Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

61

în faptul studiat opera conştientă a unei gîndiri individuale, sigură de ea însăşi. Celălalt caută, dimpotrivă, expresia unor forţe sociale, profunde şi obscure; l-aş numi bucuros romantic: unul dintre marile servicii aduse de romantism n-a fost oare tocmai acela de a accentua puternic noţiunea de spontaneitate în chestiunile omeneşti ? Aceste două moduri de interpretare nu sînt contradictorii decît în aparenţă. Pentru ca o instituţie, menită să servească unor scopuri precise, marcate de o voinţă individuală, să se poată impune unui întreg popor, mai trebuie ca ea să fie susţinută şi de curentele de adîncime ale conştiinţei colective; şi reciproc, pentru ca o credinţă puţin cam vagă să se poată concretiza într-un rit regulat, nu e lipsit de interes ca nişte voinţe clare s-o ajute să capete formă. Dacă ipotezele pe care le-am prezentat mai sus se cuvin acceptate, atunci istoria originilor atingerii regale va merita să fie pusă în rîndul exemplelor, deja numeroase, ale unei duble acţiuni de acest gen, pe care trecutul ni le oferă.

Cartea a II-a

MĂREŢIA ŞI NECAZURILE REGALITAŢILOR TAUMATURGICE

Capitolul I

Atingerea scrofulelor şi popularitatea sa pînă la sfîrşitul secolului al cinsprezecelea

1. Riturile franceze şi engleze

S-a văzut cum a apărut practica atingerii în Franţa capeţiană şi în Anglia normandă. Vom asista acum la înflorirea ei în cursul ultimelor secole ale Evului Mediu, pînă în clipa cînd marea criză morală, ce s-a deschis către sfîrşitul secolului al cinsprezecelea, a zguduit, printre atîtea alte idei vechi, şi credinţa în puterea vindecătoare a regilor. Să încercăm mai întîi să evocăm forma sensibilă sub care această putere s-a întrupat sub ochii oamenilor din acea vreme.

La început, riturile franceze şi engleze au fost cu totul asemănătoare. Cum ar fi putut să fie altfel? Nu fusese cel de al doilea copiat după ce! dintîi? Ambele erau, de altfel, foarte rudimentare. Există însă în orice ritual un fel de forţă internă de dezvoltare; ritualul atingerii nu s-a sustras deloc legii comune: puţin cîte puţin, el s-a complicat; totodată, între cele două ţâri s-au ivit deosebiri destul de profunde. Evoluţia aceasta depăşeşte în bună parte cadrul prezentului capitol; ea n-a cunoscut o formă clară decît în timpurile moderne, cînd miracolul regal şi-a căpătat un loc printre cere­moniile minuţios reglate, cu care se înconjurau monarhiile absolute. Pentru moment, nu vom avea de-a face decît cu nişte forme destul de simple şi totodată destul de şovăielnice, imperfect cunoscute, de altfel, cel puţin în amănuntele lor; deoarece curţile medievale nu ne-au lăsat deloc documente de ordin ceremonial, tocmai pentru că eticheta era în ele puţin riguroasă.

în fapt, acele forme primitive n-aveau nimic original. Regii medici s-au văzut puşi foarte firesc în situaţia de a reproduce actele imuabile pe care o lungă tradiţie, popularizată de vieţile sfinţilor, le atribuia taumaturgilor, întocmai ca evlavioşii vindecători a căror istorie era povestită în preajma lor, ei i-au atins pe bolnavi cu mîna, de cele mai multe ori, pare-se, chiar pe părţile infectate. Fără să-şi dea seama, repetau astfel un foarte vechi obicei, contemporan cu cele mai vechi credinţe ale umanităţii: contactul dintre două corpuri, obţinut într-un fel sau altul şi în special prin mijlocirea mîinii, nu păruse oare dintotdeauna mijlocul cel mai eficace de a transmite forţele invizibile de la un individ la altul? Acestui vechi gest magic i-au adăugat un altul, şi el tradiţional pe vremea lor, însă specific creştin: semnul crucii, făcut deasupra pacienţilor sau a plăgilor lor. Tocmai retrasînd astfel imaginea sacră, sfinţii biruiseră, în multe împrejurări, bolile, după cum se spunea. Regii le-au urmat pilda, în Franţa începînd cu Robert al II-lea, iar în Anglia, de asemenea, chiar de la origine. De altfel, pentru credincioşi, semnul divin însoţea toate acţiunile importante ale vieţii; cum să nu fi sfinţit el dar atunci ritul vindecării?¹ Regele arăta printr-însul, în văzul tuturor, că-şi exercita puterea miraculoasă în numele lui Dumnezeu. Expresia folosită în mod

1. Exemplu de folosire terapeutică a semnului crucii: în Garin le Lorrain {Li Romans de Garin le Loherain, ed. P. Paris: Les Romans des douzepairs, I, p. 273), îi vedem pe medici, după ce au pus un plasture pe rana ducelui Begon, făcînd deasupra lui

66

REGII TAUMATURGI

obişnuit în dările de seamă englezeşti din secolul al XIII-lea este cît se poate de caracteristică: ele spun deseori, ca să arate că regele îi atinge pe bolnavi, pur şi simplu că-i „însemnează"¹.

Vechile Vieţi ale lui Eduard Confesorul conţin o indicaţie curioasă. Cînd o femeie scrofuloasă a fost anunţată de un vis să se ducă la rege, ne spun hagiografii, ea a aflat prin această revelaţie că va fi scăpată de boală „dacă se lăsa spălată de rege cu apă"; îl vedem, într-adevăr, pe sfînt, în urmarea povestirii — reproduc expresia curioasă din Viaţa anonimă —, ungînd părţile bolnave cu vîrful degetelor sale umezite cu apă. Recunoaştem şi aici un vechi procedeu, moştenire din cea mai îndepărtată magie: lichidul în care îşi muiase mîinile un taumaturg era socotit că primeşte prin acest contact proprietăţi miraculoase. Trebuie să credem aşadar că regii au folosit de obicei această reţetă? Nu. Toate descrierile autorizate ale ritului englez ca şi ale celui francez atribuie puterea de vindecare atingerii directe². Nu vom putea deduce din Vieţile Sfîntului Eduard informaţiile precise privind ritualul urmat în secolul al XII-lea sau mai tîrziu la curtea din Anglia; fiindcă episodul scrofulelor, folosit de consilierii lui Henric I drept prototip al miracolului regal, n-a fost, fără îndoială, inventat pe de-a-ntregul de ei; probabil că a făcut parte din ciclul Confesorului, încă înainte de venirea la tron a stăpînului lor. Alte mici poveşti învecinate cu acest episod, în aceleaşi biografii, acordă şi ele un rol important apei. Avem de-a face cu o temă hagiografică (despre care literatura legendară şi, mai ales, se pare, operele scrise în Marea Britanie ne oferă numeroase exemple) şi nu cu o trăsătură constitutivă a ceremonialului de vindecare, aşa cum l-au practicat, în realitate, regii englezi³. Totuşi, de ambele părţi ale Canalului Mînecii, apa îşi avea rolul său de principiu în ceremonial, chiar dacă foarte modest. Aşa cum se cuvine, regii îşi spălau mîinile după ce-şi puneau degetele pe atîtea tumori dezgustătoare. La origine gestul, născut din cea mai ele­mentară nevoie de curăţenie, n-avea caracter taumaturgic. Dar cum ar fi putut poporul să se abţină şi să nu atribuie o virtute oarecare apei din lighenele regale? Pentru faptul că umezise o mînă care putea vindeca, ea părea să devină, la rîndul ei, un leac. Un călugăr din Corbie, Etienne de Conty, care a compus pe la începutul domniei lui Carol al Vl-lea un mic tratat despre regalitatea franceză, a descris în opusculul respectiv ritul scrofulelor. Regele, zice el, după ce a atins, se spală; apa care i-a servit în acest scop este strînsă de bolnavi, care beau din ea timp de nouă zile, pe nemîncate şi cu evlavie, după care sînt vindecaţi „fără alt medicament"⁴.

semnul crucii. Acest semn era într-atît de obligatoriu, ca rit de binecuvîntare şi de exorcism, în toate acţiunile curente ale existenţei, încît Regula Coenobialis a Sfîntului Colomban îl pedepseşte cu şase lovituri pe călugărul care nu l-ar face deasupra lingurii sale înainte de a sorbi din ea, ori n-ar pune pe un călugăr mai în vîrstâ să-l facă deasupra lămpii pe care o aprinde: Zeitschrift fur Kirchengeschichte, XVII (1897), p. 220.

1. Un exemplu între multe altele: R. O., Chancery Miscellanea, IV, I, fol. 17 v°, 27 mai 1378 „xvij egrotis signatis per regem xvij d".

2. Pentru interpretarea unui text obscur al Iui Etienne de Conty, a se vedea mai jos, p. 66, n. 4.

3. Cf. Viaţa anonimă, ed. Luard, Lives of Edward the Confessor, p. 429 şi mai ales, Osbert de Clare, cap. XIV, XV, XVI, XVII (unde se vor găsi referiri la pasajele corespunzătoare din alte biografii); a se vedea şi Ad. Franz, Die kirchlichen Benediktionen, I, pp. 79 şi urm. şi mai ales p. 84.

4. Bibi. Nat. lat. 11730, fol. 31 v°: „Item post dictam sanctam unctionem et coronacionem regum Francie omnes predicti reges singulares quilibet ipsorum fecit pluries miracula in vita sua, videlicet sanando omnino de veninosa, turpi et inmunda scabie, que

RITURILE FRANCEZE ŞI ENGLEZE

67

Această ciudată superstiţie nu pare să fi traversat vreodată Canalul Mînecii; în Franţa nu regăsim nici o urmă din ea, în timpurile moderne. în Anglia însă, cum vom vedea mai tîrziu, moneda dată scrofuloşilor a devenit subiectul unei credinţe de un tip, pînă la urmă, analog - fluidul vindecător fiind socotit, atît într-un caz cît şi în celălalt, că trece din mîna regală la un lucru pe care ea îl atinsese în treacăt. Nu se putea să nu se înmulţească cu repeziciune un întreg folclor în jurul nucleului primitiv, format de ritul oficial.

îndeplinind actul taumaturgic, regii nu păstrau tăcerea. încă din trecutul cel mai îndepărtat, regii Franţei s-au deprins să însoţească dublul gest tradiţional cu cîteva cuvinte consacrate. Geoffroy de Beaulieu ne relatează despre sfîntul Ludovic că, atunci cînd atingea părţile bolnave, pronunţa anumite vorbe „potrivite cu împrejurarea şi întărite de obiceiuri, de altminteri cu totul sfinte şi catolice"¹. Se zice că tocmai aceste vorbe „sfinte şi cucernice" i le-a transmis Filip cel Frumos, pe patul de moarte, ori mai bine zis i le-a reamintit urmaşului său, prinţul Ludovic — întrucît ele nu puteau avea nimic secret². Care erau acele vorbe? Trebuie să ne hotărîm să ignorăm această chestiune. Formula stereotipă adoptată de monarhii noştri mai tîrziu: „Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă", nu este atestată decît începînd din secolul al XVI-lea. Nici această frază, nici vreo alta analogă nu par să fi fost folosite vreodată dincolo de Canalul Mînecii. Şi asta nu fiindcă suveranii de acolo ar fi rămas cumva muţi; dar ceea ce ieşea din gura lor nu erau decît rugăciuni.

Bineînţeles, religia nu era absentă din solemnitatea franceză. Ea pătrun­dea atît prin semnul crucii, cît şi în alte feluri. Etienne de Conty povesteşte că regele se ruga înainte de a se îndrepta spre bolnavi. Obiceiul era vechi, fără îndoială; dar era oare vorba de altceva decît de o rugăciune mută ? în secolul al XVI-lea, vom vedea apărind formule speciale pentru această ocazie, foarte scurte însă şi purtînd de altminteri urma unor legende tîrzii³.

Gallice vocatur escroelles. Item modus sanandi est iste: postquam rex audivit missam, affertur ante eum vas plenum aque. statim tune facit oracionem suam ante altare et postea mânu dextra tangit infirmitatem, et lavat in dicta aqua. Infirmi vero accipientes de dicta aqua et potantes per novem dies jejuni cum devotione sine alia medicina omnino sanantur. Et est rei veritas, quod quasi innumerabiles sic de dicta infirmitate fuerunt sanati per plures reges Francie'. Pasajul a fost deja reprodus de d'Achery în notele sale despre De uita sua de Guibert de Nogent şi reluat după el de Migne, P. L., t. 156, col. 1022-23. Asupra autorului, a se vedea o notiţă de L. Delisle, Le cabinet des manuscrils de la Bibi. Naţionale, II, p. 127 (publicată anterior în Bibi. Ec. Charles, 1860, p. 421). Micul tratat despre regalitatea franceza este plasat în fruntea unei continuări a cronicii martiniane, datorată tot lui Etienne de Conty (un fragment din această continuare publicat de J.H. Albanes şi U. Chevalier, Actes anciens et documents concernant le bienbeureux Urbain V, p. 73), în care ultimul eveniment relatat este bătălia de la Nicopole (25 sept. 1396). Textul citat la începutul acestei note nu e lipsit de obscurităţi: după cum atribuim cuvîntului lavat un sens activ sau unul neutru - două semnificaţii care sînt, ambele, perfect conforme cu uzul clasic -, va trebui să înţelegem fie că regele spală plăgile, fie că se spală după ce le-a atins. Prefer cea de a doua interpretare, cea dintîi - acceptată totuşi în general - fiind absolut contrară celor ce ştim despre ritul francez.

1. Histor. de France, XX, p. 20, c. XXXV (text citat mai jos, p. 133. n. 1).

2. Ives de Saint-Denis, Histor. de France, XXI, p. 207 C şi D : „primogenitum iterum ad se vocatum secretius, praesente scilicet solo confessore, instruxit de modo tangendi infirmos dicens ei sancta et devota veoba quae in targendo infirmos dicere fuerat assuetus. Similiter docuit eum quod cum magna reverenda, sanctitate et puritate deberet illum contactum infirmorum et mundis a peceato manibus exercere". întrevederea din 26 noiembrie 1314, între Filip cel Frumos, aflat pe moarte, şi moştenitorul tronului este atestată şi de relatarea trimisului regelui din Majorca (care nu ştie ce s-a spus cu acel prilej), Bibi. Ec. Chartes, LVIII (1897), p. 12.

3. Mai jos, p. 199.

68

REGII TAUMATURGI

Faţă de această sărăcie, Anglia ne oferă o bogăţie extremă: ceremonialul atingerii a căpătat aci aspectul unui adevărat serviciu liturgic, în care regele, asistat de capelanul său, făcea aproape figură de oficiant. Din păcate, liturghia engleză a scrofulelor n-a lăsat monumente anterioare timpurilor moderne; primul „serviciu pentru vindecarea bolnavilor" care ne-a parvenit datează de la Henric al VlII-lea sau poate de la Henric al VH-lea. Nu poate fi totuşi nici o îndoială că el cuprinde compoziţii cu mult mai vechi şi nici că această dezvoltare rituală atît de specifică urcă foarte departe în trecut. Thomas Bradwardine, capelanul lui Eduard al III-lea, nota deja într-un tratat filosofic, scris în 1344, că regele său, înainte de a vindeca, „nu mai contenea cu rugăciunile"¹. Mai mult: încă din secolul precedent, dările de seamă ale Palatului englez, ca să exprime faptul că regele atinge bolnavii, spun nu numai că-i „însemnează", aşa cum am arătat deja, ci - şi într-un mod încă mai frecvent — că-i „binecuvântează": termen devenit aproape clasic; îl regăsim la Bradwardine însuşi şi la medicul John de Gaddesden². Desigur, cum se va observa în cele ce urmează, valoarea atribuită binecuvîntării regale, prin ea însăşi, nu era în acea vreme specifică Angliei. Puterea sacră atribuită mîinii suveranului se manifesta într-un gest protector de acest fel, întocmai ca şi în acela despre care se credea că izgoneşte boala. Se pare că oamenii trebuiau să fie în mod firesc îndemnaţi să le confunde. Totuşi, documentele franceze nu fac niciodată această apropiere. Dimpotrivă, în Anglia apropierea se făcea în mod constant. Motivul e că englezii aveau sub ochi un ceremonial de vindecare ce părea să atragă în mod necesar folosirea unui cuvînt împrumutat din vocabularul ecleziastic.

De unde provine acest contrast atît de izbitor între cele două rituri? Cauzele sînt obscure. Poate că - dar nu-i decît o ipoteză - se cuvine să le căutăm chiar în mediul în care a apărut mai întîi practica engleză. Noţiunea rolului sacru al regalităţii fusese exacerbată acolo de polemicile iscate în jurul reformei gregoriene: dacă Henric I număra în anturajul lui mulţi învăţaţi asemenea „Anonimului din York", nu ne-am putea mira de faptul că s-a lăsat convins să ia nişte atitudini cvasisacerdotale, imitate apoi de urmaşii săi.

După cît se pare, la început, regii îşi exercitau puterea taumaturgică asupra bolnavilor cam la întîmplare, pe măsură ce aceştia se înfăţişau. Guibert de Nogent ne prezintă o mulţime destul de dezordonată înghe-suindu-se în jurul lui Ludovic al Vl-lea. Treptat, întrucît marile monarhii occidentale deveneau, în toate domeniile, mai civilizate, iar obiceiurile regulate şi tipicare ale birocraţiei începeau să pătrundă chiar şi în viaţa de la curte, o anumită disciplină s-a introdus în formele exterioare ale mira­colului regal. Sfîntul Ludovic „îşi atingea bolnavii" în toate zilele, după cît se pare, sau cel puţin în toate zilele în care era solicitat - dar numai la un anumit ceas, după mesă; cei care întîrziau îşi petreceau noaptea la palat, unde se aflau pregătite o locuinţă şi merinde pentru ei, şi se înfăţişau înaintea regelui a doua zi, la momentul potrivit. Obiceiul de a practica ritul fără o periodicitate regulată exista încă, în Franţa, sub Filip cel Frumos; la

1. Mai jos, p. 71, n. 4.

2. Pentru dările de seamă, cîteva exemple dintre multe altele: R. O., Chancery Miscellanea, IV, 1, fol. 20, 3 iunie 1278: „tribus egrotis benedictis de mânu Regis"; E. A. 352, 18, 8 aprilie 1289: „Domino Henrico elemosinario... die Parasceue, apud Condom... pro infirmis quos Rex benedixit ibidem: xxj, d. st." Bradwardine: textul citat mai jos, p. 71, n. 4. John of Gaddesden, Praxis medica seu Roşa anglica dicta, in 8°, f'arâ loc şi dată [1492], fol. 54 v° Ccf. mai jos, pp. 84-85).

RITURILE FRANCEZE ŞI ENGLEZE

69

fel şi în Anglia, cam în aceeaşi epocă, sub cei trei Eduard. El s-a menţinut acolo pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea; se pare că Henric al VH-lea n-a avut o dată fixă pentru atingere. în Franţa, dimpotrivă, sub Ludovic al XI-lea, bolnavii erau grupaţi, aşa încît să nu fie aduşi în faţa regelui decît o zi pe săptămînă; însemna, desigur, un cîştig notabil pentru un monarh activ şi ocupat'.

Incepînd cel mai tîrziu din secolul al XV-lea, s-a instituit şi în Franţa obiceiul de a face o triere printre bieţii oameni veniţi să-şi caute, în apropierea suveranului, alinarea bolilor; fiindcă specialitatea augustului medic era bine stabilită de aci înainte: el vindeca scrofulele şi numai scrofulele. Se cuvenea deci să nu fie admişi în preajma lui decît bolnavii atinşi de această suferinţă; a deschide uşa celorlalţi ar fi însemnat să i se impună principelui pierderi de vreme inutile şi să se rişte, poate să i se compromită chiar prestigiul, punîndu-l să înfăptuiască gesturi vindecătoare, menite, după cum se credea, să rămînă cu siguranţă ineficace. De unde şi obiceiul unui prim diagnostic, mai mult sau mai puţin sumar, a cărui grijă a fost probabil încredinţată, încă din acea vreme, medicului de la curte; oricine dorea să obţină favoarea atingerii regelui trebuia să se supună mai întîi acestui examen. Lucrurile nu se desfăşurau totdeauna fără scandal, într-o zi, Carol al Vll-lea se afla în Langres; un anume Henri Payot, potcovar, locuind în apropierea oraşului, a vrut să i-o aducă regelui pe sora sa, despre care se spunea că e scrofuloasă. Oamenii regelui au refuzat s-o primească, motivînd că nu avea scrofule. Supărat şi de pierderile pe care i le pro-vocaseră războaiele, Henri Payot s-a răzbunat pentru această nereuşită umilitoare prin nişte vorbe nelalocul lor, chemînd blestemul divin asupra suveranului său şi a reginei şi tratîndu-i pe cei doi soţi regali de nebuni. Vorbele acestea, dimpreună cu altele la fel de necuviincioase, au fost repetate; aşa încît nenorocitul a trebuit să-şi procure mai tîrziu o scrisoare de iertare, pe care, fără îndoială, a plătit-o cu bani peşin².

Generozitatea faţă de sărmanii acestei lumi era o datorie pe care conştiinţa morală a Evului Mediu o impunea cu multă tărie suveranilor. Aceştia se achitau de ea fără zgîrcenie. Oricine a parcurs conturile cheltuielilor caselor regale, atît în Franţa unde, din nefericire, documentele de acest gen sînt foarte rare, cît şi în Anglia, unde s-au păstrat infinit mai bine, ştie că milosteniile deţin un loc cu adevărat însemnat³. Or, printre bolnavii veniţi să-i ceară regelui vindecarea se aflau numeroşi nevoiaşi. S-a luat repede obiceiul să li se dea cîţiva gologani. în Franţa, sub Filip cel Frumos, nu se dădea, se pare, decît celor sosiţi de departe, străinilor şi conaţionalilor veniţi în grabă de la marginile regatului, iar valoarea darului varia, de la 20 de bani - sumă care pare să fi constituit contribuţia normală, cel puţin în 1307 şi 1308 — pînă la 6 şi chiar 12 livre⁴. Nu voi vorbi despre domniile ce au urmat; de la Filip

1. Pentru sfîntul Ludovic, viaţa sa scrisă de Guillaume de Saint-Pathus, ed. Delaborde (Collection de textes pour seruir ă l'etude... de l'histoire), p. 99- Pentru Fiiip cel Frumos şi suveranii englezi, dările de seamă enumerate mai jos, Apendice, I, p. 299-Pentru Ludovic al XI-lea, Commines, VI, c. VI, ed. Maindrot (Collection de textes pour seruir ă l'etude... de l'histoire.) II, p. 41.

2. Ceea ce precede e după scrisoarea de iertare datată din Romorantin, 23 octombrie 1454, şi acordată lui Henri Payot „biet om simplu, potcovar, locuind la Persay le Petit sau ferma de la Sens şi dioceza Langres": Arch. Nat. J. J. 187, fol. 113 v° (semnalată de Charpentier, supliment la articolul scroellae din Glossarium al lui Du Cange).

3. Ceea ce urmează e după conturile regale, studiate mai jos în Apendice I.

4. Fără nici o îndoială, conform obiceiurilor de la Palat şi — deşi conturile nu indică în mod expres acest lucru — în monedă parisis.

70

REGII TAUMATURGI

POPULARITATEA ATINGERII

71

al IV-lea pînă la Carol al VHI-lea, lipseşte absolut orice informaţie de acest gen. în Anglia, sub Eduard I, al II-lea şi al IlI-lea, milostenia faţă de scrofuloşi a fost mereu aceeaşi: un dinar¹. Era mult mai mică decît în Franţa, pentru că era mult mai răspîndită. într-adevăr, toţi sau aproape toţi bolnavii participau la împărţeală; cel mult, putem presupune că, la început, unii -cei mai nobili şi mai bogaţi - se ţineau la o parte. Dar excepţiile au fost probabil extrem de rare; altminteri, statele de plată n-ar fi atins cifrele formidabile pe care le voi cita. Ele au dispărut, fără îndoială, foarte repede; în timpurile moderne, nu mai existau. Moneda devenise atunci, în ochii publicului, un instrument esenţial al ritului; faptul de a nu o primi din mîinile regelui ar fi însemnat, în cel mai bun caz, să nu obţii minunea decît pe jumătate. Voi studia în cele ce urmează, mai amănunţit, această superstiţie; ţineam să o menţionez însă de pe acum. Ea interesează Evul Mediu prin originile sale îndepărtate, căci nu i s-ar putea explica naşterea decît prin obiceiul răspîndit foarte repede la curtea engleză de a însoţi, în toate cazurile, gestul vindecător al regilor de o milostenie.

Am văzut prin mijlocirea căror rituri şi în mijlocul cărui ceremonial îşi exercitau regii puterea lor miraculoasă. Rămîne să ne întrebăm ce succes obţineau la public pretenţiile lor. Ei se dădeau drept taumaturgi; cine credea în ei ? Se dădeau drept medici: care le-a fost clientela ?

2. Popularitatea atingerii

Ne amintim că în Anglia, sub cele trei domnii succesive ale lui Eduard I, al II-lea şi al IlI-lea (1272-1377), după ce erau atinşi, bolnavii căpătau toţi - sau aproape - o mică milostenie, a cărei valoare era fixată invariabil la un dinar. Posedăm încă unele conturi care ne dau suma acestor vărsă-minte, pentru diverse perioade, fie în mod global, fie pentru întreg exerciţiul avut în vedere, fie (ceea ce e de preferat) pe zile, săptămîni sau chenzine. Să lăsăm să vorbească mai întîi aceste cifre. Ele au un fel de elocvenţă brutală. Le vom comenta după aceea². Dintre cei trei suverani pe care i-am citat, cel mai vechi apare în izvoarele noastre (din nefericire, prea incom­plete ca să permită nişte comparaţii sigure) ca posedînd „recordul" miracolului. Eduard I „binecuvînteazâ" 983 indivizi, în timpul celui de al 28-lea an al domniei; 1219 în cel de al 32-lea an; în timpul celui de al

1. Cei mai săraci puteau primi şi un ajutor alimentar suplimentar: E. A. 350, 23, în sâptâmîna care începea duminică 12 iulie 1277: „Sexaginta et undecim egrotis benedictis de mânu regis per illam ebdomadam de dono regis per elemosinarium suum v. s. xj. d. In pascendis quinque pauperibus dictorum egrotorum per elemosinarium regis vij. d. ob.".

2. Pentru orice fel de amănunte tehnice despre conturile engleze sau franceze, să se vadă Apendice I. Se va găsi acolo în special lista conturilor Palatului englez, pe care le-am consultat an cu an, ceea ce-mi va permite să simplific aci referinţele. Ca să interpretez informaţiile furnizate de conturile lui Eduard I, m-arn servit de Henry Gough, Itinerary of' King Edward the first, 2 voi. in 4°, Paisley, 1900; cf. şi itinerariul aceluiaşi principe, de Th. Craib, din care există un exemplar dactilografiat la Record Office din Londra; de completat, pentru şederile lui Eduard I în Acvitania, cu Ch. Bemont, Roles gascons (Doc. inedits), III, pp. IX şi urm. Pentru Eduard al II-lea, am folosit CH. Hartshorne, An itinerary of Edward II; British Archaeological Association, Collectanea Archaeologica, I (1861) pp. 113-144. Nu ignor faptul că aceste diverse itinerarii, redactate după nişte documente de cancelarie, s-ar cere verificate şi, fără îndoială, rectificate în amănunt cu ajutorul conturilor Palatului; n-am avut însă timp să fac această operaţie, şi, de altminteri, pentru obiectivul pe care-l aveam în vedere, lucrurile aveau importanţă doar în mare.

18-lea, 1736. Alţi ani sînt ceva mai puţin străluciţi: cel de-al 25-lea, 725; cel de-al 5-lea, 627; cel de al 17-lea, 519; în fine, cel de al 12-lea, 197¹.

Să trecem la Eduard al II-lea. Singura cifră anuală pe care o cunoaştem despre el este mică: 79 persoane atinse în cel de-al 14-lea an al domniei lui (de la 8 iulie 1320 la 7 iulie 1321). Alte informaţii însă, ce nu se grupează în acelaşi cadru cronologic, dau o idee ceva mai puţin defavorabilă despre puterea sa medicinală: în 1320, de la 20 martie la 7 iulie, deci într-o perioadă de patru luni, a văzut venind la el 93 bolnavi; în 1316, de la 27 iulie la 30 noiembrie - răstimp cu foarte puţin superior celui precedent - 214².

De la 10 iulie 1337 la 10 iulie 1338, Eduard al Hl-lea a făcut 136 tratamente. Era un an destul de sărac, ce nu trebuie luat ca tipic. De la 12 iulie 1338 la 28 mai 1340 - puţin mai mult de 22 luni - numărul celor atinşi de miracol a ajuns la 885, deci, în medie, foarte aproape de 500 pe an. în schimb, de la 25 ianuarie 1336 la 30 august 1337 - 19 luni - n-a depăşit 108³.

In ansamblul lor, cifrele acestea sînt impunătoare. Ele ne dau o înaltă idee despre prestigiul taumaturgic al Plantageneţilor. Thomas Bradwardine, care a murit în 1349 ca arhiepiscop de Canterbury, ne spune într-o lucrare compusă pe vremea cînd mai era capelan al lui Eduard al IlI-lea, că miracolele înfăptuite de stăpînul său erau atestate „de bolnavii vindecaţi, de persoanele prezente în momentul tratamentelor ori care le văzuseră efectele, de popoarele Naţiunilor, de faima universală"⁴. Exagera el oare popularitatea

1. Cel de al 28-lea an al domniei durează de la 20 noiembrie 1299 la 19 noiembrie 1300; cel de al 32-lea, de la 20 noiembrie 1303 la 19 noiembrie 1304; cel de al 18-lea, de la 20 noiembrie 1289 la 19 noiembrie 1290; cel de al 25-lea, de la 20 noiembrie 1296 la 19 noiembrie 1297; cel de al 5-lea, de la 20 noiembrie 1276 la 19 noiembrie 1277; cel de al 17-lea, de la 20 noiembrie 1288 la 19 noiembrie 1289; cel de al 12-lea, de la 20 noiembrie 1283 la 19 noiembrie 1284. Am obţinut totalurile de mai sus adunînd cifrele date foarte amănunţit de diferitele conturi ce se vor găsi menţionate la p. 303, n. 1 pînă la 3. Posedăm de la Eduard I (la Record Office, sub cota Chancery Miscellanea, IV, 1) un fel de registru de casă al Palatului, care se întinde de la 31 ianuarie 1278 la 19 noiembrie al aceluiaşi an. Nu l-am putut folosi pentru statisticile atingerii, pentru că pe lîngă menţiuni perfect clare (precum: „pro XXX egrotis egritudinis Regis" (9v°), „pro ciS5 xij egrotis de morbo regio curatis" (llv°), el conţine şi altele, ce se prezintă doar sub forma „pro egrotis", aşa încît nu se poate preciza dacă e vorba de milostenii făcute unor bolnavi oarecare sau unor scrofuloşi atinşi de rege. Tot astfel nu s-a putut ţine cont de menţiunile „pro infirmis" din lista de milostenii din anul 21, E. A. 353, 16.

2. Prima cifră e furnizată de Brit. Mus. Add. mss. 9951, fol. 3v°; a doua de Add. mss. 17632, fol. 5; a treia e rezultatul adunării articolelor amănunţite din contul analizat în Archaeologia, XXVI, pp. 319-320 (cf. mai jos, p. 74, n. 2).

3. Prima cifră, E. A. 388, 5 (rulou, ultima membrană); a doua, R. O., Treasury of Receipt, Miscell. Books, 203, fol. 177; a treia, Brit. Mus. Cotton Nero C VIII, fol. 208 (o indicaţie referitoare la hrana zilnică a săracilor, fol. '207 v°, ne permite să determinăm, în cazul acestui ultim cont, perioada la care se aplică cifra bolnavilor atinşi). Se va observa că există o suprapunere între cifrele din Cotton Nero C VIII şi cele din E. A. 388,5; cf. mai jos, p. 73, n. 1.

4. Thomae Bradwardini... De causa Dei contra Pelagium et de virtute causarum ad suos Mertonenses libri tres, mare in 8°, Londra 1618, I, c. I, corol. par. 32, p. 39. „Quicumque etiam negas miracula Christiana, veni et vide ad oculum, adhuc istis temporibus in locis Sanctorum per vices miraculosa gloriosa. Veni in Angliam ad Regem Anglorum praesentem, duc tecum Christianum quemcunque habentem morbum Regium, quantumcunque inveteratum, profundatum et turpem, et oratione fusa, mânu imposita, ac benedictione, sub signo cruciş data, ipsum curabit in nomine Jesu Christi. Hoc enim facit continue, et facit saepissime viris et mulieribus immundissimis, et catervatium ad eum ruentibus, in Anglia, in Alemannia, et in Francia circumquaque: sicut facta quotidiana, sicut qui curaţi sunt, sicut qui