Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

45

obiceiuri destul de şovăielnice. Fruntea nu le era marcată de nici un fel de amprentă religioasă deosebită¹.

Tradiţia poporului cucerit oferea toate splendorile religiei imperiale acelora dintre suveranii germanici care, precum Merovingienii, s-au aflat domnind, după năvăliri, peste o ţară profund romanizată. Fără îndoială, creştinismul trecuse şi pe acolo; dar dacă modificase puţin cîte puţin unele formule, el n-atinsese deloc fondul lucrurilor. în Bizanţ, religia imperială avea să dureze aproape tot atît cît şi Imperiul². Cunoaştem fasturile sale oficiale, dar nu putem evalua şi autoritatea morală reală pe care o putea avea asupra sufletelor. Cîţiva împăraţi au trecut drept taumaturgi: Vespasian, proclamat în Orient, într-un mediu încărcat de speranţe mesia­nice, a realizat cîteva vindecări; dar lucrurile se întîmplau la Alexandria, pe un pămînt deprins de mii de ani să-şi venereze şefii ca pe nişte zei şi, de altminteri, preoţii din Serapeum, a căror iscusinţă este sigură, au fost bănuiţi că au pus la cale aceste manifestări miraculoase; despre Hadrian, se spunea că ar fi vindecat o oarbă³. Exemplele acestea sînt izolate. Nu vom şti niciodată dacă credinţa în caracterul divin al împăraţilor era destul de puternică, pentru ca, în mod obişnuit, masele să considere cu adevărat activă puterea lor miraculoasă. Nu ne-am putea îndoi însă de faptul că religia imperială a fost un minunat instrument de domnie. Barbarii au renunţat la el⁴. Astfel, Merovingienii nu s-au dat drept urmaşii Imperiului. Este drept că Clovis - potrivit lui Gregoire de Tours, a cărui mărturie mi se pare că nu trebuie respinsă - cu toate că a primit o magistratură din mîinile suveranului din Bizanţ - a pus să fie numit, printr-un fel de uzurpare, Augustus⁵. Urmaşii săi n-au scos în evidenţă titlul. Cu toate acestea, ei s-ar fi putut simţi mai liberi decît dînsul faţă de Augustus, cel de pe malurile

1. Textele privind urcarea pe tron, la dinastiile barbare, vor fi găsite reunite comod şi comentate inteligent de W. Schuecking, Der Regierungsantritt, Leipzig, 1889. în definitiv, la Merovingieni, luarea puterii de către noul rege era însoţită ele practici diverse, variabile, ce nu par să fi fost vreodată grupate şi fixate într-un ritual coordonat: ridicarea pe scut, învestitura prin lance, turneul solemn prin regat... Toate aceste practici au un caracter comun: ele rămîn strict laice fin măsura în care sînt considerate golite de vechiul lor caracter religios, care era păgîn); Biserica nu intervine în ele. Pentru o părere recent exprimată într-un sens opus, de dom Germain Morin, cf. mai jos, Apendice III, p. 320.

2. Ase vedea Louis Brehier şi Pierre Batiffol, Les survivances du culte imperial romain, 1920, în special pp. 35, 43, 59; cf. recenzia lui J. Ebersolt, Moyen ăge, 1920, p. 286.

3. Pentru Vespasian, Tacit, Hist. IV, 81; Suetoniu, Vesp., 7; Dio Cassius, LXVI, 8. Pentru Hadrian, Vita Hadriani, c. 25. Cf. Otto Weinreich, Antike Heilungswunder (Religionsgescbichtliche Versuche, VIII, 1), Giessen, 1909, pp. 66, 68, 75; H. Dieterich, Archiv. fur Religionswissensch., VIII, 1905, p. 500, n. 1. Despre Vespasian şi mesianism, frumoasele pagini ale lui Renan, L'Antechrist, cap. IX.

4. Dl. Batiffol (loc. cit., p. 17, n. 2) notează pe drept cuvînt, că în regatul ostrogot din Italia se regăsesc urme ale cultului imperial; sub Theodoric, aci era adorată purpura: Cassiodor, Variae, XI, 20 şi 31. Dar regatul lui Theodoric se afla, din punctul de vedere a! dreptului politic, într-o situaţie nesigură: teoretic cel puţin, el făcea încă parte din Imperiu. Primiscrinii şi primicerii, menţionaţi în formulele lui Cassiodor, îndeplineau riturile tradiţionale în calitate de magistraţi imperiali.

5. Fără să doresc să intru, pe această temă, într-o discuţie care ar fi aici cu totul nelalocul ei, îmi va fi destul să atrag atenţia că o inscripţie italiană îi dă lui Theodoric - despre care nu ne-am putea îndoi că a fost magister militum, adică funcţionar imperial — titlul de „semper augustus": C. I. L., X, 6851- Aşadar, uzanţa nu interzicea asemenea confuzii de limbaj, într-o ţară romanizată, supusă barbarilor. Bineînţeles, mai rămîn destule puncte obscure în textul lui Gregoire de Tours - în special în ceea ce priveşte titlul exact pe care i l-a decernat lui Clovis împăratul Anastasius.

46

REGII TAUMATURGI

Bosforului. Cuceririle lui Justinian, reintroducînd în Occident armele „romane", îi determinaseră pe regii franci să se elibereze definitiv de orice dependenţă faţă de vechii stăpîni ai lumii. Pînă atunci, consimţiseră într-adevăr să accepte supremaţia vagă a unui împărat aflat departe; nu voiau să rămînă ataşaţi unui vecin prea apropiat şi prea ameninţător, printr-o legătură de supunere, oricît ar fi fost ea de confuză. Dar cu toate că-şi afirmau autonomia - în special bătînd monedă cu numele lor -, ei s-au ferit, fie dintr-un rest de respect, fie din indiferenţă, să împrumute ceva din titulatura antică, atît de bogată în termeni ce evocau caracterul sacru al principelui. Cultul imperial a dispărut în Galia concomitent cu dominaţia Romei. Putem presupune cel mult că deprinderile de gîndire pe care le întreţinuse - o anumită tendinţă de a confunda categoriile politicului şi divinului - n-au pierit cu totul o dată cu el.

Mai tîrziu, Carol cel Mare a reînnodat legătura cu tradiţia romană. Imperiul a reînviat¹. Dar a fost un Imperiu cu totul creştin. Religia imperială, păgînă în esenţa ei, întreruptă de altfel printr-o lungă prescripţie, nu putea să renască o dată cu el. în Bizanţ, împăraţii nu încetaseră să se intituleze divini; Carol cel Mare, sau acela dintre consilierii lui care a redactat în numele său prefaţa la Libri Carolini, nu s-a abţinut să nu le reproşeze orgoliul, de la înălţimea ortodoxiei sale². Totuşi, în epoca aceea s-au văzut reapărînd cîteva expresii mai inofensive din limbajul smerit al Noului Imperiu, de după Constantin; s-a vorbit din nou despre sfinţii împăraţi, despre Augustus cel prea sfînt, de palatul sacru³; însuşi Hincmar, care era totuşi atît de preocupat să nege orice caracter sacerdotal suveranilor pămînteşti, nu şi-a uitat într-o bună zi îndatoririle în aşa măsură încît a scris: ochii sfinţi ai împăratului?⁴ Dar vocabularul acesta care, de altfel, cel puţin în Franţa, n-a supravieţuit erei carolingiene⁵, nu trebuie să ne înşele. La Roma deja, el

1. Asupra teoriilor politico-religioase din epoca lui Carol cel Mare, se va găsi o utilă culegere de referinţe şi indicaţii inteligente în H. Lilienfein, Die Anschauungen von Staat und Kirche im Reiche derKarolinger; Heidelb. Abh. zur mittleren und neueren Gesch., I, Heidelberg 1902 ; din nefericire, autorul tinde să explice totul prin antiteza dintre „romanism" şi ..germanism". Cînd se vor decide oare autorii să lase la o parte această dihotomie puerilă? Puţine lucruri am obţinut din W. Ohr, Der karolingische Gottesstaat in Tbeorie und in Praxis, Leipzig 1902.

2. I, I, 3; Migne, P.L._: t. 98, col. 1014 şi 1015. Mult mai tîrziu, Frederic Barbarossa, care ar fi avut totuşi multe lucruri să-şi reproşeze pe această temă, nu s-a temut să blameze, la rîndul său, folosirea cuvîntului şftnt cu aplicare la împăratul bizantin: v. Tageno de Passau în Monum. Germaniae, SS., XVII, p. 510, rîndul 51 şi urm.

3. E. Eichmann, în Festschrift G. v. Hertling dargebracht, p. 268, n. 3, citează cîteva exemple: li s-ar putea adăuga multe altele; va fi suficient să trimitem la indexurile de la Capitularia regum Franconim şi de la Concilia, în ediţiile lucrării Monumenta Germ; cf. şi Sedulius Scottus, Liber de rectoribus christianis, c. 9, ed. S. Hellmann (Quellen und Unters. zur latein. Philologie des Mittelalters, I, 1), p. 47; Paschase Radbert, Epitaphium Arsenii, c. II, cap. 9 şi 16 d. Duemmler (Kgl. Preussische Akademie, Pbil. -hist. Klasse, Abhandl., 1900, II), pp. 71 şi 85.

4. De ordine palatii, c. XXXIV, ed. Prou (Bibi. Ec. Hautes Etudes, fasc. 58), p. 90: -in sacris ejus obtutibus-. Se ştie că acest tratat al lui Hincmar nu e decît o punere la punct a unei lucrări anterioare, compusă de Adalard de Corbie, astăzi pierdută. Expresia pe care am scos-o în evidenţă s-ar potrivi mai bine ideilor lui Adalard decît celor ale lui Hincmar; poate că acesta din urmă a împrumutat-o din izvorul său.

5. II regăsim folosit în Germania, în timpul împăraţilor saxoni: Waitz, Verfassungs-geschichte, ed. a 2-a, VI, p. 155, n. 5; bineînţeles, el a căpătat o nouă vogă sub dinastia Hohenstaufen: cf. Max Pomtow, Ueber den Einfluss der altromischen Vorstellungen vom Staat auf die Politik Kaiser Friedrichs I, Halle 1885, în special PP- 39 şi 61. A se vedea şi mai jos, la pp. 246 şi urm..

EVOLUŢIA REGALITĂŢII SACRE 47

se lepădase treptat de valoarea lui originală; aceste formule de pietate deveniseră aproape nişte formule de politeţe. La scriitorii din secolul al IX-lea, ele nu trădează, în fond, decît o familiaritate verbală cu textele latine. Iar dacă, acelor cuvinte aparent antice, contemporanii primilor împăraţi franci le atribuiau, uneori, un sens deplin, acest lucru se întîmpla pentru că ei nu se gîndeau la vechiul cult perimat ce se exprimase cîndva în asemenea termeni, ci la un ceremonial recent şi autentic creştin. Suveranii din Occident redeveniseră sacri, în mod oficial, datorită unei noi instituţii: consacrarea ecleziastică a suirii pe tron şi, mai ales, ritualul ei fundamental, miruirea. Aceasta a apărut, după cum vom vedea, în regatele barbare, în secolele al Vll-lea şi al VlII-lea. La Bizanţ, dimpotrivă, miruirea nu s-a introdus decît foarte tîrziu şi printr-o imitare evidentă a unor obiceiuri străine. în vremea lui Carol cel Mare, oamenii din acele locuri îşi băteau joc de obicei de acest gest pe care nu-l înţelegeau; ei povesteau, probabil în bătaie de joc, că papa îl unsese pe împăratul franc „din cap pînă-n picioare"¹. Istoricii s-au întrebat uneori de unde provenea această deosebire între fastul monarhic din Occident şi cel din Orient. Motivul îmi apare limpede. Religia imperială, încă persistentă în Roma Răsăritului, făcea inutil noul rit. în fond, în regatele apărute din năvăliri, o mulţime de amintiri de origini diverse, germanică sau romano-orientală, întreţineau în jurul regalităţii o atmosferă de veneraţie aproape religioasă; însă nici o instituţie regulată nu dădea consistenţă acestui vag sentiment. Biblia a fost aceea care a oferit pînă la urmă mijlocul de a reintegra regalitatea sacră din vremurile vechi în legalitatea creştină. Ea a furnizat mai întîi nişte comparaţii utile. în capitolul XIV al Genezei, oamenii citeau modul în care Abraham a primit pîinea şi vinul din mîinile lui Melchisedec, care era în acelaşi timp şi rege în Salem, şi sacrificator al Dumnezeului puternic²: episod misterios, pe care pînă şi în zilele noastre exegeţii cu greu îl pot explica. Primii comentatori au ieşit din încurcătură atribuindu-i un înţeles simbolic: Melchisedec a fost o imagine a lui Crist; tocmai în această calitate îl vedem reprezentat în atîtea catedrale. Dar această apariţie enigmatică trebuia să-i ispitească şi pe apologeţii regalităţii. Acest preot-rege situa într-un trecut prestigios idealul celor ce recunoşteau regilor un caracter supraomenesc; în timpul marei controverse dintre Sacerdoţiu şi Imperiu, în secolele al XI-lea şi al XII-lea, Melchisedec -Sfintul Melchisedec, cum spune mineiul carolingian al Sfîntului Amand³ - a fost la modă. S-a ştiut să i se invoce pilda încă din epoca merovingiană. F'ortunat spunea despre Childebert:

„Melchisedec al nostru [care este numit] pe drept cuvînt rege şi preot, laic [fiind], a desăvîrşit opera religiei"⁴.

1. Vezi, mai jos, p. 321; pentru controversa cu privire la introducerea miruirii la Bizanţ, v. mai jos, p. 326.

2. Gen., XIV, 18; cf. Psalm., CIX, 4; rolul simbolic al lui Melchisedec este deja pus în lumină din plin în Epistola către Evrei.

3. Memoires de l'Acad. des Inscriptions, XXXII, I, p. 361.

4. II, 10: „Melchisedek noster, merito rex atque sacerdos, - Complevit laicus religionis opus". Despre rolul iconografic al lui Melchisedec, la începuturile Evului Mediu, se poate vedea un articol al lui F. Kern, DerRexund Sacerdos in biblischer Darstellung; Forschungen und Versucbe zur Gesch. des Mittelalters und der Neuzeit, Festschrift Dietrich Scrâfel... dargebracht, lena 1915. Cuvîntul sacerdos, aplicat unui suveran laic, ne aminteşte anumite formule de adulare oficială, a căror urmă se găseşte, în secolul al V-lea, la Bizanţ şi la care însăşi cancelaria pontificală, cam în aceeaşi epocă, nu socotea ruşinos să recurgă uneori, cînd se adresa împăratului; cf. mai jos, p. 130 n. 3 şi mai ales p. 244. Dar între versurile lui Fortunat şi limbajul folosit

48

REGII TAUMATURGI

EVOLUŢIA REGALITĂŢII SACRE

49

însă Vechiul Testament nu era o simplă sursă de simboluri; avea să ofere şi modelul unei instituţii foarte concrete. în vechea lume orientală, regii treceau, bineînţeles, drept nişte personaje sacre. Caracterul lor supra­natural era marcat, la numeroase popoare, printr-o ceremonie cu sens foarte clar: la urcarea pe tron, regii erau unşi pe anumite părţi ale trupului cu un ulei sfinţit în prealabil. Tăbliţele de la Tell-el-Amama ne-au păstrat scrisoarea pe care un dinast din Siria, Addou-Nirari, i-a adresat-o, către anul 1500 înainte de Hristos, faraonului Amenofis al IV-lea, ca să-i amintească ziua în care „Manahbiria, regele Egiptului, bunicul tău, l-a făcut rege pe Taku, bunicul meu, la Nouhassche şi i-a turnat ulei pe cap". Atunci cînd se va constitui culegerea de documente ce ne lipseşte încă, privind încoronarea şi ungerea regilor, transcrierea acestei venerabile bucăţi de lut va putea figura în fruntea lucrării: pentru că tocmai din vechile civilizaţii siriene sau cananeene, devenite atît de straniu familiare creştinilor din secolele al VH-lea şi al VlII-lea prin lectura Bibliei, ne-a parvenit miruirea regală. Fiii lui Israel, printre alţii, o practicau. La ei, probabil şi în jurul lor, ungerea nu era proprie doar regilor. Ea deţinea un loc de prim ordin în întregul ceremonial ebraic. Constituia procedeul normal de a transpune un om sau un obiect din categoria profanului în aceea a sacrului¹. Această aplicare generală fusese împrumutată de creştini din Vechea Lege. Ea a jucat de timpuriu un rol însemnat în ritualul noului cult, cu deosebire în Occident şi mai cu seamă în ţările de rit galican: Spania, Galia, Marea Britanie, Italia de Nord. Ea servea acolo în special la confirmarea catehumenică, la hiroto-nisirea preoţilor şi a episcopilor². Ideea de a relua în întregime vechile obiceiuri israelite, de a trece de la miruirea catehumenică ori sacerdotală la miruirea regală, trebuia să le vină firesc în minte; exemplul lui David şi al lui Solomon permitea să se redea creştineşte regilor caracterul lor sacru³.

Noua instituţie a căpătat formă mai întîi în regatul vizigot din Spania, unde, după dispariţia arianismului, biserica şi dinastia vieţuiau într-o unire

de obicei, cu mai mult de o sută de ani înainte, faţă de Theodosie al II-lea, Marcianus sau Leon I. nu există probabil altă legătură decît deprinderile spirituale comune, sădite în suflete de secolele de religie imperială.

1. Text al scrisorii lui Addou-Nirari, J.A. Knudtzon, Die El-Amarna Tafeln, Leipzig, 1915, I, nr. 51, cf. II, p. 1103 şi p. 1073. Asupra miruirii în cultul ebraic, se poate vedea, între altele, T.K. Cheyne şi J. Sutherland Black, Encyclopaedia biblica, la cuvîntul Anointing. Scrisoarea lui Addou-Nirari ne determină în mod firesc să ne întrebăm dacă miruirea regală era practicată în vechiul Egipt. Colegul meu, Dl. Montet, binevoieşte să-mi scrie în legătură cu aceasta: „In Egipt, în toate ceremoniile, se începe spălîndu-l pe eroul acelei sărbători, zeu, rege sau defunct; este uns apoi cu un ulei parfumat... După aceea, începe ceremonia propriu-zisă. La festivitatea încoronării, lucrurile nu se petrec altfel: mai întîi purificările şi miruirile; apoi i se înmîneazâ moştenitorului tronului însemnele sale. Aşadar, nu ungerea îl transformă pe acest moştenitor, pe acest candidat regal, într-un faraon, stăpîn al celor Două Ţâri''. Tăbliţa de la Teii el Amarna pare să facă aluzie la un rit în care miruirea juca un rol mai important, probabil la un rit sirian, căruia i se va fi supus, poate, faraonul care consacra.

2. L. Duchesne, Origines du culte chretien, ed. a 5-a, 1920; cf. Liber Pontificate, II, in-4°, 1892, p. 38, n. 35. Cu privire la caracterul oncţiunii aplicate catehumenilor în ritui galican - ungerea primită de Clovis la Reims - s-a iscat printre liturgişti, ori, mai bine spus, printre teologi, o controversă care nu ne interesează aici; v. articolele lui dom de Puniet şi ale lui R.P. Galtier, Revue des questions historiques, t. 72 (1903) şi Ren. d'histoire ecclesiastique, XIII (1912).

3. Pentru tot ceea ce priveşte începuturile miruirii regale, v. referinţe şi dezbateri mai jos, Apendice III, p. 318.

deosebit de intimă; ea a apărut aci încă din secolul al VU-lea. Apoi lucrul s-a petrecut în Statul franc.

Merovingienii nu fuseseră niciodată unşi ca regi: nici Clovis, dacă mai e nevoie s-o amintim, nici ceilalţi; singura oncţiune pe care a primit-o a fost aceea pe care ritul galican o impunea catehumenilor. Legenda — aşa cum vom avea ocazia să vedem - a făcut, cu întîrziere, din ceremonia îndeplinită la Reims de sfîntul Remi, prima miruire regală; în realitate, n-a fost decît un simplu botez. Dar cînd, în 751, Pepin, făcînd pasul pe care nu-l îndrăznise tatăl său, Carol Martel, a hotărît să-i arunce în mănăstire pe ultimii urmaşi ai lui Clovis şi să ia pentru el, o dată cu puterea, şi onorurile regale, el a simţit nevoia să-şi coloreze uzurparea cu un fel de prestigiu religios. Fără îndoială, vechii regi nu încetaseră nicicînd să treacă în ochii credincioşilor drept nişte personaje cu mult superioare celorlalte din popor; însă vaga aureolă mistică ce-i învăluia o datorau numai autorităţii exercitate asupra conştiinţei colective de unele reminiscenţe obscure, datînd din vremurile păgîne. Dimpotrivă, noua dinastie, seminţie autentic sfîntă, avea să-şi capete consacrarea printr-un act precis, justificat de Biblie şi pe deplin creştin. în Galia, teologii erau cu totul pregătiţi să accepte această reînviere a unei practici evreieşti; pentru că, pe atunci, Vechiul Testament avea la ei o faimă prielnică. Datorită, în parte, unor influenţe irlandeze, legile mozaice pătrun­deau în disciplina ecleziastică¹. în felul acesta, Pepin a fost primul rege al Franţei care a primit miruirea din mîna preoţilor, după modelul şefilor ebraici. „Este vădit", spune el cu mîndrie, în unul din documentele sale, „că, prin miruire, Providenţa divină ne-a înălţat la tron"². Urmaşii lui n-au neglijat să-i urmeze exemplul. Tot spre sfîrşitul secolului al VlII-lea, acelaşi rit s-a introdus în Anglia, imitîndu-se, probabil, ceea ce se petrecuse de curînd în ţara francă. Puţin mai tîrziu, el s-a generalizat aproape în întreaga Europă Occidentală.

în acelaşi timp, un al doilea rit, de origine diferită, se unea cu el. La 25 decembrie 800, în bazilica Sfîntul Petru, papa Leon III pusese pe capul lui Carol cel Mare o „coroană", proclamîndu-l împărat; era, fără îndoială, un cerc de aur, asemănător celui care înlocuia, în jurul frunţii suveranilor bizantini, încă de mai multe secole, diadema, o legătură de stofă împodobită cu perle şi pietre preţioase, pe care o purtaseră mai înainte Constantin şi urmaşii săi imediaţi. Coroana şi diadema, împrumutate de împăraţi de la monarhiile orientale - în ce priveşte diadema, probabil de la monarhia persană - posedaseră la origine o virtute religioasă, lucru de care nu ne-am putea îndoi; dar în ochii unui creştin, în epoca lui Carol cel Mare, coroana nu mai avea alt caracter sacru decît acela pe care-l căpăta chiar din mîinile celui care i-o dădea principelui - la Bizanţ, ale patriarhului, la Roma, cele

1. Cf. P. Fournier, Le Liber ex lege Moysi et Ies tendances bibliques du droit canonique irlandais; Revue celtique, XXX (1909), pp. 231 şi urm. Se poate observa că faptul de a-l compara pe rege cu David şi Solomon este legătura comună a tuturor ritualurilor încoronării şi miruirii. La rîndul lor, papii se folosesc curent de această comparaţie, în corespondenţa lor cu suveranii franci; v. cîteva exemple adunate în Epistolae aevi carolini (Monum. Germ.), III, p. 505, n. 2; cf. şi E. Eichmann în Festschrift G. von Hertling dargebracht, p. 268, n. 10. Nu purta Carol cel Mare, pentru cei care îi erau apropiaţi, porecla de David? Trebuie să stabilim o legătură între istoria miruirii regale şi aceea a dijmei: şi această instituţie a fost împrumutată din cultul mozaic; ea rămăsese mult timp la stadiul de simplă obligaţie religioasă, sancţionată numai cu pedepse ecleziastice; Pepin i-a dat putere de lege.

2. Monum. Germaniae, Diplomata Karolina, I, nr. 16, p. 22, „divina nobis providentia in solium regni unxisse manifestum est".

50 REGII TAUMATURGI

ale papei — ca şi din ritualul ecleziastic cu care se înconjura atunci prelatul. Uns cîndva ca rege, Carol cel Mare n-a mai fost uns din nou ca împărat. Pentru prima oară, în 816, la Reims, fiul său, Ludovic cel Pios a primit cu titlu de împărat, din partea papei Ştefan IV, ungerea cu ulei sfinţit, o dată cu coroana. Cele două gesturi au devenit de atunci înainte aproape insepa­rabile. Au trebuit să fie îndeplinite amîndouă, pentru a consfinţi un împărat şi, nu după mult timp, şi pentru a consacra un rege. încă clin vremea lui Carol cel Pleşuv, în Franţa, şi după secolul al IX-lea, în Anglia, regele este văzut succesiv uns şi încoronat. în jurul celor două rituri fundamentale, s-a dezvoltat rapid, în toate ţările, un amplu ceremonial. Foarte repede, însem­nele regale înmînate noului Suveran s-au înmulţit. încă sub Carol cel Pleşuv, sceptrul apare alături de coroană; la fel se întîmplă şi în cele mai vechi texte liturgice englezeşti. Emblemele acestea, în cea mai mare parte, erau vechi; inovaţia a constat în faptul că li s-a dat un rol în pompele religioase ale urcării pe tron. în fond, solemnitatea s-a desfăşurat totdeauna în partidă dublă: pe de o parte, înmînarea însemnelor, printre care coroana a rămas obiectul esenţial; pe de alta, ungerea rămasă pînă la capăt actul sanctificator prin excelenţă. Aşa s-a născut încoronarea cu miruire¹.

Regii deveniseră aşadar, după expresia biblică, nişte „Crişti ai Domnului", apăraţi de preceptul divin împotriva atacurilor celor răi, căci însuşi Dumnezeu a zis: „Nolite tangere Christum meum; nu-l atingeţi pe Hristosul, pe unsul meu". încă din 787, conciliul de la Chelsea, în timpul căruia, după toate probabilităţile, tocmai avusese loc prima miruire regală pe care a cunoscut-o Anglia, reamintea această poruncă². Prin ea, duşmanii regalităţii păreau să fie transformaţi în sacrilegi; protecţie destul de iluzorie, fără îndoială, dacă judecăm după istoria, plină de violenţe, a acestor vremuri tulburi³. Cine ştie totuşi dacă principii nu puneau mai mult preţ pe miruire decît ne-am putea închipui noi astăzi şi dacă dorinţa de a putea să-şi atribuie avantajul acestui cuvînt al Cărţii Sfinte nu i-a îndemnat pe mai mulţi dintre ei să caute consacrarea oferită de Biserică?

Untdelemnul sfînt îi înălţa pe suverani cu mult deasupra mulţimii; nu împărtăşeau ei acest privilegiu cu preoţii şi episcopii? Totuşi medalia avea şi o altă faţă. în timpul ceremoniei, cel care oficia dînd miruirea părea, pentru o clipă, superior monarhului care o primea cu smerenie. Lumea credea că, de acum înainte, era necesar un preot ca să facă un rege; semn evident al preeminenţei spiritualului asupra temporalului. La foarte puţin timp după Carol cel Mare, asemenea idei erau deja susţinute de unii prelaţi. Iată-l, de pildă, pe Hincmar din Reims. Nimeni n-a acordat mai mult preţ încoronării şi miruirii regale. Ceremonia avea în urma ei un trecut destul de scurt. Aşa cum vom avea ocazia să arătăm ulterior, Hincmar - dacă nu inventînd, cel puţin adaptînd ingenios o legendă — a ştiut să-i găsească un precedent ilustru şi miraculos. De unde vine faptul că acest bărbat, mai capabil decît toţi de proiecte vaste, a acordat un asemenea interes acestor gesturi liturgice? Ca să înţelegem motivele atitudinii sale, e destul să alăturăm două pasaje din operele lui: „Tocmai oncţiunii, act episcopal

1. Cf. mai jos, Apendice, III, p. 324.

2. Mai jos, p. 322.

3- Se poate observa, totuşi, că în Franţa, în pofida tulburărilor dinastice din secolele al IX-lea şi al X-lea, singurul rege care a pierit de moarte violentă - şi, chiar şi aşa, pe cîmpul de bătălie - a fost un uzurpator notoriu, Robert I. La anglo-saxoni, Eduard al II-lea a fost asasinat în 978 sau 979; dar s-a făcut din el un Sfînt: Sfîntul Eduard Martirul.

EVOLUŢIA REGALITĂŢII SACRE 51

şi spiritual,", îi scria el, în 868, lui Carol cel Pleşuv, „acestei binecuvîntări îi datoraţi demnitatea regală, mai curînd decît puterii voastre pămînteşti"; se ajunsese deja aci, în anumite medii ecleziastice, la mai puţin de o sută de ani după cea dintîi miruire francă. Iar într-alt loc, în actele Conciliului de la Sainte-Macre, redactate de Hincmar, care prezida adunarea, citim: „demnitatea pontifilor este superioară celei a regilor: căci regii sînt consacraţi regi de pontifi, pe cînd pontifii nu pot fi consfinţiţi de regi"¹, într-adevăr, nimeni n-ar putea fi mai clar. Poate tocmai teama de o inter­pretare de acest fel l-a determinat, în secolul următor, pe regele Germaniei, Henric I, să refuze - singurul printre cei din vremea şi din spiţa sa -oncţiunea şi coroana pe care i le propunea arhiepiscopul din Mainz, şi să domnească, după cum îi reproşează, prin gura apostolului Sfîntul Petru, autorul unei vieţi de sfînt, „fără binecuvîntarea pontifilor"². Ritul cel nou era o armă cu două tăişuri.

Totuşi, el n-avea să apară cu adevărat ca atare decît abia cu cîteva sute de ani mai tîrziu, cînd s-a deschis marea dispută gregoriană. în timpul primelor două sau trei secole, se pare că el a contribuit mai ales să confirme în mintea popoarelor - cu excepţia cîtorva teoreticieni ecleziastici - noţiunea de caracter sacru al regilor. Mai bine spus: a caracterului lor mai mult decît pe jumătate sacerdotal. Bineînţeles, nu pînă într-acolo încît anumite spirite pătrunzătoare să nu fi simţit foarte puternic, începînd de atunci, pericolele la care puteau să fie expuse Biserica şi chiar creştinismul, printr-o atare confuzie între o demnitate esenţialmente temporală şi calitatea de preot. Şi aici îl întîlnim din nou pe Hincmar. El nu s-a săturat nicidecum să tot repete că nici un om, după venirea lui Hristos, n-ar putea fi în acelaşi timp preot şi rege³. însă tocmai insistenţa lui dovedeşte cît era de răspîndită în jurul său ideea pe care o combătea. Faptul că ea avea aerul de doctrină oficială, ni-l va demonstra, mai bine decît orice document, vechea liturghie a miruirii la încoronare.

într-adevăr, să răsfoim puţin acele texte vechi. Vom constata lesne, că autorii s-au străduit să adune în ele tot ceea ce putea favoriza confuzia între

Quaterniones, Migne, P.L., t. 125, col. 1040: „Quia enim-post iliam unctionem qua cum caeteris fidelibus meruistis hoc consequi quod beatus apostolus Petrus dicit ■Vos genus electum, regale sacerdotium-, - episcopali et spirituali unctione ac benedictione regiam dignitatem potius quam terrena potestate consecuti estis". Conciliul de la Sainte-Macre, Mansi, XVII, 538: „Et tanto est dignitas pontificum major quam regum, quia reges in culmen regium sacrantur a pontificibus, pontifices autem a regibus consecrari non possunt". Cf., în aceiaşi sens, o bulă a lui Ioan VIII, adresată în 879 arhiepiscopului din Milano, Monum. German., Epist. VII, I, nr. 163, P- 133, r. 32. Importanţa atribuita de Hincmar miruirii la încoronare este exprimată mai ales în Libellus proclamationis aduersus Wenilonem, redactată în numele lui Carol cel Pleşuv, dar al cărei adevărat autor a fost neîndoielnic arhiepiscopul din Reims: Capitularia, ad. Boretius, II, p. 450, c. 3.

Se cuvine, de altfel, să nu uităm că în Franţa răsăriteană sau în Germania, tradiţia pare să fi impus, în acea vreme, încoronarea şi miruirea, cu mai puţină tărie decît în Franţa propriu-zisă; totuşi, predecesorul imediat al lui Henric I, Conrad, fusese cu siguranţă miruit; iar descendenţii şi urmaşii lui aveau să fie şi ei, la rîndul lor. Asupra refuzului lui Henric I, referinţe şi discuţie mai jos, Apendice III, p. 325. Cf. Lilienfein, Die Anschauungen vom Staat und Kircbe, pp. 96, 109, 146. Aceeaşi idee fusese deja exprimată cu forţă - în legătură cu pretenţiile împăraţilor bizantini -de papa Gelasie I, într-un pasaj din De anathematis vinculo, deseori citat in cursul marilor polemici din secolele al XI-lea şi al XII-lea: Migne, P. L., t. 59, col. 108-109. Cf. de asemenea, chiar în epoca lui Hincmar, Nicolae I: Mansi Concilia, XV, p. 214.

52 REGII TAUMATURGI

cele două rituri, aproape similare, care dădeau acces, unul la preoţie, iar celălalt la regalitate. Vechea Lege e aceea care furnizează, în general, formulele necesare: „Mîinile tale să fie unse cu uleiul sfinţit care îi ungea pe regi şi pe profeţi', zice un ritual foarte vechi, contemporan cu primele timpuri ale dinastiei carolingiene. O rugăciune fără îndoială mai recentă dezvoltă şi precizează aceeaşi idee; nu ştiu cînd a fost compusă. Apare pentru prima oară în istorie la încoronarea lui Carol cel Pleşuv ca rege al Lorenei. Printr-o ciudată coincidenţă, tocmai Hincmar în persoană a fost cel care a făcut în acea zi gestul de consacrare. O tradiţie deja stabilită i-a impus cu siguranţă folosirea următoarelor cuvinte: „Dumnezeu să te încoroneze cu coroana de glorie... şi să te facă rege prin oncţiunea dată cu uleiul graţiei Sfîntului Spirit, cu acel ulei cu care El a uns preoţii, regii, profeţii şi martirii". Iar vechiul ceremonial anglo-saxon spune : „O, Doamne, tu care prin ungerea cu ulei l-ai consfinţit preot pe Aaron, servitorul tău, şi care mai apoi, prin aplicarea aceluiaşi unguent, ai instituit preoţii şi regii şi profeţii ca să domnească peste poporul israelit... te rugăm, Părinte Atotputernic, să te înduri şi să-l sfinţeşti prin binecuvîntarea ta, prin mijlocirea acestei unsori luată de la una din făpturile tale, pe sclavul tău aci de faţă... şi să-i dai lui puterea să reproducă cu sîrguinţă, în slujirea lui Dumnezeu, pildele lui Aaron"¹. După cum se observă, în ziua miruirii era invocată drept înaintaşi ai suveranilor englezi sau franci, nu numai imaginea regilor Iudeilor, ci şi aceea a preoţilor şi a profeţilor, precum şi marea umbră a lui Aaron, întemeietorul sacerdoţiului ebraic. Să ne mai mirăm atunci ca un poet din acea vreme, celebrînd încoronarea şi miruirea unui împărat - un

1. Ne lipseşte încă - pentru toate ţările - o dare de seamă cu adevărat critică despre ordines în cadrul încoronării şi miruirii. A trebuit deci să mă limitez aci la cîteva indicaţii expeditive, desigur foarte incomplete, dar suficiente, la urma urmelor, pentru ceea ce urmăresc. Vechiul ritual galican, publicat de dom Germain Morin, Ren. benedictine, XXIX (1912), p. 188, dă astfel binecuvîntarea: „Unguantur manus istae de oleo sanctificato unde uncti fuerant reges et profetae". — Rugăciunea: „Coronet te Dominus corona gloriae... et ungat te in regis regimine oleo gratiae Spiritus sancti sui, unde unxit sacerdotes, reges, prophetas et martyres", a fost folosită pentru Carol cel Pleşuv (Capitularia regum Francorum, ed. Boretius, II, p. 457) şi pentru Ludovic cel Gîngav (Ibid., p. 461); o regăsim într-un Pontifical de la Reims: G. Waitz, Die Formeln der deutschen Konigs - und der Romischen Kaiser-Kronung; Abb. der Gesellsch. der Wissensch. Gottingen, XVIII (1873) p. 80.; poate că ea îşi are originea într-o Benedictio olei dată (bineînţeles şi pentru motive temeinice, fără aplicare la miruirea regală) de Sacramentaire Gelasien, ed. H.A. Wilson, Oxford 1894, p. 70. Rugăciunea anglo-saxonă: „Deus... qui... iterumque Aaron famulum tuum per unctionem olei sacerdotem sanxisti, et postea per hujus unguenti infusionem ad regendum populum Israheleticum sacerdotes ac reges et prophetas perfecisti...: ita quaesumus, Omnipotens Pater, ut per hujus creaturae pinguedinem hune servum tuum sanctificare tua benedictione digneris, eumque... et exempla Aaron in Dei servitio diligenter imitări... facias': în Pontifical de Egbert, ed. Surtees Society, XXVII (1853), p. 101; în Benedictional al lui Robert de Jumieges, ed. H.A. Wilson, Bradshaw Society, XXIV (1903),p. 143; în Missel al lui Leofric, ed. F.E. Warren, in-4°, Oxford 1883, p. 230; cu unele deosebiri, în acel ordo zis al lui Ethelred, ed. J, Wickham Legg, Three Coronation Orders, Bradshaw Soc, XIX (1900) p. 56; ultimele două culegeri pun înaintea acestei rugăciuni alta, care aminteşte foarte de aproape rugăciunea carolingiană, folosită pentru Carol cel Pleşuv şi pentru Ludovic Gîngavul; poate că ele îngăduie să se aleagă între cele două. Poetul acelor Gesta Berengarii, parafrazînd liturghia Miruirii, menţionează că uleiul sfînt servea la evrei la ungerea regilor şi a profeţilor (IV, v. 180; Monum. German., Poetae Latini, IV, 1, p. 401).

EVOLUŢIA REGALITĂŢII SACRE 53

destul de sărman împărat de altminteri, Berenger de Frioul, dar ce impor­tanţă are acest lucru aci? - a îndrăznit să spună despre eroul său, în momentul în care-l înfăţişează îndreptîndu-se spre biserica unde se va desfăşura ceremonia : .,în curînd, avea să fie preot", mox quipe sacerdos ipse futurus erat'.

în fapt, şefii clerului nu vorbiseră totdeauna limbajul lui Hincmar. în vremea în care acesta stabilea cu atîta precizie incompatibilitatea dintre demnităţile regale şi cele presbiteriale, sub Noua Lege, slăbiciunea crescîndă a dinastiei îi îndemna pe prelaţi să pretindă rolul de mentori ai regilor; pe timpul frumoaselor zile ale Statului carolingian, un asemenea ton ar fi fost nepotrivit. în 794, episcopii din Italia de Nord, prezenţi la sinodul de la Frankfurt, au publicat o apărare a doctrinei ortodoxe împotriva adopţianiştilor spanioli; declaraţia lor se încheia cu un apel la suveran, protector al credinţei. Carol cel Mare se vedea tratat aci nu doar ca „stăpîn şi părinte" şi „foarte precaut guvernator al tuturor creştinilor", dar şi - în termeni exacţi - ca „rege şi preot"². Iar cîţiva ani mai devreme, papa Ştefan III însuşi, vrînd să-i linguşească pe Carol şi pe Carloman de care avea nevoie, nu îndrăznise oare să aleagă din prima Epistolă a lui Petru o expresie pe care apostolul o aplica celor aleşi şi s-o îndepărteze întrucîtva de la sensul ei original, ca să onoreze printr-însa dinastia francă: „sînteţi Seminţia sfîntă, regală şi sacerdotală"³ ? în ciuda a tot ce au putut spune mai apoi toţi Hincmarii din lume, asemenea vorbe n-au fost niciodată uitate.

Monarhiile Europei Occidentale, care moşteneau deja un trecut îndelungat de veneraţie, s-au văzut astfel însemnate pentru totdeauna cu pecetea divină. Aşa aveau să rămînă definitiv. Nici Franţa capeţiană ori Anglia normandă, nici Germania împăraţilor saxoni sau salieni n-au renegat tradiţia carolingiană în privinţa acestui aspect. Dimpotrivă; în secolul al XI-lea, un întreg partid s-a pronunţat cît se poate de limpede pentru apropierea demnităţii regale de preoţie. Strădaniile acestea, despre care vom avea de spus un cuvînt mai tîrziu, nu ne interesează pentru moment. Ne este de ajuns să ştim că, independent de orice asimilare precisă cu sacerdoţiul, regii au continuat, în cele două ţări care ne interesează în mod special, să treacă drept fiinţe sacre. Textele ne demonstrează acest lucru fără nici un echivoc. Ni s-au păstrat cîteva scrisori adresate lui Robert cel Pios de către unul dintre prelaţii cei mai vrednici de respect din vremea sa, episcopul din Chartres, Fulbert. Episcopul nu ezită sa-i confere regelui titlurile de „Sfînt Părinte" şi de „Sanctitate'', pe care catolicii de azi le rezervă şefului suprem

1. Gesta Berengarii, IV. v. 133-134 (Monum. Gcrmaniae, Poetae Latini, IV, 1, p. 399).

2. Libellus fusese redactat de Paulin din Aquileia. Monum. German. Concilia, II, 1, p. 142; „Indulgeat miseratus captivis, subveniat oppresis, dissolvat fasciculos deprimentes, sit consolatio viduarum, miserorum refrigerium, sit dominus et pater, sit rex et sacerdos, sit omnium Christianorum moderantissimus gubernator...". Se poate observa că, printr-un fel de contradicţie, care nu e deloc rară într-o asemenea materie, episcopii opuseserâ, în fraza precedentă, lupta dusă de rege împotriva duşmanilor vizibili ai Bisericii, luptei episcopilor împotriva duşmanilor ei invizibili, ceea ce înseamnă de fapt a opune foarte net temporalul şi spiritualul. Cf. mai jos, pp. 133-134.

3. Jaffe-Wattenbach, 2381; text original, Prima Petri, II, 9. Citatul se regăseşte la Hincmar, Quaterniones (pasajul reprodus mai sus, p. 51, n. 1), dar aplicat tuturor credincioşilor cu care regii împart prima lor miruire (miruirea de la botez); astfel Hincmar — nu ne putem îndoi că o făcea într-un mod foarte conştient — readucea cuvîntul biblic la sensul său primitiv, pentru a-l instrui pe Carol cel Pleşuv.

54

REGII TAUMATURGI

al Bisericii lor¹. Şi am văzut mai sus în ce fel Pierre de Blois făcea să decurgă „sanctitatea" regilor din miruire; la acest capitol, nu ne-am putea îndoi că majoritatea contemporanilor gîndeau ca şi el.

Pierre de Blois mergea însă mai departe; stăpînul meu, zicea el apro­ximativ, este un personaj sacru; deci stâpînul meu poate vindeca bolnavii. Deducţie ciudată, la prima vedere: vom constata însă că nici un spirit normal n-o putea blama ca fiind prea uimitoare pentru secolul al XII-lea.

2. Puterea vindecătoare a sacrului

Oamenii din Evul Mediu sau, cel puţin, imensa lor majoritate îşi făceau o imagine foarte materială despre chestiunile legate de religie şi, dacă putem spune aşa, extrem de vulgară. Dar cum ar fi putut fi altfel? Lumea minunată a cărei poartă o deschideau riturile creştine nu era despărţită, în ochii lor, printr-o prăpastie de netrecut, de lumea în care trăiau; cele două universuri se întrepătrundeau; cum să nu-şi închipuie ei că gestul care acţiona asupra lumii de dincolo nu-şi extindea acţiunea şi asupra celei de aici? Bineînţeles, ideea unor asemenea intervenţii nu scandaliza pe nimeni -fiindcă nimeni nu avea o noţiune precisă despre legile naturale. Actele, obiectele sau indivizii sacri erau concepute nu numai ca forţe capabile să se manifeste dincolo de viaţa prezentă, dar şi ca surse de energie capabile de o influenţă imediată, încă de pe acest pămînt. De altfel, oare nu-şi făceau oamenii o imagine atît de concretă despre această energie, încît ajungeau uneori să şi-o reprezinte ca avînd o greutate? O stofă pusă pe altarul unui mare sfînt - Petru sau Martin - devenea mai grea ca înainte², ne spune Gregoire de Tours, cu condiţia ca sfîntul să binevoiască totuşi să-şi manifeste virtutea.

Preoţii, încărcaţi cu emanaţii sacre, treceau în ochii multora drept un fel de vraci, calitate pentru care erau cînd veneraţi, cînd urîţi. în anumite locuri, lumea îşi făcea cruce în calea lor, întîlnirea cu ei fiind considerată ca un semn de rău augur³. în regatul Danemarcei, în secolul al XI-lea, preoţii erau socotiţi răspunzători de intemperii şi de molime, din aceleaşi motive ca şi vrăjitoarele, şi erau uneori persecutaţi ca autori ai acestor calamităţi, într-un chip atît de aprig încît Grigore VII a trebuit să protesteze⁴. De altminteri, de ce să privim atît de departe spre nord? Chiar şi în Franţa, şi neîndoielnic în secolul al XIII-lea, se plasează următoarea anecdotă instructivă; autorul de predici Jacques de Vitry care ne-o povesteşte o