Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

72

REGII TAUMATURGI

ritului englez? Am putea fi tentaţi s-o credem, dacă acele conturi nu ne-ar invita să-i luăm afirmaţiile în serios. Faima pe care o invocă nu e o figură de retorică; ea împingea mulţimi întregi spre regii Angliei, cîteodată mai mult de o mie de oameni pe ani.

Nici un document nu ne furnizează date numerice precise despre activitatea medicală a regilor Franţei. Trebuie să presupunem totuşi că reputaţia lor, în aceeaşi epocă, nu era mai mică decît aceea a vecinilor lor. Credinţe asemănătoare susţineau, în cele două ţări, un rit asemănător. Vom vedea îndată că Filip cel Frumos nu era solicitat doar de supuşii săi imediaţi; vedea venind spre dînsul, în zilele atingerii, spanioli, italieni, iar printre francezi, locuitori ai unor feude îndepărtate şi nu prea bine supuse; după toate aparenţele, populaţia de pe propriile sale domenii n-avea în el o credinţă mai puţin fermă decît acei străini sau pe jumătate străini. Bradwardine, care recunoaşte puterea taumaturgică principilor francezi întocmai ca şi Plantageneţilor, spune că „în amîndouă regatele, faima, într-un glas unanim" proclama miracolul regal. în ce priveşte Anglia, documentele îi confirmă în întregime mărturia; lucrurile s-ar petrece la fel, fără nici o îndoială, şi cu izvoarele franceze, dacă acestea ar fi mai complete.

însă cifrele englezeşti, atît de remarcabile prin totalul lor, sînt extrem de variabile în amănunt. Nu pare că aceste deosebiri să provină din modul în care ne-au fost transmise informaţiile; conturile Palatului, din care le-am extras, nu erau stabilite mai puţin grijuliu sub Eduard al III-lea decît sub Eduard I şi, nici mai puţin exact în timpul celui de al 12-lea an de domnie a celui din urmă principe, decît în timpul celui de al 18-lea; cifrele mai reduse nu sînt mai puţin demne de crezare decît cele ridicate. Atunci, de unde aceste neregularităţi ?

Pentru anumiţi ani, motivul e foarte simplu. Regele este în război sau în călătorie; n-a putut îndeplini decît arareori un rit paşnic practicat în mod cu *totul excepţional în afara teritoriului naţional; uneori, timp de mai multe luni, el a fost cu desăvîrşire împiedicat să-l îndeplinească. Am spus că de la 20 noiembrie 1283 la 19 noiembrie 1284 (în al 12-lea an al domniei), Eduard I n-a atins decît 197 persoane. Dar să privim această socoteală mai de aproape. Vom constata că dintre acestea 185 s-au înfăţişat înainte de 15 martie¹; or, tocmai la această ultimă dată, Plantagenetul a pătruns în Ţara Galilor, a cărei supunere voia s-o încheie; la 19 noiembrie, el se afla tot acolo. Trei dintre cei doisprezece indivizi rămaşi au venit la el în timpul unei scurte şederi în comitatul Chester, la frontieră²; ceilalţi nouă erau probabil soldaţi sau locuitori ce i se alăturaseră din Ţara Galilor. Cei 983 bolnavi recenzaţi de la 20 noiembrie 1299 la 19 noiembrie 1300 (în al 28-lea

interfuerunt et viderunt, sicut populi nationum et faina quam celebris certissime contenstantur. Quod et omnes Reges Christiani Anglorum solent divinitus facere, et Francorum, sicut Libri Antiquitatum et fama Regnorum concors testantur: Unde eî morbus Regius momen sumpsit". Lucrarea, care deţine un anumit rang în istoria filosofiei medievale, datează din 1344. Cf. F. Uebervveg, Grundriss der Geschichte derPbilosophie; II, Die miniere... Zeit, ed. 10^a, 1915, p. 586.

1. De fapt, cifra nu poate fi stabilită cu o exactitate perfectă. După lista de milostenii E. A. 351, 15, opt bolnavi au fost atinşi în sâptâmîna care începe la 12 martie (ziua sărbătorii sfintului Grigore, papa). Trebuie atunci să-i punem pe seama perioadei dinainte de 15 martie - deci a Angliei - sau pe aceea a perioadei următoare - adică a Ţării Galilor? Am adoptat prima soluţie, care mi se pare mai verosimilă. De altfel, dacă am alege-o pe a doua, nu ne-am schimba decît foarte puţin rezultatele.

2. Săptămîna care începe la 17 septembrie (duminică, înainte de Sfintul Matei).

POPULARITATEA ATINGERII

"'3

an al domniei) de registrele de conturi ale Palatului nu trebuie puşi, în realitate, pe seama celor douăsprezece luni. Menţionările atingerii încetează brusc, în registre, la 12 decembrie; cauza e că, pe 13, regele a intrat cu armata în Scoţia, aflată încă în plină revoltă. Ele sînt reluate începînd cu 3 ianuarie: în ziua de 1, Eduard pusese din nou piciorul pe pămînt englez. Menţionările lipsesc, pentru a doua oară, după 24 iunie; la 5 iulie, curtea se afla din nou în Scoţia. Cei 725 bolnavi pe care i-am pus pe seama celui de al 25-lea an de domnie (de la 20 noiembrie 1296 la 19 noiembrie 1297) au fost binecuvîntaţi, de fapt, într-un interval de ceva mai puţin de nouă luni, pînă la 18 august; între 22 şi 27 din această lună, Eduard a traversat marea, ca să ajungă în Flandra, pe care n-avea s-o mai părăsească pînă la sfîrşitul exerciţiului financiar, şi unde n-a mai pretins să vindece pe nimeni. Sîntem mai puţin bine informaţi asupra lui Eduard al III-lea. Cifrele nu ne sînt date decît global şi pe mari perioade. Cu toate acestea, este evident că cifra de 885 pentru un interval de doi ani, mergînd de la 12 iulie 1338 la 27 mai 1340, n-ar putea reprezenta media regulată — aproape toate tratamentele îndeplinite în acest răstimp avînd drept teatru - cum se va vedea îndată -continentul.

Se pare că în alte împrejurări regii au acordat puţin timp ritului de vindecare, fiindcă preocupări mai urgente nu lăsau decît răgazuri neîn­semnate. De la 25 ianuarie 1336 la 19 iulie 1338, Eduard al III-lea a făcut ceva mai puţin de 244 tratamente¹. E remarcabil faptul că această perioadă de slabă activitate taumaturgică a coincis cu aceea de extremă activitate diplomatică şi militară, dedicată în întregime preliminariilor războiului cu Franţa. Tot astfel, în timpul anului de domnie 1283-1284, încă înainte de a trece frontiera Ţării Galilor, Eduard I n-a binecuvîntat în patru luni decît 187 persoane, număr sensibil mai redus decît al celor pe care le-a atins cu mîna de obicei; fără îndoială, el îşi folosea zilele ca să discute ori să poruncească măsurile importante de la care se aştepta supunerea vechii ţări celtice.

Călătorii, războaie, pregătiri de război - aceste fapte întîmplătoare ce motivează unele dintre cifrele noastre mai scăzute, nu conţin nimic care să poată afecta credinţa în virtuţile mîinii regale. Nu ne-am putea mîndri că ştim totul; cauze de aceeaşi natură, care ne scapă astăzi (boli ale suve­ranului, serbări de la curte, epidemii, foamete, nesiguranţa drumurilor) au putut, în alte momente, să-i abată pe auguştii medici de la misiunea lor sau să facă să dispară, pentru o clipă, mulţimea credincioşilor. Ar fi neîntemeiat să vrem să explicăm toate neregularitâţile din statisticile noastre ori chiar majoritatea lor, prin nu ştiu ce şovăieli ale credinţei în miracolul privind scrofulele. Cele trei conturi ale Iui Eduard al III-lea care ni s-au păstrat ne prezintă, toate trei, cifre mult mai scăzute decît cele din timpul domniei lui Eduard I: trebuie să vedem în acest fapt dovada unei decăderi a credinţei ? Nu avem acest drept, întrucît nici unul dintre documente nu se referă la o perioadă pe care s-o putem considera normală. Cu toate acestea, statisticile atingerii merită să-l intereseze pe istoricul care încearcă să retraseze, în

108 de la 25 ianuarie 1336 la 30 august 1337; 136 de la 10 iulie 1337 la 10 iulie 1338; total: 244; dar cifrele se suprapun. Se poate observa că în Controlul Garderobei din anii 8-11 ai lui F.duard al III-lea, Brit. Mus. Cotton Nero C VIII, care conţine (fol. 200 v° pînă la 208) un Titulus de elemosina, ce acoperă perioada de la 31 iulie, anul 8 (1334) pînă la 30 august 1337, nu se prezintă nici o indicaţie de bolnavi atinşi pentru perioada de la 31 iulie 1334 pînă la 24 ianuarie 1336. Aproape în tot acest răstimp, Eduard a fost în Scoţia sau în comitatele din Nord, ocupat fiind cu aventura scoţiană.

74

REGII TAUMATURGI

nuanţele ei, evoluţia loialităţii faţă de monarhie. Textele literare ori docu­mentele oficiale nu ne oferă despre acest sentiment decît o imagine adesea deformată şi, în toate cazurile, suspectă; conturile noastre, în Anglia şi chiar în Franţa, ne permit să-l surprindem pe viu, în una dintre manifestările sale cele mai caracteristice şi mai spontane; uneori, în mod excepţional, îi înregistrează chiar şi variaţiile.

Iată-!, mai întîi, pe Eduard al II-lea. Toţi cronicarii, urmaţi de majoritatea istoricilor moderni, sînt de acord să ne lase impresia că acest principe, cu un caracter şi o inteligenţă mediocre, cu un prost anturaj, bănuit de vicii respingătoare, pe deasupra şi trădat de cei apropiaţi şi destinat celui mai nenorocit sfîrşit, a fost un suveran impopular¹. Dar mărturiile lor lasă loc îndoielii; putem să ne temem că ele reflectă pur şi simplu ura marilor seniori. Ce gîndea poporul de rînd? Să întrebăm conturile. Cele trei cifre pe care ni le dau pentru această domnie sînt toate trei foarte mici, fără ca sărăcia lor să poată fi explicată prin vreo deplasare dincolo de hotare ori prin preparative militare². Mai cu seamă, ele merg descrescînd: în 1316, 214 bolnavi binecuvîntaţi cam în patru luni; de la 20 martie 1320 la 7 iulie acelaşi an, răstimp sensibil asemănător, mai mult de 93; de la 8 iulie 1320 la 7 iulie 1321, un an, coborîm la 79. 1320-1321 sînt anii în care, în faţa regelui nevolnic, se ridică răzvrătit nepotul său, Thomas de Lancaster, personaj de foarte mică valoare, dar din care conştiinţa populară a făcut un erou. Cînd, la 22 martie 1322, el a pierit sub securea călăului, i s-au atribuit nişte minuni³; nici o îndoială că, încă din 1320, popularitatea lui Eduard a pălit în faţa astrului în plină creştere al rivalului său. Unui monarh fără prestigiu nu i se mai pretindeau nicidecum vindecări.

Am văzut mai sus că, în 1299-1300, forţa taumaturgică a lui Eduard I părea că a luat sfîrşit în chip brusc, atunci cînd acest principe a pus piciorul pe pămînt scoţian: explicaţia e că atunci aproape întreaga Scoţie se ridicase împotriva invadatorilor englezi. Să ne situăm însă, acum, în aceeaşi ţară, în timpul celui de al 32-lea an al domniei (1303-1304). Cucerirea ţării se încheie; mulţi dintre foştii inamici se alătură regelui. în februarie, însuşi regentul şi cei mai mulţi dintre comiţi fac act de supunere; anexarea intră în moravuri. Pînă la 25 august 1304, Edvard se stabileşte la nord de Tweed; începînd de la 20 noiembrie 1303, el binecuvîntează aci nu mai puţin de 995 bolnavi. N-am putea presupune că întreagă această populaţie care aleargă la el s-ar fi compus numai din englezii veniţi pe urmele fui; se aflau,

1. T.F. Tout, The place ofthe reign o/Edward II in English histoty (Manchester Historical Serios, XXI), 1914, p. 9, scrie: „Chroniclers do not often aii agree, but their agreement is absolutely wonderful in dealing with the character of Edward of Carnarvon".

2. Ca să fim foarte exacţi, trebuie să observăm că între 20 iunie 1320 şi 21 iulie din acelaşi an, Eduard al II-lea a făcut o scurta călătorie în Picardia (cf. Collectanea Archaeologica, I, (1861), pp. 135 şi urm.). Trebuie deci să scădem 18 zile din perioada de la 20 martie pînâ la 7 iulie 1320, în timpul căreia a atins 93 bolnavi, iar din al 14-lea an al domniei (începînd de la 8 iulie 1320), 14 zile; sînt nişte reduceri prea mici ca să poată influenţa simţitor nişte totaluri acoperind o durată de patru luni, pe de o parte, şi un an întreg, pe de alta. Nu cunosc contul celui de al 10-lea an al domniei (8 iulie 1316 - 7 iulie 1317) decît prin analiza dată în Archaeologia, XXVI, pp. 318 şi urm.; dacă această analiză e completă, contul nu conţine menţionări ale atingerii decît pentru perioada dintre 27 iulie şi 30 noiembrie 1316; lipsa unor menţiuni de acest gen pentru restul anului mi se pare greu de explicat. Contul este păstrat la bilblioteca Societăţii Anticarilor din Londra. Ar fi de dorit ca lucrarea de faţă să-l îndemne pe un erudit englez să caute soluţia acestei mici probleme pe care am semnalat-o.

3. Cf. J. C. Davies, Tbe baronial opposilion to Edward II, Cambridge, 1918, p. 109.

POPULARITATEA ATINGERII 75

cu siguranţă, şi mulţi scoţieni. în această ţară cîndva răzvrătită, mulţi începeau să-l recunoască pe Plantagenet ca rege legitim: ei implorau minuni din partea lui.

Regii Franţei şi ai Angliei pretindeau în aceeaşi măsură că au puterea de a vindeca. Or, regele Angliei poseda şi el pe continent pămînturi intrate în posesia sa ca feude primite de la regele Franţei. Către care dintre cei doi taumaturgi rivali se îndreptau scrofuloşii, în regiunile pe jumătate franceze şi pe jumătate engleze? Posedăm contul foarte amănunţit al tratamentelor operate de Eduard I în timpul unei călătorii întreprinse în statele sale din Acvitania, în vremea primei părţi a celui de al 17-lea an al domniei: cu acel prilej, a atins cîţiva bolnavi, la Condom, Condat lîngă Libournes, şi în alte locuri, însă foarte puţini: 124 în aproximativ şapte luni. întors în Anglia, după 12 august, în ceva mai mult de trei luni, avea să vadă venind la el 395'. Pe cît se pare, printre locuitorii din regiunea Bordeaux sau printre gasconi prestigiul seniorului feudei dăuna celui al vasalului. De altfel, vom avea prilejul să constatăm mai încolo că, într-adevăr, chiar la Bordeaux, oamenii nu se fereau să-şi caute sănătatea la Capeţian.

Situaţia a trebuit să se schimbe cînd Plantageneţii şi-au luat titlul de regi ai Franţei. în 1297, ajungînd în Flandra, Eduard I a încetat din acel moment să mai vindece; cauza e că în această ţară franceză cu numele şi, în orice caz, fără nici o legătură cu coroana engleză, el nu era decît un suveran străin². Dar să ajungem la Eduard al III-lea. Ne amintim că situaţia recapi­tulativă a cheltuielilor Palatului său, pentru perioada dintre 12 iulie 1338 şi 27 mai 1340, cuprinde 885 bolnavi binecuvîntaţi. Or, în aceste 22 luni, Eduard n-a stat în Anglia, în două rînduri, decît mai puţin de patru luni³; tot restul timpului şi l-a petrecut dincolo de Canalul Mînecii, ocupat cu războiul împotriva lui Filip de Valois, ori să negocieze cu seniorii şi cu burghezii din Ţările de Jos. El a străbătut în special Flandra şi regiunile pur franceze din Nord; într-un cuvînt, n-a părăsit deloc teritoriul regatului Capeţian, pe care-l revendica în chip de moştenire. Ne vine greu să credem că cei 885 bolnavi atinşi de miracol trebuie puşi toţi pe seama unui răstimp mai mic de patru luni, ori că au aparţinut toţi suitei imediate a monarhului; e probabil că majoritatea erau oameni de pe continent. Principele care, la 26 ianuarie 1340, primea, ca rege al Franţei, omagiul locuitorilor din Gând, îşi putea exercita desigur minunata lui putere pe pămîntul Franţei.

Conturile engleze ne-au adus pe pămîntul nostru. Să rămînem aci şi, întorcîndu-ne cu cîţiva ani înapoi, pînă la o epocă în care legitimitatea Capeţienilor nu era contestată, să luăm în atenţie tăbliţele de ceară care serveau drept registre de cheltuieli casierilor Palatului, sub Filip cel Frumos. Cele care se referă (aşa cum ne-au fost păstrate), pe de o parte, la peri­oada 18 ianuarie-28 iunie 1307, pe de alta, la aceea dintre 1 iulie şi 30

1. Registrul de milostenii, E. A. 352,18. între 29 iunie şi 1 iulie, Eduard a trecut în Poitou; a debarcat la Dover, la 12 august; între timp, a stat sau a călătorit în regatul Franţei, în afara feudei sale acvitane şi, bineînţeles, n-a atins pe nimeni. E drept că între 29 iulie şi 4 august, cel puţin, a stat în micul comitat Ponthieu (la vărsarea fluviului Somnie) care îi aparţinea; se pare că aci nu şi-a exercitat puterea. Ultima atingere pe continent se referă la sâptămîna care s-a încheiat la 14 august (anvelopa 4).

2. Cf. pentru călătoria din 1289 în Franţa, în afara Acvitaniei, şi nota precedentă.

3. Eduard al III-lea a debarcat la Anvers, la 16 iulie 1338; a părăsit continentul la 20 februarie 1340: T. F. Tout în W. Hunt şi Reginald L. Poole, The politica! histoty of England, III, pp. 335 şi 344. Informaţiile din Itinâraires dEduard III d'Angleterra pendant ses expeditions en France, date de Jean Lemoine ca apendice la ediţia sa din ChroniqueA lui Richard Lescot (Soc. tle l'hist. de France), sînt cu totul insuficiente.

76 REGII TAUMATURGI

decembrie 1308, au fost ţinute de Renaud de Roye. Personajul acesta era un funcţionar meticulos: fără să se mulţumească doar să arate foarte precis destinaţia sumelor înmînate persoanelor „suferind de boala regală" - şi să le confunde, ca înaintaşii săi, printre celelalte milostenii - el s-a silit să noteze de fiecare dată numele şi locul de baştină al bolnavului: informaţii infinit preţioase pentru un istoric, deşi cu excepţia abatelui Lebeuf, nimeni nu pare să-şi fi dat seama de interesul lor. Ne amintim că, pe atunci, nu toţi scrofuloşii primeau bani: aveau dreptul numai cei sosiţi de departe. Tăbliţele de la Palatul francez nu ne îngăduie deci să stabilim o statistică completă, analogă celor oferite de documentele engleze. însă datorită geniului chiţibuşar al lui Renaud de Roye, ele reînvie cu mai mult relief chipurile celor atinşi de miracol².

în general.) condiţia socială a indivizilor atinşi nu este specificată. Cu toate acestea, se poate constata, fără mare greutate, că în mulţimea suferindă care venea la rege erau reprezentate toate clasele. Cu siguranţă, acea demoiselle Jeanne de la Tour care, la 12 mai 1307, la Poitiers, după ce fusese atinsă cu mîna, primise 60 de gologani (sous) din mîna portarului Vivien, era o doamnă nobilă³. Nici călugării nu se temeau să recurgă la terapeutul regal; numai în anii 1307-1308, cam în douăsprezece luni, şi doar drintre străinii sau francezii originari din provinciile îndepărtate, au venit un augustin, doi fraţi minoriţi şi o cordelieră''.

în mod obişnuit, nu avem numele bolnavilor ce locuiau în vecinătatea curţii - în anii 1307 şi 1308, cînd Filip cel Frumos n-a depăşit spre sud oraşul Poitiers, locuind în regiunile din nord - fiindcă, în principiu, ei nu primeau milostenii. Totuşi, Normandia cu Elbeuf, Artois cu Montreuil-sur-Mer, Champagne cu Hans în apropiere de Sainte-Menehould apar, în mod excepţional, printre locurile de origine consemnate de Renaud de Roye. Fără îndoială, Agnes d'Elbeuf, Gilette la Châtelaine de Montreuil, Marguerite de Hans erau nişte biete femei cărora nu li s-au putut refuza cîţiva gologani⁵. Menţiunile care se referă la ţinuturi mai depărtate prezintă un interes deosebit de viu. înţelegem din ele că virtutea taumaturgică a Capeţianului avea adepţi în provinciile din Centru - atît de separate de tot Vestul - în regiunea Toulouse, ataşată de foarte puţină vreme la unitatea franceză, în Bigorre, vale îndepărtată din Pirinei, ocupată de rege de mai puţin de douăzeci de ani, pe pămînturile marilor vasali, în Burgundia, în Bretania care era mai mult decît pe jumătate independentă, la Montpellier, ce se supunea regelui din Majorca, şi la Bordeaux, capitala continentală a Plantagenetului⁶.

1. Memoire touchant l'usage d'ecrire sur des tablettes de cire; Mem. Acad. Inscriplions, XX (1753), p. 307: „on y marquoit le nom, la qualite et le pays des personnes auxquelles elles [Ies aumones] se faisoient: ce qui merite d'etre observe dans le detail".

2. Tăbliţele lui Renaud de Roye sînt publicate în Recueil des Historiens de France, XXII, pp. 545 la 565; referirile ce vor urma trimit la paginile acestui volum. Tăbliţele sînt greu lizibile şi, pentru unele articole relative la atingere, menţiunea locului de origine n-a putut fi citită de editori; mai jos, nu vom ţine cont de aceste articole. Am confruntat ediţia cu copia veche a tăbliţelor din 1307, conţinută în ms. la Bibi. Nat. latin 9026.

3- 554d. : „Domicella Johanna de Torre, patiens morbum regium, ibi tune, LX s. per Vivianum". Pentru funcţiile lui Vivien cf. ibid. 511j, 538f, 543e.

4. 56Ok; 557h; 553k.

5. 558b; 559b; 558b.

6. La Souterraine (CreuseJ: 557e; La Marche (?), 557h.; Toulouse şi Toulousain: 554c, 558g, 5581.; Bigorre: 56la; Bourgogne: 5581; Nantes: 557c; Guincamp: 557c;

POPULARITATEA ATINGERII

77

Să reflectăm un minut asupra acestor fapte. Ne aflăm în 1307 şi 1308: ani tragici, în cursul cărora nevoile stringente de bani vor prăbuşi monarhia capeţiană în scandaloasa afacere a Templierilor. Fără nici o îndoială că fiscalitatea regală începe să apese cu o greutate aproape de nesuportat asupra poporului. Ce are a face? Din toate colţurile regatului, bolnavii se îndreaptă spre regele Franţei. Cînd la Guingamp, în plină Bretanie de limbă bretonă, ori în satele din împrejurimile oraşului Toulouse, teritoriu languedoc, veche ţară albigenză, nişte bieţi oameni se simt atinşi de scrofule, ei îşi iau băţul de drumeţie şi, pe căi anevoioase, uneori chiar primejdioase, ajung la castelele din Ile-de-France sau de pe valea Loirei, unde trăieşte suveranul lor: vin la el să-i ceară o minune. La 13 decembrie 1307, în plină iarnă, pe cînd curtea se afla la Nemours, pe malul rîului Loing, a sosit un bărbat numit Guilhelm. Punctul său de plecare era Hauban, în Bigorre, pe terasele ce domină Adour-ul superior; făcuse acest lung drum ca să capete îndurarea de a fi atins cu mîna¹. Tot ce ne spun operele literare despre regalitate, prestigiul şi rolul său sacru are oare atîta elocvenţă cît povestea acestui umil fidel?

Locuitorii din Languedoc, Bordeaux, Bretania, oricît de departe ar fi trăit de Paris, erau la urma urmelor francezi: ei îşi nădăjduiau vindecarea de la regele lor. La fel şi scoţienii binecuvîntaţi de Eduard I (căruia i se alăturaseră), flamanzii binecuvîntaţi de Eduard al III-lea - după părerea lor, moştenitor autentic al coroanei franceze - nu aşteptau o minune din partea acestor monarhi decît pentru că-i considerau stăpînii lor legitimi. în cortegiul îndurerat ce se aduna în jurul principilor taumaturgi, puteau fi văzuţi apă-rînd şi străini propriu-zişi, de pe ambele maluri ale Canalului Mînecii? Bradwardine relatează că spre suveranul său „mulţimile se năpusteau din Anglia, din Germania, din Franţa, de pretutindeni"². Conturile engleze, oferind cifre, nu permit să i se verifice afirmaţia; se pare însă că trebuie să acordăm oarecare încredere acestui capelan regal; înseşi funcţiile sale îl chemau să-şi secondeze stăpînul în îndeplinirea miraculosului rit; în plus, l-am găsit pînă acum mereu exact în spusele sale. Printre miile de oameni care au cerut să fie atinşi de Plantageneţi, s-au aflat fără îndoială şi unii care nu erau supuşii lor. în ce-i priveşte pe Capeţieni, tăbliţele de la Palat, din timpul lui Filip cel Frumos, ne dau o vie imagine despre reputaţia lor europeană.

Mai întîi, teritoriile Imperiului. De-a lungul întregii frontiere de est a Franţei, se întindea o fîşie de teren, de la nord spre sud - vechiul lot al lui Lothar, în împărţelile carolingiene — depinzînd cu numele de suveranul

Montpellier: 558c; Bordeaux: 553k. Pentru situaţia politică sau feudală a acestor regiuni sau oraşe, va fi suficient să trimitem o dată pentru totdeauna la Aug. Longnon, La formation de l'unite francaise, 1922. Suma vărsată surorii Agnes, cordelieră din Bordeaux, este anormal de ridicată: 12 livre, cifră ce nu se mai regăseşte decît pentru fiecare dintre cei patru lombarzi şi navarrezi, sosiţi cu puţin înainte de a fi atinşi (553j.). Să fi ţinut poate guvernul regal sâ-i atragă cu momeala unei frumoase milostenii pe bolnavii supuşi regelui Angliei? (Cf. mai jos, pp. 217-218, pentru politica urmată faţă de spanioli, în secolul al XVI-lea).

1. 56la: „Guillelmus de Alba in Bigorra, paciens morbum regis, ibi tune XX s. per Petrum de Carnoto". Identificarea numelui Alba cu Hauban (Hautes-Pyrenees, cant. Bagneres-de-Bigorre) nu e conjecturală; de altminteri, puţin interesează, de vreme ce localizarea regională este dată în mod sigur de cuvîntul Bigorra.

2. Supra, p. 71, n. 4. în 1344 - data tratatului lui Bradwardine — francezii puteau trece în ochii unui partizan loial al Plantageneţilor drept supuşii lui Eduard al III-!ea; germanii rămîneau însă nişte străini incontestabili.

78 REGII TAUMATURGI

german, dar pe care, de fapt, influenţa franceză îl disputa încă de pe atunci imperialilor. Filip cel Frumos, în special, a fost foarte activ în acele ţinuturi. ..Politica sa de expansiune" a fost descrisă¹ deseori; dar de obicei nu se reţine din ea decît ceea ce semnalează cronicile sau documentele diplo­maţiei : tratate cu oraşele ori cu seniorii, proceduri judiciare, convenţii de drept feudal. Ne-ar plăcea totuşi să pătrundem mai în adîncul lucrurilor; am vrea să descoperim ce gîndeau mulţimile despre regele florilor de crin, în acele regiuni unde puterea capeţiană se insinua puţin cîte puţin. Dar cum să izbutim acest lucru? Mulţumită lui Renaud de Roye, ştim măcar că, ocazional, oamenii se îndreptau spre el ca spre un făcător de miracole. In Lorena, mai ales în oraşul Metz, ai cărui episcopi văzuseră în anii din urmă cum guvernul francez caută să se alieze cu ei, se credea în eficacitatea atingerii. Se credea mai ales la sud, la Lausanne în Savoia şi în provensalul Tarascon, pe malurile Ronului².

Aceeaşi credinţă înflorea chiar şi mai departe, în ţări cu adevărat străine: dincolo de Pirinei, nu numai în micul regat al Navarrei adus de regina Franţei drept zestre soţului său, ci şi în Spania propriu-zisă; mai ales dincolo de Alpi. Numai în anii 1307 şi 1308, regele a văzut apropiindu-se de dînsul cel puţin şaisprezece italieni: lombarzi - îndeosebi din Milano, Parma şi Piacenza - Giovanni din Verona, patru veneţieni, un toscan, locuitori din Romagna, o femeie din Urbino, un frate din împrejurimile PerugieP. Ne aflăm cam în epoca în care Dante scria despre dinastia capeţiană că „buruiana" îşi întindea umbra peste tot⁴. Această monarhie invadatoare avea numeroase arme: printre altele, miracolul. Ce propa­gandişti admirabili trebuie să fi fost, de pildă, fratele Gregorio din ordinul Augustinilor, în mănăstirea sa din Umbria, sau doamna Chiara, în Bologna „cea Grasă", patria sa, dacă din întîmplare, după ce-au fost atinşi, bolnavii aceştia s-au văzut vindecaţi⁵!

Politica ecleziastică a lui Filip cel Frumos a părut uneori un fel de paradox istoric. Principele acesta, care a dat o lovitură atît de grea papalităţii, era fără îndoială un om profund religios, un habotnic; aproape un ascet⁶. Nu avea nimic dintr-un Frederic al II-lea de Hohenstaufen. Cum să-i explicăm atitudinea? în realitate, enigma nu este, poate, atît de greu de rezolvat, pe cît s-ar presupune la prima vedere. Lumea uită prea uşor cine

1. Este chiar titlul cărţii binecunoscute a lui F. Kern, Die Anfănge der franzosischen Ausdehnungspohtik bis zum Jahr 1308, Tiibingen 1910.

2. Metz: 558b; Lorraine: 553k; Lausanne: 554d; Savoie: 551g; Tarascon: 554b. Despre Metz şi diplomaţia capeţianâ, cf. Kern, loc. cit. pp. 172 şi 144. De reţinut că sumele date străinilor, chiar dacă uneori sînt destul de ridicate, ele pot să şi coboare, în alte cazuri, pînă la 20 de sous, cifră minimă şi fără îndoială normală pentru milosteniile făcute cu ocazia atingerii.

3. Navarre: 552c, 553], 554a; Spania: 553m, 554c, 559c („Măria de Garda in Esturia, paciens morbum regis,... apud Longum Pontem"); Lombardia: 553j. şi lat. 9026, p. 13 a tăbliţelor: ..... de Lombardia paciens morbum regium" (omis în ediţie); Milano: 560a; Parma: 551h; Piacenza: 56Of; Johannes de Verona, 558d; Veneţia: 553f; Romagna: 558h, 560h_; Bologna: 553m; Toscana: 554c; Urbino: 557k; • Gando lîngă Perugia: 56Ok.

4. Purg., XX, 43 şi urm.

5. 560k: „Frater Gregorius de Gando prope Perusium, ordinis sancti Augustini, paciens morbum regis..."; 553m: „Clara de Bononia Crassa et'Maria de Hispania, patientes morbum regium..." (virgula plasată de editor între Bononia şi Crassa trebuie, bineînţeles, suprimată).

6. Cf. Ives de Saint Denis, Histor. de France, XXI, pp. 202 şi 205; Wenck, Philipp der Schone, p. 67, n. 2.

POPULARITATEA ATINGERII

79

a fost Bonifaciu al VUI-lea. Acest papă de o legitimitate mediocră, care nu-şi datora tiara decît „marelui refuz" al predecesorului său (trebuie să înţelegem aci: unei abdicări obţinute în împrejurări suspecte şi de valoare îndoielnică), acest persecutor al oamenilor Bisericii, părea un obiect de scandal multor creştini adevăraţi. A fost nevoie de Sciarra Colonna şi de Nogaret ca sâ-1 transforme în martir. Oricum ar sta lucrurile, rămîne pentru noi ceva obscur în starea sufletească a foarte cucernicului monarh care a autorizat sau a pus să se comită, şi apoi a acoperit cu numele său, atentatul acela de neuitat; ce să mai spunem despre mentalitatea servitorilor lui, cei mai mulţi buni catolici, care au fost aproape totdeauna socotiţi şi mai neîndurători decît el ? Studiul atingerii scrofulelor aruncă poate oarecare lumină asupra acestei probleme psihologice. într-un memoriu justificativ, compus în 1310, Nogaret şi Plaisians încheiau un lung elogiu al regelui lor cu aceste cuvinte, care alcătuiesc oarecum punctul culminant al mesajului: „Dumnezeu înfăptuieşte prin mîinile lui minuni evidente în favoarea bolnavilor"¹. Să nu luăm această frază drept o arguţie deşartă de avocat. Pentru contemporani, ea exprima un fapt incontestabil, din care decurgea un întreg fel de a simţi. Aceeaşi speranţă care-i arunca pe pelerini pe drumurile marilor sanctuare, îndemna spre Capeţian mulţimi însetate de vindecare. Perugia şi Urbino, oraşe aparţinînd, cel puţin teoretic, de patrimoniul Sfîntului Petru, îi trimiteau încă scrofuloşii în 1308 - data merită să ne oprim asupra ei - la cinci ani după Anagni. Instrument ales al graţiei cereşti, medic miraculos, implorat în aproape toată lumea catolică, întocmai ca un sfînt, regele Franţei nu era nici în ochii supuşilor, nici în ai săi proprii, un simplu suveran temporal; era într-însul prea multă divinitate pentru ca să se creadă obligat să-şi plece capul în faţa Romei. Cine va şti vreodată ce orgoliu ascuns putea hrăni, în inima lui Filip cel Frumos, conştiinţa puterii sale taumaturgice ? Sau ce îmbărbătare au căpătat fidelii săi, în ceasurile grele, din spectacolul bolna­vilor de toate naţiile îngrămădiţi la uşa lui?

A doua jumătate a secolului al XIV-lea şi aproape întreg secolul al XV-lea au fost de asemenea o perioadă de criză, pentru monarhia franceză mai întîi, apoi şi pentru cea engleză. în Franţa, rivalitatea celor din familia de Valois cu Plantageneţii, invazia străină, dezordinile politice şi sociale de toate felurile, iar în Anglia, revoluţiile dinastice şi războiul civil, au zguduit armătura statului. în asemenea tulburare, să fi rămas credinţa în miracolul regal absolut intactă? Ne-ar plăcea s-o ştim. Din păcate, informaţiile precise ne lipsesc. Conturile franceze au dispărut. Registrele Palatului englez s-au păstrat, în parte; zadarnic le-am consulta însă cu privire la subiectul care ne preocupă; ele nu mai dau pentru această perioadă, cum făcuseră mai înainte, suma milosteniilor împărţite scrofuloşilor. S-a dorit să se vadă uneori, în tăcerea lor, dovada că regii încetaseră să mai îndeplinească gestul vindecător sau, cel puţin, că nu-l mai făceau cu aceeaşi frecvenţă ca mai înainte. După mine, este foarte greşit. Tăcerea se explică mai simplu, printr-o modificare a înscrisurilor: preotul binefăcător continua, fără îndoială, ca şi în trecut, să dea bolnavilor bani; dar în jurnalul de cheltuieli, aceste plăţi făcute de el erau confundate, la un singur articol, cu celelalte vărsăminte. Avem cifra globală a milosteniilor regale; detaliul lor ne scapă. în plus, nu

1. P. Dupuy, Histoire du differend d'entre le pape Boniface VIII et Philippe le Bel, in 4°, 1655, p. 519: „apertaque miracula Deus infirmis, Deus per manus eius ministrat". Asupra datei memoriului, cf. R. Holtzmann, Wilhelm von Nogaret, Freiburg im Br., 1890, p. 200; Georges Lizerand, Clement V et Philippe IV le Bel (teză de Litere, la Paris), 1910, p. 209.

80 REGII TAUMATURGI

ne-am putea îndoi că, în Anglia ca şi în Franţa, în timpul Războiului de o sută de ani şi al Războiului celor Două Roze, regii au continuat să atingă scrofulele; texte destul de numeroase şi de diverse feluri - cronici, lucrări de medicină sau de polemică politică — ne asigură de acest lucru¹; dar ele nu ne permit să măsurăm popularitatea ritului.

Pare greu de admis totuşi ca lupta dintre diferitele ramuri ale familiei regale, al cărei teatru a fost Anglia, să nu fi tulburat întrucîtva sentimentul popular. în fapt, nici nu sîntem reduşi, în această privinţă, la conjecturi. Marele jurist Sir John Fortescue, un partizan al lui Henric al Vl-lea, şi-a luat sarcina să ne dea o dovadă izbitoare despre această neorînduială. Exilat în Scoţia, în cursul anilor 1461-1463, el a scris cu acest prilej, în favoarea stăpînului său, diferite tratate, pe care le mai avem încă. El îi neagă lui Eduard al IV-lea, pe atunci stăpînul tronului, virtutea taumaturgică. După opinia sa, numai Henric al Vl-lea o deţine: „în atingere cu mîinile sale foarte curate... mai vedem chiar şi astăzi bolnavi suferind de boala regală, chiar şi dintre acei pentru a căror soartă medicii au ajuns la disperare, recăpătîndu-şi prin intervenţie divină sănătatea atît de dorită; prin aceasta, Atotputernicul este lăudat, căci din graţia divină decurge graţia sănătăţii, martorii acestor fapte fiind fortificaţi în credinţa lor faţă de rege iar neîndoielnicul titlu al acestui monarh se află întărit cu aprobarea lui Dumnezeu"². Astfel, cei din casa de Lancaster refuzau principilor de York darul miracolului. Nici o îndoială că adversarii lor politici procedau la fel. Fiecare tabără încerca să discrediteze ritul practicat în tabăra adversă. Cum să nu se fi răsfrînt ceva din această discreditare asupra ritului în general? Regele legitim, gîndea lumea, putea vindeca; dar cine era regele legitim? Nesiguranţa în legătură cu această chestiune delicată nu se putea să nu secătuiască întrucîtva valul de bolnavi, altădată atît de zeloşi în zilele atingerii. Aşa cum am văzut mai sus, n-am putea da dovezi numerice hotârîtoare privind această scădere a credinţei; avem totuşi un indiciu; iată-l.

La puţin timp după Războiul celor Două Roze, vedem reapărînd, în conturile lui Henric al Vll-lea şi Henric al VlII-lea, anumite menţiuni referitoare la atingere. Ele sînt rare; după toate probabilităţile, cauza e că sînt incomplete. Majoritatea bolnavilor erau plătiţi, fără îndoială, din bugetul

POPULARITATEA ATINGERII

81

Textul lui Fortescue e citat mai jos, n. 2; textele medicale, p. 83; texte diverse (teologie, filosofie, politică...), pp. 95 şi urm.

De titulo Edwardi comitis Marchie, c. X, în Tije ivorks of Sir John Fortescue... now first collected by Th. Lord Clermont, - alcătuind volumul I din Sir John Fortescue, knight, bis H/e, works andfamily history, in 4°, Londra 1869 („printed for private distribution"; un exemplar la Muzeul Britanic), p. 70': „virtute cujus debitae sibi unctionis per mundissimorum suarum mauum contactum labe aliquâ utpote sanguine homicidii et fame luxuriae incontaminatarum, languentes morbo regio, de quibus medici expertissimi desperarunt, usque in hodiernum diem optatam Domino conferente recipiunt sospitatem ad Dei omnipotentis laudem, de cujus gratia venit gratia sanitatum, ad videntium et assistentium fidelitatis ad ipsum regem constantiam, et sui indubitatissimi tituli, Domino approbante, confirmationem". Pentru urmarea acestui pasaj, a se vedea mai jos, p. 155. Cf. de acelaşi autor, o altă scriere din aceeaşi epocă, Defensio juris domus Lancastriae (ed. Clermont, p. 508; pasaj publicat, de asemenea, de Freind, The history of Physick, ed. a 5-a, II, 1758, p. [32] şi Crawfurd, King'sEvil, p. 45 (cf. mai jos, p. 125, n. 1). Fortescue consideră aci vindecarea scrofuloşilor printre darurile regale refuzate reginelor. Pasajul din Defensio se regăseşte tradus aproape textual într-un al treilea tratat, tot din aceeaşi epocă : Ofthe title ofHouse of York (ed. Clermont, p. 498; Crawfurd, loc. cit. p. 46) Asupra vieţii lui Fortescue şi a cronologiei lucrărilor sale, a se vedea Ch. Plummer, Introduction la ediţia sa a tratatului On the governance of England, Oxford, 1885.

general de milostenii, ale cărui amănunte continuă să ne scape: nu cunoaş­tem decît unele plăţi făcute, în mod excepţional, de persoane străine de serviciul regulat al operelor regale de caritate şi trecute, din acest motiv, în registrele de casă ale Palatului, păstrate, în parte, pînă la noi. Pentru epoca primilor Tudori, ca şi pentru perioada imediat precedentă, trebuie să renunţăm să mai întocmim statistici anuale, comparabile cu cele furnizate de domniile lui Eduard I, al II-lea şi al III-lea. în schimb, trebuie să înşirăm adunări, să examinăm separat, în conturile lui Henric al Vll-lea, diferitele articole privind „vindecările". Cei atinşi de miracol primesc fiecare, în chip uniform, 6 şilingi şi 8 dinari. în vremea celor trei Eduard, cum am avut mai înainte ocazia să remarc, suma era şi ea fixă, dar mult mai puţin ridicată: 1 dinar. Bineînţeles, diferenţa valorilor nu se poate stabili printr-o simplă comparaţie numerică; nu ajută la nimic să observăm că 6 şilingi şi 8 dinari fac 80 dinari, pentru că sub numele de dinar era desemnată, în vremea lui Henric al Vll-lea, o cantitate de metal preţios cu mult mai mică decît la sfîrşitul secolului al XIII-lea, de exemplu. Scăderea constantă a monedelor este unul din faptele fundamentale ale istoriei economice din Evului Mediu. Nu ne-am putea îndoi totuşi că milostenia lui Henric al Vll-lea era cu mult superioară celor cu care se mulţumeau pacienţii lui Eduard I sau chiar ai lui Eduard al III-lea. Sub acest din urmă principe, un dinar era o mică piesă de argint, cîntărind ceva mai puţin de 1,5 grame¹. Sub Henric al Vll-lea şi în timpul primilor ani ai domniei lui Henric al VlII-lea, 6 şilingi şi 8 dinari reprezentau o piesă de aur cu o greutate puţin mai mare de 5 grame²; i se spunea angel, fiindcă purta efigia sfântului arhanghel Mihail. Angelul era, în principiu, sub Tudori, unitatea destinată atingerii, el avea să continue să joace acest rol sub Stuarţi. Valoarea sa ca monedă curentă varia, ca şi aceea a celorlalte monede, după placul politicii financiare. în 1526, Henric al VlII-lea a fixat-o la 7 şilingi şi 6 dinari³; aceasta însemna „slăbirea" monedei; dar bolnavii n-au avut de suferit de pe urma acestei operaţiuni; ei au primit de aci înainte exact 7 şilingi şi 8 dinari; trebuie să înţelegem că s-a continuat să li se dea aceeaşi monedă de aur ca şi în trecut: într-atît părea de necesar să nu fie frustraţi de o anumită cantitate - mereu aproximativ fixă - din preţiosul metal. Cît despre puterea de cumpărare a numerarului, în diferite epoci, ea nu poate fi măsurată exact, în stadiul actual al ştiinţei. Ştim totuşi că înainte de Ciuma Neagră, un dinar forma salariul zilnic normal al unui om care întorcea finul, adică al unui lucrător destul de prost plătit; la începutul secolului al XVI-lea, angelul constituia, pentru un medic renumit, preţul obişnuit al unei consultaţii; contrastul e vizibil⁴. în rezumat, de la Eduard

Exact 22 granule şi 2 9, cel puţin pînă la al 18-lea an al domniei; granula este egală cu 0,0648 grame. Mai tîrziu, dinarul a coborît progresiv pînă la 18 granule: E. Hawkins, The silver coins of England, ed. a 3-a (revăzută de R.L. Kenyon), Londra 1887, p. 207.

Exact 80 granule: R. L. Kenyon, The gold coins of England, Londra 1884, p. 89. Greutatea e dată pentru Henric al VlII-lea; dar ea era probabil aproximativ aceeaşi sub Henric al Vll-lea. Pentru tot ce priveşte istoria monetară a atingerii sub Tudori, Farquhar, Royal Charities, I.

Farquhar, I, p. 84. Simplific puţin zicînd „aceeaşi monedă de aur", fiindcă titlul monedei a variat în acel moment şi avea să mai varieze ulterior, dar acest lucru nu ne prea interesează aici.

Pentru dinar, Statute of Labourers din 1350, Statutes, I, p. 311: „et que nul preigne en temps de sarcler - ou feyns faire for que j. d. le jor"; cred că trebuie să traduc feynsfaire prin „a întoarce fînul", din cauza apropierii sale de sarcler [= a plivij şi mai cu seamă pentru că, la articolele următoare, este prevăzut salariul cosaşilor de pajişti; în chip firesc, e mai ridicat, 5d. pentru un acru sau 5d. ziua. Pentru angel, Farquhar, I, p. 73.

82 REGII TAUMATURGI

al III-lea la Henric al VH-lea, milostenia pentru scrofuloşi a trecut de la argint la aur şi totodată valoarea sa economică a crescut puternic. Cînd s-a produs schimbarea? Sub Henric al VH-lea sau înaintea lui? Dintr-o dată ori pe etape? Nu ştim. Eduard al IV-lea pare să fi fost primul rege care a bătut angeli; dar îi întrebuinţa oare deja la necesităţile ritului de vindecare? Nimic nu ne îngăduie s-o afirmăm. Ceva este totuşi sigur: transformarea aceasta curioasă, care ajunge să facă din milostenia dată bolnavilor o adevărată primă, o capcană întinsă celor care ar fi ezitat să se lase atinşi, a avut loc într-o perioadă de criză, cînd principii rivali, care-şi disputau coroana, îşi negau unii altora dreptul la miracol. Simplă coincidenţă? Ne vine greu s-o credem. Fiecare pretendent a urmărit probabil să-şi atragă, prin orice mijloace, scrofuloşii care-şi căutau vindecarea; căci nu exista - ca să vorbim la fel ca Fortescue - o „confirmare" mai strălucită a unui „titlu", fie şi „neîndoielnic", decît darul taumaturgic. în Franţa, unde lumea n-a fost martora unor asemenea lupte, suma dată beneficiarilor atingerii a rămas destul de scăzută: era, sub Ludovic al XII-lea şi sub Francisc I, de doi sous bătuţi la Tours, cifră ce echivalează cu două piese foarte mici de argint¹. N-ar trebui să vedem oare în creşterea uimitoare a milosteniei engleze efectul unei supralicitări între casele rivale?

Oricum ar fi, credinţa în miracolul regal a supravieţuit victorios agitaţiilor politice. Vom vedea îndată din ce elemente psihologice profunde şi-a luat forţa de a rezista. însă în epoca la care am ajuns, ea avea şi alţi susţinători decît nişte tendinţe de spirit pe jumătate inconştiente: ştiinţa medicală, teologia, filosofia politică o acaparaseră, dîndu-i confirmarea cuvîntului scris. Să-i vedem la lucru pe cei ce fac cărţi şi în primul rînd pe medici.

3. Atingerea scrofulelor în literatura medicală a Evului Mediu

Se pare că vreme îndelungată scriitorii medicali s-au ferit de orice aluzie la puterea taumaturgică a regilor. într-adevăr, o mare parte dintre ei se mărgineau să copie ori să comenteze, mai mult sau mai puţin servil, fie pe antici, fie pe arabi; în bună parte, tăcerea lor se explică foarte firesc prin aceea a modelelor lor. Dar ea mai are, după toate aparenţele, şi un alt motiv, pe care-l vom descoperi uşor cînd vom vedea în ce moment a fost ruptă mai întîi această tăcere.

Un Tratat de Medicină {Compendium Medicinae), care s-a bucurat în Evul Mediu de o anumită celebritate, ne-a parvenit sub numele lui Gilbert Englezul {Gilbertus Anglicus). Nu ştim nimic sigur despre acest personaj; porecla lui arată că era legat într-un fel oarecare de Anglia: prin naţio­nalitate? prin originile lui de familie? printr-o şedere acolo? cum am putea spune? Cît despre data cînd a fost compus tratatul, o putem fixa, fără teama de a greşi, în prima jumătate a secolului al XIII-lea; nici o altă precizare nu ne este permisă. Lucrarea aceasta destul de misterioasă este, pe cît cunosc, prima din genul său în care este vorba de atingerea cu mîna. într-adevăr, în cartea a IlI-a, citim aceste cuvinte: „scrofulele... denumite şi boala regală, pentru că regii le vindecă"². Simplă aluzie, cum se vede, făcută oarecum în

1. Mai jos, p. 216, n. 3- Sub Ludovic al XIl-lea, în virtutea ordonanţei din 19 noiembrie 1507, marele argint care valora 12 d. t. cîntârea ceva mai puţin de 2,85 grame; la fel şi sub Francisc I, pînâ în 1519; de la 1519 la 1539, acest argint (12 d. t.), va cîntări ceva mai puţin de 2,66 gr.; de la 1540 la 1547, moneda numită „douzain" |=duzinul] (de asemenea 12 d. t.) va avea ceva mai mult de 2,68 grame. Cf. A. Blanchet şi A. Dieudonne, Manuel de numismatique frangaise, II, pp. 308 şi 314.

2. Ed. din Lyon, in 4°, 1510, la capitolul De scrophulis et glandulis: „et vocantur scrophule... et etiam morbus regis quia reges hune morbum curant". Temîndu-mâ

ATINGEREA SCROFULELOR IN LITERATURA MEDICALĂ

83

treacăt şi care priveşte mai curînd o deprindere de vorbire decît un mod de tratament recomandat expres de autor. Scriitorii care au dat cu adevărat drept de cetăţenie în ştiinţă miracolului regal au fost francezi şi erau supuşii lui Filip cel Frumos: Bernard de Gourdon¹, cei patru maeştri anonimi care au glosat tratatele chirurgicale ale lui Roger şi Roland din Parma², în sfîrşit, Henri de Mondeville, chirurgul regelui, atît de mîndru că află în stăpînul său un confrate: „întocmai cum", exclamă el naiv, „Mîntuitorul nostru, Domnul Isus Hristos, exercitînd chirurgia cu mîinile lui a vrut să-i cinstească pe chirurgi, la fel şi întru tocmai, serenisimul nostru suveran, regele Franţei, îi cinsteşte pe ei şi situaţia lor, vindecînd scrofulele prin simplă atingere"³.

Nu toată lumea împărtăşea acest entuziasm. Către 1325, trăia la Ypres un chirurg, maestrul Jean, care ne-a lăsat un tratat despre arta sa; luase poziţie în luptele politice ce sfîşiau pe atunci Flandra, situîndu-se printre adversarii florilor de crin; de unde, fără îndoială, şi scepticismul manifestat de el faţă de darul taumaturgic atribuit de opinia medicală franceză Capeţienilor. „Vi se va spune acum", scrie el, „că mulţi oameni cred că Dumnezeu i-a dat

ca nu cumva această frază să fi fost interpolată tardiv, am ţinut să mă refer la unul dintre manuscrisele vechi ale acestui Compendium, ms. 173 de la biblioteca din Vendome, care e din secolul al XIII-lea; fraza există într-adevăr acolo (fol. 122a). în ce priveşte data tratatului, ea se stabileşte după cum urmează: Gilbert menţionează în legătură cu bolile de ochi „collirium quod feci Bertranno filio domini H. de Jubileto" (ms. de la Vendome, fol. 94b; p. 137 a ed. de la Lyon). Familia Giblet (Djebail) era una din marile familii senioriale din Ţara Sfîntâ; i se va găsi genealogia în Du Cange, Les familles d'Outremer, ed. E. G. Rey (Doc. inâdj, 1869, p. 325; nu poate fi vorba aci decît de Bertrand al II-lea, fiul lui Hugo. Bertrand a participat la cruciada din 1217 şi a figurat chiar în acelaşi an ca martor la un asemenea act; Hugo a murit după 1232. Pasajul acesta a fost semnalat de Littre, Histoire litteraire, XXI, p. 394. Dl.J.F. Payne, English Medicine in the Anglo-Norman Period (British Medical Journal, 1904, II, p. 1283) îl respinge ca pe o interpolare. Doar un studiu aprofundat al manuscriselor ar permite să se rezolve definitiv chestiunea; trebuie să atrag atenţia că manuscrisul de la Vendome cuprinde textul litigios. Dl. Payne datează de altfel activitatea lui Gilbert în jurul anului 1200; el acceptă tradiţia - atestată pentru prima oară în secolul al XVII-lea - potrivit căreia Gilbert ar fi fost medicul arhie­piscopului de Canterbury, Hubert Walter; dar ce încredere să acordăm unui „se zice" atît de tardiv, pe care nu-l sprijină nici o referinţă la un text vechi ? N-am putut vedea H.E. Handerson, Gilbertus Anglicus (published posthumously for private distribution by the Cleveland Medical Library Assoc.J, Cleveland, Ohio, 1918, pe care o semnalează Lynn Thorndike, A history of magic and experimental science, II, Londra 1923, p. 478, n. 1; notiţa lui Thorndike asupra lui Gilbert nu aduce nici o precizare la problema datei.

1. Lilium Medicinae, ed. din 1550, partea I, p. 85; Lilium a fost scris în jurul anului 1305.

2. Collectio Salernitana, II, Napoli 1853, p. 597; atribuirea unor autori francezi este verosimilă, dar nu sigură: cf. Gurlt, Gesch. des Chirurgie, I, p. 703.

3. J.L. Pagei, Leben, Lehre und Leistungen des Heinrich von Mondeville, Theil I, Die Chirurgie des Heinrich von M., Berlin 1892 (text editat prima dată în Archiv fur klinische Chirurgie, XI şi XII), Tract. II., Notabilia introductoria, p. 135: „Et sicut praedictum est, quod Salvator noster, Dominus Jhesus Chrtstus, officium cyrurgicum proprus manibus exercendo voluit cyrurgicos honorare, ita et eodem modo Princeps Serenissimus, Francorum rex, ipsos et eorum status honorat, qui curat scrophulas solo tactu..."; cf. Tract. III, doctr. II, cap. IV, p. 470. Amîndouâ pasajele lipsesc din traducerea franceza (din care lipseşte întreg tratatul 3°, iar prologul celui de al 2°-lea nu figurează decît într-o formă foarte rezumativă): La Chirurgie de maîtrc Henri de Mondeville, ed. A. Bos, 2 voi., 1897-8 (Soc. des ane. textes). Asupra datelor lui Henric de M., v. o notă de Wenck, Philipp der Schone, p. 16, n. 4.