Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

84

REGII TAUMATURGI

regelui Franţei puterea de a vindeca scrofulele care supurează doar printr-o simplă atingere cu mîna; după cum cred ei, mulţi bolnavi atinşi astfel se vindecă; totuşi, uneori ei nu se vindecă"¹. Se vede că, în ochii maestrului Jean, ideea de a încorpora atingerea regală printre remediile recomandate de farmacopeea clasică părea încă o noutate. Curînd însă, ea a încetat să mai poată trece ca atare. La drept vorbind, scriitorii din epoca ulterioară (Gui de Chauliac în Franţa, în acea Grande Chirurgie, redactată în 1363, ce avea să rămînă pînă în vremurile moderne unul dintre manualele preferate ale practicienilor², iar în Anglia, Ioan de Gaddesden, sub Eduard al III-lea³, şi Ioan de Mirfield sub Richard al II-lea⁴), s-au supus, fără nici un alt gest, impulsului dat de grupul francez în jurul anului 1300. Or, este foarte izbitor faptul că ritul de vindecare a obţinut astfel un gen de consacrare ştiinţifică chiar în momentul - şi aproximativ în acelaşi mediu - cînd, cum vom vedea mai departe, a încetat ostracismul cu care doctrina ecleziastică îl lovise pînă atunci aproape în unanimitate. Păstrînd tăcere vreme de atîţia ani în legătură cu ritul, medicii nu făcuseră probabil altceva decît să imite acea abţinere prudentă - pentru raţiuni ce vor fi arătate la locul potrivit - al cărei exemplu îl oferea teologia.

De altfel, nu toţi şi-au schimbat purtarea. Numai francezii şi englezii, care aparţineau unor naţiuni direct interesate în gloria miracolului regal, i-au făcut loc, fie şi uneori, în scrierile lor. Ei n-au fost urmaţi de confraţii lor străini: şi nu pentru că aceştia ar fi ajuns pînă acolo încît să pună la îndoială virtuţile atingerii; printre ei, cazul unui Jean din Ypres, însufleţit împotriva Capeţienilor de una din acele uri puternice pe care le dezvoltau, în Flandra, luptele municipale, rămîne cu totul excepţional; în cea mai mare parte, ei se mulţumeau să nu spună nimic. Prin ce se explică tăcerea lor? Prin ignoranţă sau rutină, la unii dintre ei; la alţii, pare însă că a fost într-adevăr o atitudine voită. Iată-l, de exemplu, pe Arnaud de Villeneuve, unul dintre cei mai mari medici din secolul al XIV-!ea. De origine, fără îndoială, aragonez, el a trăit în Franţa, şi anume la Avignon; cum am putea crede că n-a auzit niciodată vorbindu-se despre tratamentele făcute de cei din casa de Valois? Degeaba am căuta totuşi o asemenea menţiune în capitolul „De scrophula" din al său Tratat de medicină practică^; spirit independent şi capabil să introducă pînă şi în credulitate un anumit gen de

1. La chirurgie de maître Jehan Yperman, ed Broeckx, Annales academ. archeolog. Belgique, XX (1863), p. 259. „Van des conincs evele sal men jou nou segghen her hebben vele lieden ghelove ane den coninc van Vranckerike dat hem God macht heeft ghegheven scrouffelen te ghenesene die loepen ende dat alle met sin begripe van der hant ende dese lieden ghenesen vele bi hore ghelove ende onder wilen ghenesen si niet". Datorez traducerea acestui pasaj colegului meu din Bruxelles, Dl. Ganshof. Despre Jean Yperman, a se vedea introducerea lui Broeckx; a fost însărcinat cu serviciul medical în armata din Ypres, cu ocazia războiului împotriva contelui Ludovic, în 1325 Cp. 134). Cf. Gurlt, Geschichte der Chirurgie, II, p. 13⁷-

2. Tract. II, doct. I, cap. IV; text latin: Chirurgia magna Guidonis de Gauliaco, in-4°, Lyon 1535, p. 79; text francez: ed. E. Nicaise, in-4°,1890, p. 127.

3. Praxis medica, roşa anglica dicta, Iib. II, la § intitulat „Curatio scrophularum...", ed. din 1492, in-8°, fără loc şi dată, p. 54 v°.

4. Breuiarium Bartholomaei, British Museum, Harleian ms. 3, fol. 41, col. I (citat la Crawfurd, King's Evil, p. 42). Nu ştiu pentru ce Lanfrank care, în a sa Science of Cirurgie (Early English Texts, O. S. 102, III, II, 13), consacrînd un capitol scrofulelor, nu atrage atenţia asupra puterii vindecătoare a regilor: posibil, a preluat un autor mai vechi care nu a făcut menţiunea.

5. Compendium medicinaepracticae, Iib. II, cap. V (cd. din Lyon. in-4°, 1586, p. A 54 v° şi urm.).

ATINGEREA SCROFULELOR ÎN LITERATURA MEDICALĂ 85

originalitate, el nu împărtăşea probabil credinţa oarbă a contemporanilor săi. Atît cît îmi pot da seama, noţiunea de putere vindecătoare a regilor n-a pătruns în literatura medicală internaţională înainte de secolul al XVI-lea¹.

N-ar trebui să ne închipuim că medicii din Evul Mediu, fie chiar englezi sau francezi, n-ar mai fi încetat cu frazele entuziaste despre riturile vinde­cătoare. Miracolele erau pentru ei lucruri familiare, care nu le contraziceau întru nimic imaginea despre sistemul lumii - nici miracolele îndeplinite de principii temporali, nici cele ale sfinţilor. Credeau în ele, dar cu o inimă calmă şi fără înfierbîntare. Nu distingeau bine, de altfel, leacurile naturale -a căror acţiune era de obicei pentru ei pe deplin misterioasă - de cele supranaturale şi le enumerau pe unele alături de celelalte, fără maliţiozitate. De cele mai multe ori, ei îi trimit la regi pe scrofuloşii care s-au dovedit rebeli la orice alt tratament. „în cele din urmă", zice Bernard de Gourdon în al său Lis de la Medecine, „trebuie să recurgem la chirurg; iar dacă nu, să ne ducem la regi"². Ioan de Gaddesden răstoarnă această ordine: „Dacă lea­curile", citim în a sa Practică medicală, „sînt ineficace, bolnavul să meargă la rege şi să se lase atins şi binecuvîntat de el; ... abia la urmă, dacă toate celelalte s-au dovedit insuficiente, să se dea pe mîna chirurgului"³. Să nu vedem aici nici un fel de ironie. Gaddesden nu crede deloc că un chirurg va face numaidecît mai bine decît regele; dimpotrivă, el e de părere că operaţia, care e periculoasă, trebuie evitată cu orice preţ; nu se va recurge la ea decît după ce s-au epuizat toate celelalte şanse, inclusiv miracolul. Regii nu vindecă totdeauna, ca de altfel nici sfinţii; lumea nu se îndoieşte totuşi nici de virtuţile unora, nici de ale celorlalţi. în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea apologeţii regalităţii taumaturgice vor vorbi pe un cu totul alt ton; căci ei nu mai trăiau în aceeaşi atmosferă; ridicau mai mult glasul ca să se facă auziţi de un popor mai puţin încrezător. O credinţă simplă se exprimă simplu şi naiv.

Astfel încît, atingerea scrofulelor devenise atît în Franţa cît şi în Anglia o practică medicală comună. Manualele tehnice au servit, în felul lor, gloria monarhiei. Probabil că destui practicieni, sorbindu-şi ştiinţa din ele, dădeau, la rîndul lor, sfatul devenit clasic: „duceţi-vă la rege". Să cercetăm acum şi să aflăm ce le puteau spune enoriaşilor doctorii Bisericii.

4. Atingerea scrofulelor în faţa opiniei ecleziastice

în secolul al XI-lea, la puţin timp după instaurarea în Franţa a primului rit de vindecare, o mare mişcare doctrinară a zguduit pînă în temelii viaţa Europei catolice. Atribuindu-i ca eponim pe papa Grigore VII, istoricii o numesc de obicei gregoriană. Mă voi conforma deprinderilor curente. Dar trebuie să amintim că această trezire religioasă, născută din sentimente profunde, a fost înainte de toate, o operă colectivă. Un grup de călugări şi

1. Primul medic străin de Franţa şi de Anglia care o menţionează, părînd a crede în ea, este, după cît cunosc, italianul Geronimo Mercuriale, în al său De morbis puerorum, apărut pentru prima dată în 1583; ed. din 1588, in-4°, Veneţia, p. 35. Apoi, un alt italian, Fabrizio d'Acquapendente, unul dintre întemeietorii anatomiei ştiinţifice, în al său Pentateuchus, publicat mai întîi în 1592 (citat de Gurlt, Gesch. der Chirurgie, II, p. 451).

2. Loc. cit.: „Finaliter oportet recurrere ad manum chirurgicam... et si non, vadamus ad reges". Ioan de Mirfield foloseşte expresii asemănătoare.

3. Loc. cit.: „Et si ista non sufficiant, vadat ad Regem, ut ab eo tangatur atque benedicatur: quia iste vocatur morbus regius; et valet tactus nobilissimi et serenissimi regis anglicorum. Ultimo tamen si ista non sufficiunt tradatur cirurgico".

86

REGII TAUMATURGI

ATINGEREA SCROFULELOR ÎN FAŢA OPINIEI ECLEZIASTICE

87

de prelaţi au revoluţionat Biserica. Oamenii aceştia, a căror acţiune a fost atît de puternică nu erau, cu nici un chip, nişte inventatori în domeniul gîndirii. Tezele pe care le repetau pînă la saturaţie, le produseseră alţii înaintea lor; originalitatea se află în altă parte: în acel implacabil simţ logic care-i determina să ducă pînă la extrem aplicarea principiilor pe care le moşteniseră prin tradiţie, puţin cam slăbite de o lungă folosinţă; în sinceritatea lor aprigă, ce le conferea un accent nou teoriilor atît de des repetate şi, mai ales, în efortul lor eroic de a transforma în reguli de conduită practică nişte idei - în majoritatea lor, la fel de vechi ca şi creştinismul, dar pe care, de mai multe secole, oamenii se obişnuiseră să nu le mai lase să răzbată din lumea inofensivă a tratatelor de teologie sau de morală. Influenţa lor a hotărît atitudinea pe care, ani îndelungaţi, literatura ecleziastică avea s-o adopte faţă de miracolul regal; vom vedea în ce sens s-a exercitat¹.

Ca să înţelegem concepţiile politice ale acestei şcoli este necesar - lucru care se uită uneori - să ne reprezentăm foarte exact la ce anume s-au opus ele. Puterea temporală, pămîntească, pe care ea a combătut-o cu atîta înverşunare, n-avea nimic comun cu acel stat laic ce avea să fie atacat la rîndul său, mult mai tîrziu, de către alţi gînditori catolici. Foarte departe de a căuta să rupă orice legătură cu religia, ea pretindea, din contra, că e investită cu un caracter eminamente religios: era regalitatea sacră, moştenire a vremurilor vechi, confirmată, într-un mod poate imprudent, de Biserică în secolele a! VUI-lea şi al IX-lea. Ritul miruirii regale nu încetase să sporească în importanţă şi în prestigiu, după introducerea sa în Europa Occidentală. Cum vom vedea ulterior, mai pe îndelete, din acest rit se deducea, cel puţin în anumite medii, mai net decît oricînd, noţiunea de caracter sacerdotal al suveranilor. împăraţi şi regi invocau uleiul sfînt, căutînd să-şi subjuge astfel propriul cler şi chiar papalitatea însăşi.

Or, reformatorii au venit, în primul rînd, spre a le şterge pecetea supra­naturală acestor principi ai lumii, care se credeau personaje sfinte - şi să-i reducă la a fi (orice-ar fi putut să gîndească fidelii lor) nişte simpli oameni a căror întreagă putere se mărginea la lucrurile de pe acest pămînt. Tocmai de aceea, printr-o coincidenţă care nu e decît aparent paradoxală, partizanii originii populare a statului, teoriticienii unui fel de contract social, trebuie căutaţi, în această vreme, printre apărătorii cei mai fanatici ai autorităţii în materie religioasă. Sub Grigore VII, un călugăr alsacian, Manegold de Lautenbach, într-un tratat consacrat apologiei politicii pontificale, explica în ce fel regele, ales ca să înăbuşe intenţiile celor răi şi să-i apere pe cei buni, ar decade din demnitatea sa, dacă nu va respecta aceste condiţii, „căci, în acest caz, în modul cel mai evident, el însuşi rupe pactul care l-a făcut rege". Iar acest pact, între popor şi şeful său, esenţialmente revocabil, Manegold nu se sfia să-l compare, cu cîteva rînduri mai jos, cu convenţia pe care o încheie un om, „prin mijlocirea unui salariu just" cu păstorul căruia

Ar fi cu totul absurd să pretindem să dăm aci o bibliografie, fie şi foarte sumară, a mişcării gregoriene. Lucrările mai noi au fost recenzate în mod util de J.P. Whitney, Gregory VII; Engl. Hislorical Review, 1919, p. 129. Pentru istoria doctrinelor politice din timpul acestei perioade, lucrarea de ansamblu cea mai recentă este R.W. şi AJ. Carlyle, A history of mediaeval politica! theory in tbe West, III şi IV, şi Londra 1915 şi 1922. Mărturisesc că n-am extras decît puţine lucruri din E. Bernheim, MittelalterUcbe Zeitanschauungen in ihrem Einfluss auf Politik und Gescbichls-schreibung, I, Tubingen 1918; în schimb, ne vom referi mereu cu folos la F. Kern, Gotlesgnadentum.

îi dă să-i păzească porcii¹: formulări de o excepţională asprime; poate că nici autorul lor însuşi nu le surprindea imensa influenţă în întregime; cu toate acestea, ele erau întru totul în logica profundă a mişcării de gîndire din care se născuseră. Istoricii au prezentat deseori mişcarea aceasta ca pe o încercare de a supune temporalul spiritualului: interpretare exactă, în definitiv, dar incompletă; ea a fost mai întîi, în domeniul politic, un viguros efort de a distruge vechea confuzie a pămîntescului cu spiritualul.

în fapt, asupra puterii monarhice, avem părerea lui Grigore VII însuşi; el a consemnat-o în celebra scrisoare adresată, la 15 martie 1081, episcopului Hermann din Metz. Tocmai îl excomunicase pentru a doua oară pe împăratul Henric al IV-lea şi se ştia angajat într-o luptă devenită de aci înainte de neîmpăcat; nu mai avea nimic de menajat. Gîndirea lui se dezvăluie pe de-a-ntregul în acest manifest ardent; poate că-i forţează într-o oarecare măsură expresia, de obicei mai puţin excesivă, dar chiar şi exagerările lui, dacă există ca atare, nu fac decît să sublinieze cu folos trăsăturile esenţiale ale unei doctrine perfect ferme şi coerente în ansamblul ei. El umileşte cu un fel de turbare regalitatea în faţa clerului, situînd-o atît de jos, încît o înfăţişează aproape ca pe o instituţie diabolică. Or, de unde vine, în ochii săi, inferioritatea flagrantă a principilor acestei lumi? Din aceea că, fiind laici, nu beneficiază deloc de graţiile supranaturale. Ce înseamnă un împărat sau un rege, oricît ar părea de puternic pe acest pâmînt, pe lîngă un preot capabil să transforme „printr-un singur cuvînt din gura lui" pîinea şi vinul „în trupul şi sîngele Mîntuitorului nostru"; ba, ce spun? ce înseamnă el pe lîngă un exorcist (se ştie că prin acest cuvînt se înţelege acel cleric care e prevăzut cu al treilea dintre ordinele minore) ? împăratul sau regele nu porunceşte decît unor oameni, pe cînd exorcistul - aci, Grigore îşi aminteşte, la momentul oportun, de termenii înşişi ai ritualului de hirotonisire — este „împărat spiritual instituit ca să alunge demonii"².

1. Ad Gebehardum liber, c. XXX (Monutn. German., Libelli de lite, I, p. 365: „Neque enim populus ideo eum super se exaltat, ut liberam in se exercendae tyrannidis facultatem concedat, sed ut a tyrannide ceterorum et improbitate defendat. Atqui, cum iile, qui pro coercendis pravis, probis defendendis eligitur, pravitatem in se fovere, bonos conterere, tyrannidem, quam debuit propulsare, in subiectos ceperit ipse crudelissime exercere, nonne clarum est, merito illum a concessa dignitate cădere, populum ab eius dominio et subiectione liberum existere, cum pactum, pro quo constitutus est, constet illum prius irrupisse?... Ut enim de rebus vilioribus exemplum trahamus, si quis alicui digna mercede porcos suos pascendos com-mitteret ipsumque postmodo eos non pascere, sed furări, mactare et perdere cognosceret, nonne, promissa mercede etiam sibi retenta, a porcis pascendis cum contumelia illum amoveret?" Despre Manegold a se vedea, printre altele, A. Fliche, Les theorics germaniques de la souverainete â la fin du XI-e siâcle, Reuue historique, CXXV (1917), pp. 41 şi urm. şi R.W. şi AJ. Carlyle, op. cit.

2. Ph. Jaffe, Gregorii VII registrum (Bibliotbeca rerutn Germanicarum, II), VIII, 21, p. 453 şi urm.. în special p. 457: -Quis nesciat reges et duces ab iis habuisse principium qui, Deum ignorantes, superbia, rapinis, perfidia, homicidiis, postremo universis pene sceleribus, mundi principe, diabolo videlicet, agitante, super pares, scilicet homines, dominări caeca cupidine et intolerabili praesumptione affectarunt-. Pentru inferioritatea regelui faţă de exorcist, p. 459: ..Meminisse etiam clebet fraternitas tua: quia maior potestas exorcistae conceditur, cum spiritualis imperator ad abiciendos demones constituitur, quam alicui laicorum causa saecukiris dominationis tribui possit". Pentru preot, la p. 460, în special: „Et quod maximum est in christiana religione, quis eorum valet proprio ore corpus et sanguinem Domini conficere?" Cuvintele „spirituales imperatores ad abjiciendos daemones" se găsesc şi astăzi într-una dintre rugăciunile prescrise de Pontificatul Roman pentru hirotonisirea exorcistului; formula e veche; să se vadă, de exemplu, diferitele

REGII TAUMATURGI

Şi papa adaugă aceste cuvinte pe care trebuie să le reţinem:

„Unde am putea afla printre împăraţi şi printre regi un om care să fi egalat prin minunile sale pe sfinţii Martin şi Antonie sau pe sfîntul Benedict - fără să mai vorbim despre apostoli ori despre martiri? Care-i împăratul care a înviat morţii, Ie-a redat sănătatea leproşilor sau lumina celor orbi? Iată-i pe împăratul Constantin, de pioasă aducere aminte, pe Theodosie şi Honoriu, pe Carol şi pe Ludovic, toţi iubitori de dreptate, răspînditori ai religiei creştine, apărători ai bisericilor; sfînta Biserică îi laudă şi-i cinsteşte; ea nu arată însă că aceştia ar fi strălucit prin gloria unor asemenea miracole"¹.

Astfel, Grigore VII nega în mod expres suveranilor pămînteşti, chiar şi celor mai cucernici, darul miracolului. Făcînd acest lucru, se gîndea oare la puterea taumaturgică pe care şi-o revendicau deja de două generaţii monar­hii francezi? Forma foarte generală pe care a dat-o ideii nu ne îngăduie să vedem în ea o aluzie atît de precisă; de altfel, privirile lui erau atunci întoarse mai degrabă spre Imperiu decît spre micul regat Capeţian. El nu vroia probabil decît să tragă o concluzie foarte naturală din concepţiile pe care şi le alcătuise despre natura puterii politice, fără să aibă în vedere vreun caz particular. Dar aceeaşi idee, decurgînd cu necesitate din principiile şcolii gregoriene, le-a venit şi altora; iar aceştia n-au pierdut din vedere s-o aplice la regii francezi sau la cei englezi. Fără îndoială, Biserica a arătat întotdeauna că miracolul nu dovedeşte nicidecum sfinţenia: el vine de la Dumnezeu, care îşi alege uneltele cum îi place². Această teorie însă, în care nişte spirite conciliante, precum Guibert de Nogent, au crezut că află mijlocul de a fi acceptate vindecările regale fără a contraria frontal ortodoxia, nu putea să pară unor doctori mai severi decît un subterfugiu mediocru; ei ştiau prea bine că poporul nu gîndea deloc aşa. A mărturisi că un principe laic era în stare, ca principe, să îndeplinească nişte tratamente supranaturale, ar fi

ordines adunate de dom Martene, De antiquis ecclesiae ritibus, ed. Bassano, 1788, fol. II, pp. 30 şi urm. Cît despre chestiunea de a şti dacă Grigore VII atribuia cu adevărat o origine diabolică puterii civile, ea a fost deseori dezbătută: a se vedea în special interesanta discuţie a canonicului Cauchie (Reuue d'histoire ecclesiastique, V (1904), pp. 588-597) care se străduieşte să împace diferitele declaraţii ale lui Grigore VII cu privire la acest subiect, declaraţii destul de deosebite în forma lor, trebuie s-o spunem, după cum papa avea motive să fie sau nu pe placul unuia sau altuia dintre suveranii temporali. Monseniorul Cauchie conchide (p. 593): „nu e nici o contrazicere să spui: 1° de fapt, puterea se stabileşte într-un mod diabolic; 2° în principiu, cu tot acest viciu originar, trebuie s-o considerăm ca vrută sau îngăduită de Dumnezeu". Nu e totuna cu a spune că Grigore VII considera că nimic în lume nu se face, chiar de către diavol, fără îngăduinţa lui Dumnezeu - cu alte cuvinte, că el nu era maniheist? Lucru asupra căruia vom cădea uşor de acord. De fapt, nu ne-am putea îndoi că el vedea ceva drăcesc în originea regalităţilor; acesta este şi sensul celebrului răspuns al episcopului de Liege, Wazon - gregorian „avânt la lettre" - dat împăratului Henric al III-lea, cu privire la comparaţia dintre miruirile regale şi cele sacerdotale, cea de-a doua miruire fiind creată ad vivificandum, pe cînd cea dintîi ad mortificandum.- Anselmi Gesta Episcop. Leodensium în Monum. German., SS., VII, p. 229.

1. Loc. cit., p. 462 : „Namque, ut de apostolis et martyribus taceamus, quis imperatorum vel regum aeque ut beatus Martinus, Antonius et Benedictus miraculis dăruit? Quis enim imperator aut rex mortuos suscitavit, leprosos mundavit, cecos illuminavit? Ecce Conştantinum piae memoriae imperatorem, Theodosium et Honorium, Carolum et Lodoicum, iustitiae amatores, christianae religionis propagatores, ecclesiarum defensores, sancta quidem ecclesia lăudat et venera tur; non tamen eos fulsisse tanta miraculorum gloria indicat".

2. A se vedea, de exemplu, Sf. Toma d'Aquino, Summa theolog., II, 2, quaest. 178, art. 2.

ATINGEREA SCROFULELOR ÎN FAŢA OPINIEI ECLEZIASTICE 89

însemnat - cu sau fără voie - să întăreşti în suflete însăşi acea noţiune despre regalitatea sacră pe care reformatorii se străduiau în mod energic s-o distrugă. Starea lor de spirit a fost perfect exprimată, chiar la începutul istoriei atingerii, de către William of Malmesbury, care denunţa, cum ne amintim, în legătură cu minunile atribuite Sfîntului Eduard, „opera de falsificare" a celor care pretindeau că acest principe „poseda puterea de a vindeca nu în virtutea sfinţeniei sale, ci cu titlu ereditar, ca un privilegiu al spiţei regale"¹. Curios e că acest protest explicit nu s-a mai repetat. Scriitori cu aceeaşi doctrină au protestat desigur, în felul lor, dar fără strălucire. în Franţa, timp de aproape două secole, vedem literatura de provenienţă ecleziastică (adică, pentru epoca luată în consideraţie, întreaga literatură istorică şi didactică) păstrînd o tăcere aproape unanimă în ce priveşte ritul taumaturgic. Acelaşi lucru şi în Anglia, ba acolo încă şi mai îndelung: hazard sau neglijenţă? Cine ar putea crede? Iată, de pildă, scrisoarea adresată de episcopul de Lincoln, Robert Grossetete, între 1235 şi 1253, lui Henric al III-lea, stăpînul său, ca să-i explice, la rugămintea sa, natura şi efectele oncţiunii regale²; zadarnic am căuta aci vreo aluzie la virtutea miraculoasă socotită de oamenii obişnuiţi ca dăruită de uleiul sfînt. Cum să admitem că este vorba de uitare? Nu poate fi vorba decît de o omisiune voluntară. Numai doi autori fac excepţie: Guibert de Nogent în Franţa şi Pierre de Blois la curtea engleză. Atitudinea lor nu trebuie să ne surprindă deloc; în toate chestiunile, ei au dat dovadă de un zel mediocru pentru ideile apărute din şcoala gregoriană. Guibert, contemporan al teribilului papă, a vorbit fără simpatie de persecuţia exer­citată împotriva preoţilor căsătoriţi³. Pierre de Blois, un intim al lui Henric al Il-lea, nu pare să fi dezaprobat politica ecleziastică a stăpînului său, foarte puţin favorabil, cum se ştie, „libertăţilor" clerului⁴. Numai nişte oameni atît de lipsiţi de entuziasm pentru concepţiile scumpe reformatorilor puteau să facă loc în scrierile lor miracolului regal; ceilalţi păstrau tăcerea, supu-nîndu-se unui fel de cuvînt de ordine, mai mult sau mai puţin tacit, dar care nu se impunea conştiinţelor într-un mod mai puţin riguros. Am avut deja ocazia să semnalez, în legătură cu ritul francez, îndelungatul refuz opus de texte solicitărilor istoricilor. Acum îi ştim motivul: l-am aflat în influenţa exercitată de marea deşteptare din secolul al XI-lea, a cărei acţiune s-a prelungit, asemenea unor valuri succesive, în timpul celor două secole ce au urmat. Să nu ne mirăm prea mult, de altfel, că influenţa aceasta s-a impus cu o putere egală tuturor scriitorilor din acea vreme, nu numai teologilor sau cronicarilor monastici, dar şi autorilor de limbă vulgară, acelor menestreli, care se pare că niciodată, în nici o epopee sau în nici un roman de aventuri, n-au atribuit regilor lor de legendă tratamentele mira­culoase pe care le îndeplineau zilnic, cît se poate de aproape de ei, suverani cît se poate de reali. Ştim astăzi că toată acea lume a fost supusă influenţei ecleziastice mult mai mult decît îşi închipuia lumea odinioară⁵.

1. Mai sus, p. 33, n. 2.

2. Ed. Luard (Rolls Series), n° CXXIV, p. 350. Putem remarca de asemenea că Giraud de Cambrie, care îşi scrie în vremea lui Filip August Deprincipis instructione, atît de favorabil dinastiei capeţiene, nu aminteşte deloc miracolul regal.

3. De vita sua, I, c. VII, ed. G. Bourgin (Collection de textespourservir ă l'etude et l'ens. de l'bistoire), p. 20.

4. El a fost cancelarul arhiepiscopului Richard, succesorul lui Thomas Becket în scaunul de la Canterbury, a cărui politică pare să fi fost foarte diferită de aceea a predecesorului său. Cf. J. Armitage Robinson, Somerset historical essays, 1921, p. 108.

5. Este echitabil să adaug că, pe cît îmi pot da seama, tăcerea păstrată de autorii de lucrări de ficţiune pare să se fi prelungit cu mult după momentul în care - aşa cum