Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

39

putea să ne aşteptăm să regăsim în Europa toate instituţiile Oceaniei, într-un arhipelag polinezian - acesta e singurul exemplu invocat - şefii sînt în acelaşi timp provocatori de boli şi medici. Aşa se traduce forţa suprana­turală pe care o deţin; în alte părţi, aceeaşi forţă a putut să se manifeste într-un alt fel: de exemplu, prin binefaceri, fără contrariul lor neplăcut. Mulţi dintre primii misionari credeau că găsesc la „sălbatici" tot felul de concepţii creştine - mai mult sau mai puţin palide. Să ne ferim de greşeala inversă şi să nu transportăm în întregime antipozii la Paris sau Londra.

Să continuăm deci să retrasâm, în toată complexitatea sa, mişcarea de credinţe şi de sentimente, care a făcut posibilă instaurarea ritului atingerii în cele două ţări ale Europei Occidentale.

Regii Franţei şi ai Angliei au putut deveni medici miraculoşi, pentru că erau încă de multă vreme personaje sacre: „sanctus enim et christus Domini est", spunea Pierre de Blois despre stăpînul său, Henric al II-lea, ca să-i justifice virtuţile taumaturgice. Se cuvine deci să arătăm mai întîi cum a izbutit să se facă recunoscut caracterul sacru al regalităţii, înainte de a explica asociaţia de idei care a dedus foarte firesc din acest caracter, ca pe un fel de concluzie evidentă, puterea de vindecare a celor ce erau investiţi cu ea¹.

Capeţienii s-au prezentat mereu drept moştenitorii autentici ai dinastiei carolingiene, iar Carolingienii înşişi drept cei ai lui Clovis şi ai urmaşilor săi; regii normanzi ai Angliei au revendicat ca pe un bun patrimonial moştenirea principilor anglo-saxoni. De la şefii vechilor neamuri france, angle sau saxone, pînă la suveranii francezi sau englezi din secolul al XIl-lea, filiaţia este directă şi continuă. Aşadar, trebuie să ne îndreptăm privirile mai întîi spre vechile regalităţi germanice; prin ele atingem un fond de idei şi de instituţii extrem de arhaice.

De nefericire, le cunoaştem foarte prost. întreaga germanitate anterioară creştinismului ne va rămîne pentru totdeauna iremediabil obscură în lipsa unei literaturi scrise. Nu se pot zări decît cîteva licăriri. Ele sînt de ajuns ca să ne asigure că la germani concepţia despre regalitate era, ca la toate popoarele aflate în acelaşi stadiu de civilizaţie, marcată puternic de un caracter religios².

1. Datorez mult pentru rîndurile ce urmează frumoasei cărţi a lui Kern, Gottesgnadentum. Se va găsi în această lucrare o bibliografie abundentă (din păcate, lipsită de clasificare); ea îmi va permite să reduc aici, într-o foarte largă măsură, indicaţiile bibliografice, în ceea ce priveşte încoronarea. Poate că fac un serviciu cercetătorilor, semnalîndu-le că nu vor găsi nimic util în articolul lui Jos. von Held, Konigtum und Gottlichkeit; Am Ur-Quell, Monatssfur Volkskunde, III, (1892). Despre încoronare, au apărut, după volumul lui Kern, lucrarea utilă a lui Reginald Maxwell Woolley, Coronation rites (The Cambridge Hanbooks of Liturgical Study), in-12, Cambridge 1915, şi o teză de la Facultatea de Drept din Toulouse, Georges Pere, Le sacre et le couronnement des rois de France dans leurs rapports avec Ies lois fondamentales, loc nesp., 1921 - unde vom remarca unele indicaţii judicioase, pe care le viciază, din păcate, o ignorare uimitoare a literaturii subiectului. Cf. şi Ulrich Stutz, Reims und Mainz in der Konigswahl des X. und zu Beginn des XI. Jahrhunderts .-Sitzungsber. derpreussichen Akademie, 1921, p. 414.

2. Caracterul sacru al vechii regalităţi germanice a fost deseori pus în lumină. Se va consulta mai ales, cu folos, H. Munro Chadwick, The ancient Teutonic priesthood; Folk-Lore, 1900; cf. de acelaşi autor, The origin of the English nation, Cambridge, 1907, p. 320; indicaţii sugestive în J. Flach, Ies origines de l'ancienne France, III, p. 236 şi 237 şi Paul Vinogradoff, Outlines of historical jurisprudence, I, Oxford, 1920, p. 352. Mai jos, vor fi folosite unele informaţii împrumutate de la grupul scandinav. Nu ignor faptul că la aceste populaţii caracterul sacru al regalităţii a fost puternic accentuat, ca urmare a lipsei unui sacerdoţiu specializat, ce pare să fi

40 REGII TAUMATURGI

Tacit observase deja că, spre deosebire de şefii războinici temporari, aleşi în mod liber, în funcţie de valoarea lor personală, la germani regii erau aleşi numai din anumite familii nobile; şi trebuie să înţelegem că era vorba desigur de anumite familii dăruite în chip ereditar cu o virtute sacră¹. Regii treceau drept fiinţe divine, ori cel puţin ca trăgîndu-se din zei. „Goţii", ne spune ad litteram Jordanes, „punîndu-şi victoriile pe seama influenţei fericite ce emana de la principii lor, n-au vrut să vadă în aceştia nişte simpli muritori; ei le-au dat numele de Ase, adică de semizei'². Cuvîntul Ase se regăseşte în vechile limbi scandinave; într-adevăr, el servea ca să-i denumească pe zei ori anumite categorii ale acestora. Ni s-au păstrat mai multe genealogii regale anglo-saxone: toate merg pînă la Wotan³. Din această credinţă în originea supranaturală a regilor decurgea un sentiment de loialitate faţă de ei. Sentimentul nu era legat de un anumit individ; primogenitura nu exista. Dreptul ereditar în interiorul dinastiei era prost reglementat; se putea schimba suveranul, cu condiţia să fie ales întotdeauna din cadrul aceleiaşi dinastii. „Aşa după cum cel ce se naşte din voi", scria Athalaric senatului roman, „este socotit de origine senatorială, la fel şi cel ce provine din familia Amalilor - în faţa căreia orice nobleţe păleşte - este demn să domnească." Iar într-alt loc, acelaşi prinţ, amestecînd nişte noţiuni germanice cu vocabularul roman, vorbea despre „sîngele Amalilor, destinat purpurei"⁴. Numai aceste spiţe predestinate erau în stare

existat, dimpotrivă, la multe alte triburi germanice. Regii din nord au rămas întotdeauna preoţi; regii din Germania propriu-zisă, aproximativ în epoca invaziilor, n-aveau în majoritatea lor, sau nu mai aveau, funcţii de acest gen. Dar oricît ar fi de însemnate, aceste deosebiri nu ne interesează aici; noţiunea fundamentală era aceeaşi, în sud ca şi în nord; este tot ce se cade să reţinem.

1. Germ. VII: „Reges ex nobilitate, duces ex virtute sumunt". Pe bună dreptate, această frază a iui Tacit a fost deseori apropiată de următoarea, pe care o citim în Gregoire de Tours, Histor. Franc, II, 9, în legătură cu originile france: „ibique iuxta pagos vel civitates reges crinitos super se creavisse de prima, et, ut ita dicam, de nibiliori familia."

2. Getica, c. XIII, ed. Mommsen (Mon. Germ. AA., V), p. 76, spune în legătură cu familia regală a Amalilor „iam proceres suos, quorum quasi fortuna vincebant, non puros homines, sed semideos id est Ansis uocauerunt". Despre sensul cuvîntului Ase, cf. Maurice Cahen, Le tnot „Dieu" en vieux-scandinave (Collect. linguistique Soc. linguistique de Paris, X şi teză la Fac. Lettres, Paris), 1921, p. 10, n. 1, E. Mogk, în articolul Asen din Hoops, Reallekikon der germ. Altertumskunde, pare să creadă că acest cuvînt nu se aplică decît regilor morţi şi divinizaţi după deces; nu găsesc nimic asemănător în Iordanes. într-un text neobişnuit al lui Justin, Histor. Philippic, VII, 2, îi vedem pe macedonieni punîndu-I pe regele lor, copil încă, sâ-i însoţească în luptă, „tanquam deo victi antea fuissent, quod bellantibus sibi regis sui auspicia defuissent"; surprindem aici o credinţă analogă celei despre care aduce mărturie textul lui Iordanes în ce-i priveşte pe goţi.

3. Cf. printre alţii, Kemble, The Saxons in England, ed. din 1876, London, I, p. 336; W. Golther, Handbuch derdeutscbenMythologie, 1895, p. 299; J. Grimmm, Deutsche Mytbologie, ed. a 4-a, Berlin, 1878, III. p. 377. Cel mai recent studiu asupra genealogiilor este disertaţia lui E. Hackenberg Die Stammtafeln der anglo--săchsischen Konigreiche, Berlin, 1918. N-am putut s-o văd; principalele ei concluzii se vor găsi rezumate de Alois Brandl, Archivfur das Studium derneueren Sprachen, t. 137 (1918), pp. 6 şi urm. (în special p. 18). O aluzie la originea pretins divină a Merovingienilor se află, poate, într-o frază din celebra scrisoare adresată de Avitus, episcopul Vienei, lui Clovis, cu prilejul botezului acestuia. Cf. Junghans, Histoire de Childerich et de Chlodovech, trad. Monod (Bibi. Hautes Etudes, fasc. 37). p. 63, n. 4.

4. Cassiodor, Variae, VIII, 2: „quoniam quaevis claritas generis Hamalis cedit, et sicut ex vobis qui nascitur, origo senatoria nuncupatur, ita qui ex hac familia progreditiir, regno dignissimus approbatur", IX, 1: „Hamali sanguinis purpuream dignitatem".

EVOLUŢIA REGALITĂŢII SACRE 41

să dea stăpîni cu adevărat capabili, căci doar ele singure deţineau acea misterioasă şansă, quasi fortuna, cum zice Iordanes, în care popoarele vedeau, mai degrabă decît în talentul militar al vreunui căpitan, cauza succeselor lor. Ideea legitimităţii personale era slabă; cea a legitimităţii dinastice era foarte puternică¹.

Un grup desprins din neamul herulilor se afla stabilit, în secolul alVI-lea, în regiunea dunăreană; o ramură din spiţa tradiţională îl urmase şi-i furniza şefii. A venit o zi în care ea a pierit în întregime. Ultimul său vlăstar murise asasinat de proprii lui supuşi, la fel ca atîţia alţi principi din acele vremuri de violenţă. Dar aceşti barbari care-şi masacraseră regele nu se resemnau să se lipsească de sîngele regal; ei au hotârît să trimită soli în căutarea unui reprezentant al stirpei pînâ în îndepărtata patrie de unde plecaseră odinioară, „la Thule", spune Procopiu, nume prin care trebuie să înţelegem, fără îndoială, peninsula scandinavică. Primul ales a murit pe drum; ambasadorii au făcut cale întoarsă şi au adus un altul. între timp, herulii, sătui de aşteptare, isprăviseră prin a pune în fruntea lor pe unul dintre ai lor, desemnat numai pentru valoarea sa individuală; neîndrăznind, poate, să-l aleagă ei înşişi, ceruseră împăratului sâ-1 numească. Dar cînd sosi moştenitorul legitim, tot poporul s-a situat, într-o singură noapte, alături de el².

Aceşti regi cu adevărat divini erau socotiţi că posedă o anumită putere asupra naturii. Potrivit unei concepţii întîlnită la multe alte popoare (şi care s-a dezvoltat cu o forţă aparte în sînul societăţilor chineze), regii erau consideraţi răspunzători de ordinea lucrurilor. Regele Norvegiei, Halfdan cel Negru, fusese - cum povesteşte legenda culeasă în secolul al XIÎI-lea în Heimskringla, „dintre toţi regii, cel ce avusese mai mult noroc în recolte"; cînd a murit, în loc să fie îngropat întreg într-un singur loc, cadavrul său a fost tăiat în patru şi fiecare bucată a fost înmormîntată sub un gorgan, în fiecare dintre cele patru districte principale ale ţării, pentru că „posedarea trupului" ori a unuia dintre fragmentele sale - „li se părea celor care-l căpătau o speranţă de recolte bune"³. Un principe excepţional, mai credeau danezii încă în secolul al XII-lea, poate, dacă atinge copiii şi grînele, să procure o frumoasă progenitură şi recolte îmbelşugate⁴. Uneori, cînd se

1. Este ceea ce istoricii germani exprimă opunînd Gebliitsrecht lui Erhrecht.

2. Procopiu, De Bello Gothico. II, 15. Cf. Kern, Gottesgnadentum, p. 22. Pentru Procopiu, herulii stabiliţi în „Thule" sînt un grup venit tardiv din regiunea Marii Negre, unde poporul herul ar fi trăit ..încă din vechimea cea mai îndepărtată" (II, 14); e o eroare evidentă, respinsă în unanimitate.

3. Heimskringla, ed. Finnur Jonsson, I, Hal/dana Saga Svarta, K. 9. Pentru traducerea acestui text şi a tuturor celor din aceeaşi sursă, citate mai departe, datorez mult ajutorului pe care a binevoit să mi-l dea colegul meu. Dl. Maurice Cahen.

4. Este ceea ce rezultă dintr-un pasaj scris de istoricul danez Saxo Grammaticus (lib. XIV, ed. Holder-Egger, Strasbourg, 1886. p. 537). Conform acestui text, cînd Waldemar I al Danemarcei a traversat Germania, ca să meargă la dieta de la Dole, mamele l-ar fi pus să le atingă copiii şi ţăranii grînele, nădăjduind astfel să obţină, pentru cei dintîi şi pentru celelalte, o creştere favorabilă. S-ar fi crezut aşadar, chiar şi în străinătate, în minunata putere a lui Waldemar; e o exagerare vădită, a cărei răspundere întreagă trebuie s-o poarte şovinismul lui Saxo Grammaticus. Această mică poveste este totuşi foarte instructivă. Ea ne informează nu despre starea de

■ spirit a germanilor, ci a danezilor. Ca să-şi laude un rege din ţara sa, ce-a imaginat Saxo? Kaptul că şi popoarele vecine chiar, au recurs la mîna sacră a principelui. Probabil că un asemenea gest din partea compatrioţilor săi i s-ar fi părut prea banal ca să merite să fie menţionat. Cu siguranţa că el n-a inventat credinţa pe care o pune în scenă; dar de unde a împrumutat ideea respectivă? Trebuie să presupunem

42 REGII TAUMATURGI

întîmpla ca recolta să dea greş, regele era destituit. într-un asemenea caz, aceasta era soarta regilor burgunzi, după mărturia lui Ammianus Marcellinus; istoricul roman, cu obişnuita lui inteligenţă, ne-a invitat el însuşi să apropiem acest obicei de tradiţiile vechiului Egipt, patria clasică a regalităţii sacre. Acelaşi obicei pare să fi fost în vigoare şi în Suedia păgînâ¹.

Stăpîni astfel pe anii îmbelşugaţi, regii germani îşi întindeau oare puterea şi asupra bolilor? Heimskringla, redactată cum aminteam adineauri, abia în secolul al XIII-lea, în Islanda, de preotul Snurre Storleson, atribuie cîteva vindecări regelui Olaf, fiul lui Harald, care a domnit în Norvegia la începutul secolului al XI-lea². Dar Olaf, sfîntul Olaf era un sfînt al creştinismului ; minunile pe care i le atribuie Saga islandeză nu sînt poate decît ecoul unei teme hagiografice. Fără îndoială, textele noastre sînt prea sărace ca să ne permită să afirmăm că niciodată vreun neam germanic n-a văzut în regele său un medic; e mai bine ca asupra acestui punct să rămînem în starea de îndoială pe care ne-o dictează o înţeleaptă prudenţă. Mai mult, trebuie să remarcăm că în sociologia comparată, la care vom fi mereu tentanţi să recurgem în absenţa unor documente, nimic nu ne sileşte să admitem că regii din vechea Germanie vor fi fost toţi sau chiar majoritatea nişte vindecători, pentru faptul însuşi că erau dotaţi cu o virtute divină; deoarece se pare, într-adevăr, că regii vindecători au fost, întotdeauna şi pretutindeni, destul de rari. Aceasta e cel puţin impresia pe care ne-o comunică lucrările lui Sir James Frazer; exemplele privind această formă de magie regală, pe care le aflăm recenzate în marile antologii, sînt foarte puţin numeroase, în ele, şefi ualo din Senegal, polinezieni din insulele Tonga reapar iar şi iar,

că pentru efectul povestirii lui, i-a schimbat pur şi simplu ţara. Poate că împărtăşea această credinţă; vorbeşte despre ea cu o simpatie evidentă, cu toate că, probabil din respect pentru doctrinele Bisericii, a socotit că nu se poate abţine să arate că avea un caracter superstiţios: „Nec minus supersticiosi agrestes... ".

1. Amm. Marcellinus, XXVIII, 14: „Apud hos generali nomine rex appellatur Hendinos, et ritu ueteri potestate deposita remouetur, si sub eo fortuna titubauerit belii, vel segetum copia negauerit terra, ut solent Aegyptii casus eiusmodi suiş adsignare rectoribus". Pentru Suedia, Heimskringla, I, Ynglinga, K. 15 şi 43- Observaţi, în cel de-al doilea pasaj, apariţia ideii după care recoltele proaste s-ar fi datorat nu absenţei acestei puteri misterioase în persoana regelui, a acestei quasi-fortuna de care vorbeşte lordanes, ci unei greşeli anumite săvîrşite de el (neglijenţă în înde­plinirea sacrificiilor); este un început de interpretare raţionalistă ce deformează o veche credinţă. Superstiţii asemănătoare se află la primitivi; există o literatură bogată pe această temă; v. la urmă L. Levy-Bruhl, La mentalite primitive, 1922, pp. 366 şi urm.

2. Heimskringla, II, Olafs Saga Helga Konungs, II, K. 155 şi 189. Olaf a murit în 1030. W. Ebstein, Zur Gescbicbte der Krankenbehandlung; Janus, 1910, p. 224, a profitat de aceste texte (în cel de-al doilea, Olaf apare vindecînd un băieţel de o tumore la gîi) ca să atribuie o origine scandinavă atingerii scrofulelor: obiceiul ar fi trecut din ţările nordice în Anglia (în timpul lui Eduard) şi de acolo în Franţa. Fără îndoială, această teorie nu are nevoie să fie respinsă cu multe argumente. Va fi destul să amintim datele: puterea vindecătoare a lui Olaf nu este atestată decît printr-un document din secolul al XIH-lea, fără ca în rest să existe ceva care să ne permită să credem în exercitarea unui dar dinastic de către regii Norvegiei. Miracolele sfîntului Eduard nu sînt cunoscute decît printr-un text de la începutul secolului al XU-lea, foarte suspect în toate privinţele. în Franţa, ritul a fost cu siguranţă în vigoare încă clin a doua jumătate a secolului al XI-lea (Filip I) şi foarte probabil virtutea taumaturgică a principilor francezi exista încă de la sfîrşitul secolului al X-lea, adică dintr-o epocă anterioară nu numai acelei Saga căreia îi datorăm povestea vindecărilor operate de sfîntul Olaf, ci şi însăşi domniei acestui monarh, precum şi celei a sfîntului Eduard.

EVOLUŢIA REGALITĂŢII SACRE

43

întocmai ca acei figuranţi de la teatru care, învîrtindu-se întruna în jurul aceloraşi dispozitive de rezemat decorurile, reprezintă imaginea defilării unei armate¹. într-adevăr, nu există în această penurie nimic prea sur­prinzător. Forţa miraculoasă atribuită regilor de către „primitivi" este de obicei concepută ca fiind folosită în scopuri colective, menite să procure bunăstarea întregului grup, şi nu ca îndreptată spre scopuri individuale. Rolul lor e să facă să cadă ploaia sau să asigure regularitatea recoltelor, şi nu să uşureze unele neplăceri particulare; şi se ştie, într-adevăr, că ar fi uşor să umplem pagini întregi cu cazurile şefilor „aducători de ploaie", pe care ni le furnizează repertoriile etnografice. Poate că aşa se explică şi faptul că ritul atingerii, de care ne preocupăm aci, s-a dezvoltat mai uşor în societăţile unde religia interzicea să se atribuie regilor o influenţă asupra marilor fenomene cosmice care dirijează viaţa naţiunilor.

O revoluţie religioasă a dat într-adevăr o lovitură redutabilă vechii concepţii despre regalitatea sacră, aşa cum fusese văzută înflorind la ger­mani ; apariţia creştinismului a lipsit-o de sprijinul ei natural: păgînismul naţional. Regii s-au menţinut ca şefi de stat; un moment chiar, după năvăliri, puterea lor politică a fost mai puternică decît oricînd; ei au încetat însă, cel puţin oficial, să mai treacă drept personaje divine. Neîndoielnic, vechile idei n-au dispărut dintr-odată. Probabil că ele au continuat să trăiască, mai mult sau mai puţin înăbuşit, în conştiinţa populară. Textele noastre permit să le restabilim cîteva urme; probabil că am afla multe altele, dacă documentele noastre n-ar fi toate de provenienţă ecleziastică şi, prin urmare, ostile trecutului, în privinţa acestui aspect². Părul lăsat lung care alcătuia

1. Se pot adăuga aci anumite familii nobile din Arabia, a căror putere de vindecare, specializată în tratamentul turbării, pare să dateze încă din perioada preislamică; cf. mai jos, p. 60, n. 2. Pentru antichitatea clasică, textele sînt obscure. Un pasaj din Plutarh, Pirus, c. III, ne comunică faptul că lui Pirus i se atribuia darul vindecării, sediul acestei miraculoase virtuţi aflîndu-se la el în degetul cel gros de la picior; nimic nu arată însă că ar fi împărţit acest privilegiu cu ceilalţi regi ai Epirului; poate că avem de-a face aci cu un caz analog celui al merovingianuiui Gontran: aplicare doar la un individ deosebit de ilustru - nu însă la o întreagă seminţie - a credinţei generale în caracterul magic al regalităţii. De altminteri, două maladii, lepra şi gâlbinarea, sînt denumite în textele antice morbus regius (referinţe în special la Law Hussey, On the cure of scrofulous diseas, p. 188), fără să fie posibil să determinăm cumva dacă această denumire avea la origine vreo legătură cu un „miracol" regal.

2. Mă limitez aci la reminiscenţele sigure. Au mai fost invocate şi altele. După unii istorici (de exemplu, Grimm, Deutsche Rechtsultertumer, ed. a 4-a, I, pp. 314 şi urm. şi Munro Chadwick, loc. cit.), carele cu boi înjugaţi, pe care ni-i arată aşezaţi Einhard pe ultimii Merovingieni, ar fi nişte care sacre, asemănătoare celor ce serveau, după Tacit (Germ. 40), procesiunilor zeiţei Nertus; ipoteză seducătoare, poate, dar la urma urmelor, pură ipoteză. O legendă atestată pentru prima oară de pseudo-Fredegar (III, c. 9) face din Meroveu fiul unui monstru marin: urmă a unui vechi mit păgîn? Ori poate o legendă entomologică al cărei principiu ar fi un joc de cuvinte apărut în Galia pe numele lui Meroveu? Cine o va şti vreodată? Trebuie să fim prudenţi. Să-mi fie îngăduit aici să prezint un exemplu amuzant de excesele în care riscă să cadă folcloriştii prea zeloşi. Citim în Grimm, loc. cit., I, p. 339, fraza următoare, pe care o sprijină o referinţă la poemul provensal despre Fierabras: ,,Der konig, der ein pferd todtet, hat kein recht im reich". Să însemne acesta un „tabu" ? Să ne referim la texte. Fierabras e un rege păgîn, dar un cavaler viteaz. El se luptă cu Olivier. Din întîmplare, ucide calul duşmanului său; iată o mare încălcare a regulilor luptelor cavalereşti: nimic mai necinstit decît să-ţi învingi un adversar ucigîndu-i calul. De unde şi reproşurile lui Olivier: un rege care comite aşa ceva nu mai merită să domnească: „rey que caval auci non a dreg en regnai", spune textul

44

RF.GII TAUMATURGI

atributul tradiţional al dinastiei france (toţi ceilalţi bărbaţi liberi, de îndată ce ajungeau adulţi, purtau părul tăiat scurt) fusese cu siguranţă, la origine, un simbol de ordin supranatural: sau, mai bine zis, părul acesta, care nu era tăiat niciodată, va fi fost considerat la început ca însuşi sediul puterii miraculoase, recunoscută fiilor din spiţa aleasă; reges criniti erau tot atîţia Samsoni. Obiceiul, atestat încă de foarte demult, a durat tot atît cît Merovingienii înşişi, fără să putem şti, de altfel, dacă poporul a continuat pînă la capăt să-i atribuie o valoare magică¹. Numeroase personaje aparţi-nînd caselor regale anglo-saxone au fost venerate după moartea lor ca nişte sfinţi; la fel, cu toate că într-un număr mai redus, în cazul Merovingienilor. Nu că acele neamuri ar fi fost deosebit de rodnice în virtuţi religioase ori private: nici pe departe; de obicei însă, erau duşi la altare membrii unei familii pe care oamenii se obişnuiseră să le considere sacre². începînd cu Dagobert, dinastia merovingiană s-a prăbuşit în neputinţă; totuşi, regii respectivi, simpli oameni de paie, au continuat să domnească cu numele mai mult de un secol şi jumătate. Prima lovitură de stat încercată împotriva lor, cea a lui Grimoald, a eşuat în mod jalnic. Carol Martel însuşi s-a crezut destul de tare ca să suprime o vreme regalitatea, dar nu ca să uzurpe titlul regal. Fără îndoială, eşecul respectiv şi această abţinere prudentă se explică parţial prin rivalităţile dintre cei mari, însă numai parţial. Trebuie să credem că seminţia legitimă păstra, în degradarea ei, un fel de prestigiu. Situaţia urmaşilor lui Clovis, constrînşi de şefii palatului la o existenţă pur reprezentativă, a fost comparată uneori cu ceea ce a fost, în vechea Japonie, viaţa unor mikado pe lîngă şoguni. Păstrînd proporţiile, este probabil, într-adevăr, că principii franci, ca şi împăraţii japonezi, au fost protejaţi multă vreme, dacă nu chiar de natura lor sacră, cel puţin de amintirile obscure pe care rolul lor antic le lăsase în spirite. Totuşi, dacă ne mărginim doar la aparenţele oficiale, regii franci sau englezi nu erau, pînă în secolul al VUI-lea, decît nişte creştini ca toţi ceilalţi şi, dacă putem spune aşa, nişte adevăraţi laici. Nici o ceremonie ecleziastică nu le consacra venirea la tron, iar solemnităţile nu erau de altminteri reglate decît prin nişte

provensal citat de Grimm (J. Bekker, Der Roman von Fierabras, Berlin, 1829, v. 1388); „Rois ki ceval ocist n'a droit en irete", zice poemul francez Ced. Guessard în Les Anciens poetes de la France, 1860 v. 1119). Fierabras coboară atunci de pe cal; cei doi eroi vor fi de aici înainte la egalitate şi lupta poate continua fără incorectitudini. Dacâ-1 izolăm de context, versul citat, pare să dea una dintre cele mai curioase informaţii despre magia regală ; tocmai în acest fel l-a şi înţeles Grimm. Să citim însă scena întreagă: nu vom mai afla decît nişte indicaţii destul de banale privind scrima cavalerească.

1 Cele mai vechi mărturii sînt fără îndoială Claudian IV, Consul. Honor., 446; Laud. Stilic, I, 203; Avitus, scrisoare către Clovis, în legătură cu botezul său, ed. U. Chevalier, Oeuvres de St. Avit, Lyon 1890, ep. XXXVIII, p. 192; Priscus Icrropia roSÎKn c. 16. Pe cîmpul de bătălie de la Vezeronce, cadavrul lui Clodomir a fost recunoscut după părul său lung, „onoare a spiţei regale": v. foarte originalul pasaj din Agathias, Histor. I, c. 3. Obiceiul care impunea francilor adulţi să se tundă scurt este atestat de Greg. de Tours, Histor., III, 18. Nu sînt dator să cercetez aici dacă la alte popoare germanice părul lung a fost de asemenea un însemn regal. Este sigur cel puţin că la unele dintre ele, privilegiul de a-l purta astfel era comun tuturor bărbaţilor liberi: pentru suevi, în vremea lui Tacit, Germ. XXXVIII; pentru goţi, F. Dahn, Die Konigc der Germanen, III, p. 26. în ce priveşte valoarea magică a părului lung, cf. J. Frazer, Folk-lore in the Old Testament, II, Londra, 1919, pp. 480 şi urm.

2. Acelaşi fapt a fost notat, în cazul Bizanţului, de Brehier (în lucrarea menţionată rnai jos, p. 45, n. 2) la p. 72: „Un alt fapt semnificativ (privind supravieţuirea cultului imperial) este frecvenţa canonizărilor imperiale".

EVOLUŢIA REGALITĂŢII SACRE