - care au crezut în puterea vindecătoare au făcut-o, în esenţă, pentru două motive. Cel dintîi e că faptele fiziologice şi chiar medicale îngăduiau să se creadă într-asta. Bolile, mai mult sau mai puţin confundate sub numele de scrofule sau gîlci, se vindecau uneori în chip natural, deşi adesea în mod incomplet sau temporar. Natura îndeplinea miracolul. Şi dacă vindecarea intervenea, în general, la un interval destul de mare după îndeplinirea ritualului de vinde­care, oamenii de atunci credeau cu uşurinţă în realitatea unei minuni întîrziate.

Fără s-o dezvolte, Marc Bloch dă mai ales o explicaţie ce rămîne la baza istoriei mentalităţilor şi a psihologiei istorice: „Ceea ce a creat credinţa în miracol a fost ideea că trebuia să existe un miracol".

Explicaţia aceasta - oricum prea scurtă şi prea sumară - poartă totuşi pecetea raţionalismului de care era pătruns autorul ei. Este vorba de faimoasa concluzie: „Astfel, e greu de văzut în credinţa în miracolul regal altceva decît rezultatul unei erori colective" (pp. 296-297). Dar cum să-i reproşăm lui Marc Bloch faptul că nu se sustrage propriei sale problematici, tocmai lui, care citează în Profesiunea de istoric proverbul arab: „Oamenii seamănă mai mult cu timpul lor decît cu părinţii", proverb care e adevărat şi pentru cei mari? După ce-a deschis, prin cartea sa, căi ce sînt încă noi chiar şi astăzi, cum să ne plîngem că ne-a amintit exigenţa de adevăr ce trebuie să marcheze pentru un istoric limitele scufundării sale în trecut? O anumită istorie a mentalităţilor, care se mulţumeşte să pătrundă în ideile şi vocabularul oamenilor din trecut, arătîndu-se satisfăcută că a evitat anacro­nismul, n-a împlinit decît jumătate din profesiunea de istoric. Acesta are datoria ca, după ce a regăsit tonalitatea autentică a trecutului, să-l explice cu instrumentele erudiţiei ştiinţifice a epocii sale.

Utilajul conceptual al lui Marc Bloch

înainte de a măsura distanţa care ne desparte (şi totodată ne apropie) de Regii taumaturgi, aş vrea să reunesc cîteva date esenţiale privind intenţia lui Marc Bloch, metoda şi instrumentul său conceptual.

Vocabularul lui Marc Bloch dezvăluie cîteva ezitări, un anumit vag datorate caracterului de pionierat al cercetărilor sale, faptului câ eficacitatea noilor concepte era legată parţial de impreciziunea lor¹ şi, în fine, voinţei lui de â evita cadrele conceptuale prea rigide. El a şi spus, despre caracterele

%-îibtotobf'' "^{MentaIitiIţUe}' ° ^istorie ambigua.'-, inj. Le Goff şi R Nora (ed.) Faire

PREFAŢA

XXIII

originale ale cercetărilor franceze, că prefera noţiunea de regim celei de sistem, pentru că era mai suplă şi deci mai apropiată de realitatea istorică.

Fenomenele studiate - denumite de el prin expresii în care revine deseori, ca o obsesie, adjectivul colectiv, înlocuit prin comun — îi apar curînd ca nişte „deprinderi de gîndire" (p. 46), o „gîndire mai mult populara decît savantă" (pp. 156, 180), ca nişte „idei colective" (p. 30), „opinia colectivă" (p. 109), „opinia comună" (pp. 153, 155, 172), opusă subtilităţilor teologilor, ca nişte „reprezentări colective" (pp. 37, 39, 175), „reprezentări mentale" (p. 38), „reprezentări intelectuale şi sentimentale" (p. 181) şi, în sfîrşit, „imagini" (pp. 13-14), „imagini simbolice" (p. 159), „închipuiri" (pp. 159, 172), ca o „imaginaţie comună" (p. 178).

In ce priveşte imaginile, imaginaţia¹ conceptuală sau simbolică l-a determinat între timp pe Marc Bloch să acorde o importanţă particulară iconografiei (de exemplu, pp. 16, 103) şi să alcătuiască un bogat dosar iconografic, pe care l-a prezentat în Apendice II. Fără îndoială, nici aici Marc Bloch nu a aprofundat statutul imaginii în istorie şi în gîndirea istorică. Dar a atras atenţia istoricilor asupra avantajelor acestui document. Obiect specific, imaginea este importantă şi revelatoare, cu mult peste ceea ce-i pretind majoritatea istoricilor artei şi chiar iconografii şi iconologii moderni. Relaţia sa cu textele, locul său în funcţionarea societăţilor istorice, structura şi localizarea sa trebuie să fie studiate cu grijă. Reînnoirea istoriei artei e una dintre priorităţile cercetării istorice de astăzi.

Cuplului text-imagine, Marc Bloch îi adaugă gestul-, asupra semnificaţiei căruia insistă adeseori (pp. 50, 54, 65, 66, 138 etc). Şi, evident, riturile (pp. 13-14, 112 etc), pe care le analizează cu o metodă sigură. Nu i-a scăpat faptul că dobîndirea puterii de către regi se producea în timpul unei ceremonii, în cursul căreia regele îşi schimba natura. A vorbit deci despre riturile de trecere (pp. 48, 139), fără să extragă totuşi din această noţiune esenţială întreg profitul ce se poate afla în ea. El nu evocă decît în mod discret „schimbarea de stare ce rezulta dintr-însa pentru rege" (p. 139).

In sfîrşit, ca un concept global, Marc Bloch vorbeşte cînd despre „conşti­inţa colectivă" (pp. 49, 6l, 178 etc), cînd, mai rar, despre mentalitate. El face astfel aluzie la „prăpastia ce separă două mentalităţi" (p. 13). Mentalitate - termenul îl va însoţi aproape confidenţial în întreaga sa operă, mai ales în partea cea mai originală a Societăţii feudale, ca să mai apară o ultimă oară, sub chipul unui mesaj final, la sfîrşitul părţii redactate din

Profesiunea de istoric-. .....anumite condiţii sociale - deci, în natura lor

profundă, mentale...". In spatele mentalităţilor, se ascund mereu acele „chestiuni profunde" (pp. 61, 77, 81 etc.) care par să exercite o surdă seducţie asupra spiritului său. „Profunzime" - metaforă despre care nu trebuie să uităm că, fără să împingă istoria pînă la psihanaliză, a fost de o jumătate de secol încoace unul din acele concepte vagi care au ajutat istoria să depăşească limitele şi barierele, să înainteze în altă direcţie, mai departe, mai către inima fenomenelor, a oamenilor şi a societăţilor istorice.

Cît despre ştiinţele existente sau cele ce trebuie, în parte, create - de care Marc Bloch s-a servit ori a căror dezvoltare o doreşte - ele sînt „psihologia colectivă" (p. 170), „folclorul" (pp. 66, 175 etc), „medicina populară comparată" (p. 112), „etnografia comparată" (pp. 14-15). în fine, „biologia" (p. 15), pentru că în Regii taumaturgi există şi schiţa unei istorii

1. Cf. E. Patlagean, L'Histoire de l'imagitiaire, in La Noiwelle Histoire, ed. cit., pp. 249-269.

2. Cf. J.-Gl. Schmitt, articolul Gestes, in La Noiwelle Histoire, ed. cit., pp. 194-195.

XXIV

REGII TAUMATURGI

a trupului: trupuri cu gesturi vindecătoare ale regelui, trupuri bolnave şi suferinde de scrofuloşi, pe care boala fizică îi preface în simboluri culturale şi sociale şi, mai ales, „atingere", „contact" al corpurilor, subliniată de Marc Bloch, corpuri prefăcute în oseminte şi în pulbere de relicve magice.

Am lăsat la o parte un termen - şi nişte cuvinte învecinate - care dezvăluie un aspect „tradiţional" al „mentalităţii" lui Marc Bloch, acela care, în ciuda expresiei originale de „eroare colectivă", inspiră concluzia Regilor taumaturgi. E vorba de cuvîntul „superstiţie", folosit de Marc Bloch sub diverse forme: „superstiţie populară" (pp. 109, 179), „practici superstiţioase" (p. 116), „superstiţii" pur şi simplu (p. 177) şi cărora le pune în preajmă expresii precum „zvonuri populare" (p. 160), „puerilitate" (p. 162) etc.¹.

Marc Bloch reia astfel vechiul termen peiorativ şi acuzator folosit de Biserică începînd din Evul Mediu timpuriu pînă în zilele noastre (pînă ieri, dacă nu pînă azi) şi care a cunoscut un apogeu în secolul al XVIII-lea, cînd vechea atitudine ecleziastică, din ce în ce mai pătrunsă de spirit naţionalist, îşi dă întîlnire cu mentalitatea Luminilor², pentru a denumi toate credinţele şi practicile religioase rămase nesupuse Bisericii. Marc Bloch este, în această direcţie, moştenitorul cărturarilor medievali, al oamenilor Luminilor, şi un intelectual de la începutul secolului al XX-lea.

Receptarea cărţii Regii taumaturgi

Cum a fost întîmpinată cartea Regii taumaturgi în 1924? La început, această lucrare, care e o carte de erudiţie, nu a depăşit mediul specialiştilor, ceea ce era normal. în ansamblu, primirea a fost bună. Din dosarul de recenzii adunate chiar de Marc Bloch şi din sondajele în revistele savante, am distins trei reacţii excepţional de calde.

Mai întîi, Lucien Febvre, bineînţeles. într-o scrisoare nedatată, cu sigu­ranţă însă din 1924, el îi scrie lui Marc Bloch că după ce se gîndise că „subiectul e prea limitat" şi că era vorba despre „aspectele lăturalnice ale istoriei", şi-a dat seama, după lectură, că era „una dintre acele cărţi centrale, care par să te facă mai inteligent pe măsură ce le citeşti, limpezind o mulţime de lucruri şi trezind curiozităţi continue". Iar a doua zi după moartea lui Marc Bloch, el scria: „Cartea e de o calitate rară: e una dintre bijuteriile Bibliotecii din Strasbourg a Facultăţii de litere, pe care el aproape a inaugurat-o. I-am spus deseori lui Bloch că aceasta era una din părţile operei sale pe care o gustam cel mai mult - iar el îmi era recunoscător pentru simpatia mea faţă de «acest copil mare», cum îi zicea el cu voioşie"³.

Alături de Lucien Febvre, marele istoric şi prieten belgian, obiect al unei vii admiraţii din partea amîndurora, şi Henri Pirenne, autorul unui articol în primul număr din Annales. El îi scrie din Gând lui Marc Bloch, la 4 mai 1924, o scrisoare entuziastă, după ce a citit primele o sută cincizeci şi şase

1. Cf. D. Harmening, Superstiţia. Uberlieferung tind Theorie: geschichtliche Unter-sucbungen fur kircblich - theologischen Aberglaubensliteratur des Mittelalters, Berlin, 1979 şi J.-Gl. Schmitt, „Tradiţiile folclorice în cultura medicală'', in Archive's de sciences sociales des religiom, 52, I, pp. 5-20, 1981.

2. Principalul produs al acestei stări de spirit, un document nepreţuit, este lucrarea abatelui Jean-Baptiste Thiers, Trăite des superstitiovs selon l'Ecritiire sainte, Ies decrets des Conciles et Ies sentimente des Saints Pe'res et des theologiens, Paris, 1679 şi Trăite des superstitions qui regardent tous Ies sacremeiits, Paris, 1703-1704, reunite intr-o singură operă în 4 voi., Paris, 1741, reeditată la Avignon în 1777.

3. L. Febvre, Combats potir l'bistoire, p. 393.

PREFAŢA

XXV

de pagini ale cărţii, lâudînd remarcabila contribuţie „la cunoaşterea ideilor politice, religioase şi sociale"; şi adaugă: „Cărarea pe care aţi urmat-o şerpuieşte prin întreaga istorie şi admir în ce măsură ne aduceţi descoperiri, fără să vă rătăciţi vreodată în digresiuni sau să vă pierdeţi din vedere subiectul".

în fine, Henri See, pe care l-am citat deja, laudă caracterul pluridisciplinar al operei, influenţa lui Durkheim şi spune, în ceea ce-l priveşte: „Dacă n-aş fi cunoscut lucrarea, mi-aş fi modificat cu siguranţă întrucîtva expunerea asupra doctrinei absolutiste. Neîndoielnic, n-ar trebui să ne mulţumim cu «filosofia socială» a scriitorilor, dar ştiţi că nu e uşor să pătrunzi sentimentele maselor populare. îi veţi fi orientat, în acest sens, pe istoricii ideilor politice".

Două reacţii mi se par cu deosebire interesante printre savanţii interesaţi şi pozitivi. Cea a filologului Ernest Hoepffner, coleg şi prieten, ce-i drept, al lui Marc Bloch, la Strasbourg. în revista România (t. IV, nr. 199, 1924, pp. 478-480), el semnalează „acest important studiu, din cauza interesului general pe care-l prezintă pentru istoria ideilor, în special în Evul Mediu, şi de asemenea pentru că, în numeroase pasaje, va oferi informaţii utile şi noi istoricilor literaturii noastre vechi" şi conchide în sensul „importanţei acestui studiu atît de bogat şi nou chiar pentru istoria literaturii noastre vechi". în ce-l priveşte pe Lucien Levy-Bruhl, care tocmai publicase Mentalitatea primitivă, în 1922, el îi scrie lui Marc Bloch, la 8 aprilie 1924, că încă n-a citit cartea şi, din păcate, nu va avea răgaz să-i facă o recenzie pentru Rei'iie pbilosopbique, dar adaugă i „Subiectul regilor dumneavoastră -taumaturgi» mă interesează în cel mai înalt grad. Eu nu studiez mentalitatea zisă primitivă decît în nişte societăţi cît mai deosebite cu putinţă de ale noastre, dar sînt recunoscător celor care studiază o mentalitate analogă în regiuni şi timpuri accesibile istoriei, aşa cum faceţi dumneavoastră. Se va găsi aci un subiect de reflecţie şi de preţioase comparaţii".

Nu toate scrisorile şi recenziile sînt la fel de favorabile. Se pare că cei mai mulţi dintre ei, chiar laudativi, nu sînt liniştiţi în faţa „bizareriei" subiectului decît doar pentru faptul că Marc Bloch a dat dovadă de multă erudiţie.

Interesul cărţii lui Bloch a scăpat, în mod explicit, multora. Ernest Perrot, în Revue historique de droit (1927', nr. 2, pp. 322-326), după ce a fost elogios, îşi exprimă regretul: „Cu toate acestea, în cartea de faţă, nu e totul de un egal interes pentru aceste studii [cele de drept]. Dl. Marc Bloch a vrut într-adevăr să insiste asupra uneia dintre manifestările caracterului sacru al regalităţii - şi anume tocmai asupra aceleia care are cel mai puţin preţ pentru un jurist - puterea taumaturgică a regilor".

în ce-l priveşte pe medievistul belgian Francois-L. Ganshof, foarte tînăr totuşi pe atunci, el n-a prea gustat lucrarea, dacă ne referim la recenzia sa din Revue belge dephilologie et d'histoire (t. V, 1926, fasc. 2/3, pp- 611-615). Cu toate că-i laudă „erudiţia, fineţea, siguranţa judecăţii", el scrie: „Marele volum al Iui Marc Bloch nu este o lucrare de istoria medicinii; slavă Domnului! nu e nici un eseu de sociologie comparată. E o carte de istorie propriu-zisă...", însă el a sacrificat „esenţialul" (adică „natura cvasi-sacerdo-tală a puterii regale") „neglijabilului", adică atingerii scrofulelor. Sîntem departe de Pirenne!

în orice caz, Regii taumaturgi au rămas unici în opera lui Marc Bloch. Charles-Edmond Perrin a remarcat într-adevăr: „Trebuie să notăm că după această dată [1924], Marc Bloch nu a mai revenit asupra chestiunii miruirii regale; lucrarea pe care i-a consacrat-o face, în această privinţă, figură

XXVI

REGII TAUMATURGI

unică în opera sa; ea îşi este oarecum suficientă sie înseşi, n-a fost pregătită de nici un articol şi n-a fost urmată de nici un studiu complementar"¹.

De ce acest abandon?

în lipsa oricărei explicaţii cunoscute din partea lui Marc Bloch, sîntem constrînşi la ipoteze.

în primul rînd, Marc Bloch a fost abătut de la continuarea acestui tip de cercetări de către exigenţele şi hazardurile vieţii universitare. Mereu interesat de comparatism (marele său articol „Pentru o istorie comparată a societăţilor europene" datează din 1928), Marc Bloch i s-a dedicat în cadrul istoriei rurale. Iar după ce a fost numit conferenţiar şi apoi profesor de istorie economică la Sorbona (1936-1937), el a fost acaparat de această orientare parţial nouă pentru el.

Ne putem gîndi, de asemenea, că metoda antropologiei comparate îi dezvăluise limitele ei. Mai întîi, prin lipsa unor studii care să poată fi exploatate de un istoric atît de exigent cum era el, şi apoi pentru că nu putuse să construiască o metodă suficient de riguroasă în materie de comparatism.

Putem presupune, în sfîrşit, că primirea făcută de mediul universitar Regilor taumaturgi - favorabilă, dar în fond, în pofida cîtorva excepţii, lipsită de înţelegere - a reuşit să-l convingă să abandoneze (pe faţă, în orice caz) un tip de cercetări care cu siguranţă nu aveau să favorizeze satisfacţiile ce se pot nădăjdui, în mod legitim, de la o carieră universitară. Doar cîţiva pionieri, ca şi el, au înţeles noutatea, forţa şi viitoarea fecunditate a operei. Marc Bloch care, de fapt, nu abandonase cu totul Regii taumaturgi, deoarece păstrase nişte „dosare deschise", scrie pe o fişă, într-unui din ele, despre „încoronare", după ce-şi făcuse unele însemnări pe marginea a două lucrări de P.E. Schramm (cartea despre încoronarea engleză şi articolul despre încoronarea franceză, din 1937): „încoronarea: Fawtier, in Glotz, p. 62, se străduieşte să demonstreze că are puţină importanţă²". Universitatea fran­ceză nu se schimbase prea mult după 1924.