Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

30

REGII TAUMATURGI

să respingem mărturia furnizată de Helgaud; nimic nu contrazice verosimilul în evoluţia pe care el ne-o permite s-o refacem. Trebuie deci să reţinem această mărturie.

Vom rămîne pe un teren sigur dacă vom conchide după cum urmează: Robert cel Pios, al doilea dintre Capeţieni, era privit de fidelii săi ca posedînd darul de a-i vindeca pe bolnavi; urmaşii săi i-au moştenit puterea; dar, transmiţîndu-se din generaţie în generaţie, această virtute dinastică s-a modificat ori, mai bine zis, s-a precizat puţin cîte puţin. S-a conceput astfel ideea că atingerea regală era suverană nu împotriva tuturor bolilor fără deosebire, ci în special împotriva uneia dintre ele, de altfel foarte răspîndită: scrofulele. Această transformare se încheiase încă din timpul domniei lui Filip I - propriul nepot al lui Robert.

Am putut determina astfel, cu oarecare verosimilitate, începuturile atin­gerii scrofulelor în Franţa. Mai rămîne să-i cercetăm originile, în sensul propriu al cuvîntului, adică să înţelegem cum de s-a ajuns să se vadă în regi nişte medici uimitori. Pentru moment, această cercetare n-ar putea fi între­prinsă însă în chip rodnic. într-adevăr, miracolul regal e în aceeaşi măsură francez cît şi englez; într-un studiu explicativ al originilor sale, cele două ţări nu trebuie considerate separat. Dacă e vorba să stabilim de ce ritul vindecător şi-a făcut apariţia în Franţa, într-un anume moment mai degrabă decît într-altul, nu vom putea-o face înainte de a fixa epoca în care acelaşi rit s-a născut în Anglia. Fără această precauţie indispensabilă, cum am putea şti dacă nu cumva regii Franţei i-au imitat pur şi simplu pe rivalii lor de peste Canalul Mînecii? Dacă e vorba să analizăm concepţia despre regalitate pe care ritul nu face altceva decît s-o traducă - atunci aceleaşi idei colective se găsesc la izvorul ei în ambele naţiuni vecine. Vom proceda aşadar, înainte de toate, la aceeaşi discuţie critică în cazul Angliei, aşa cum am făcut-o, mai sus, pentru textele franceze.

3. începuturile ritului englez

Către sfîrşitul secolului al XII-lea, la curtea regelui Henric al II-lea al Angliei trăia un învăţat de origine franceză, Pierre de Blois. Era unul dintre acei clerici literaţi pe care strălucita curte a Plantagenetului îi reunea în număr deosebit de mare şi infinit mai spirituali - după spusele lui Haureau¹ -decît cei ce se grupau, în aceeaşi vreme, în jurul regelui Franţei. Ni s-a păstrat de la el, printre alte lucrări, o preţioasă culegere de epistole. S-o răsfoim. Vom găsi aici două scrisori pereche, amîndouă adresate învăţaţilor din anturajul regal; într-una, Pierre spune tot ce e mai rău cu putinţă despre curte şi despre curteni; în cea de a doua, intonează o palinodie². I-a fost această retractare impusă de nemulţumirea suveranului său, aşa cum au crezut anumiţi istorici³? în ce mă priveşte, mărturisesc că-mi repugnă să iau în serios aceste două piese; mi-e greu să văd în ele altceva decît două

1. Journ. des Savants, 1881, p. 744.

2. Migne, P.L., t. 207, ep. XIV, col. 42; ep. CL, col. 439.

3. De exemplu, A. Luchaire în agreabilul său articol despre Pierre de Blois, Mem. Acad. Se. Morales, t. 171 (1909), p. 375. Ca să judecăm corespondenţa lui Pierre de Blois şi sinceritatea scrisorilor lui, e bine poate să ne amintim că a compus un manual de artă epistolară, acel Libellus de arte dictandi rhetorice; cf. Ch.-V. Langlois, Notices et extratis, XXXIV, 2, p. 23. Asupra carierei lui Pierre, a se vedea, în cele din urmă, Armitage Robinson, Peter of Blois, în ale sale Somerset Historical Essays (Published for the British Academy), Londra, 1921.

ÎNCEPUTURILE RITULUI ENGLEZ

31

exerciţii de retorică sau de sofistică, un fel de Sic et Non care era foarte pe gustul epocii. De altfel, puţin ne interesează. Cea de a doua scrisoare cuprinde pasajul următor:

„Mărturisesc că a-l asista pe rege înseamnă [pentru un învăţat] să îndeplinească ceva sfint; căci regele e sfînt; el este Hristosul Domnului; nu zadarnic a primit sfinţirea miruirii, a cărei eficaciate - dacă din întîmplare, cineva ar ignora-o sau ar pune-o la îndoială - ar fi cu prisosinţă demonstrată de dispariţia acelei peste care atacă vintrele şi de tămăduirea scrofulelor"¹.

Aşadar, Henric al II-lea îi vindeca pe scrofuloşi. Virtuţii sale regale i se atribuia de asemenea dispariţia {defectus) unei peste ce ataca regiunea inghinală (inguinariae pestis). Nu ştim exact la ce fac aluzie aceste ultime două cuvinte: poate la o epidemie de ciumă bubonică, ce va fi cedat, după cum se credea, influenţei miraculoase a regelui. Confuzia între anumite forme de buboane de pestă şi adenita inghinală nu era deloc cu neputinţă în cazul unui om din acea vreme², afirmă un excelent istoric al medicinei, doctorul Crawfurd. Pierre de Blois nu era medic; el împărtăşea erorile populare. Acea pestă bubonică înlăturată după el (conform opiniei curente din anturajul său) de Henric al II-lea, în chip miraculos, el o considera, după toate aparenţele, ca un caz particular din vastul grup de afecţiuni ganglionare pe care Evul Mediu le reunea sub numele de scrofule. într-un cuvînt, scrofulele erau specialitatea lui Henric al II-lea. Puterea lui vinde­cătoare nu-i aparţinea în chip personal; el o căpăta de la funcţia sa: tocmai în calitate de rege era taumaturg. A murit în 1189. Pentru secolul care a urmat, o serie de texte, din ce în ce mai numeroase pe măsură ce ne apropiem de anul 1300, ni-i înfăţişează pe succesorii săi ca moştenind acelaşi dar³. în istoria miracolului regal, el ocupă acelaşi loc pe care îl ocupă Filip I în Franţa, cel al primului suveran despre care se poate spune cu siguranţă că i-a atins pe scrofuloşi. Dar nimic nu ne interzice să încercăm- ajutîndu-ne, la nevoie, de unele conjecturi - să ne întoarcem mai departe în trecut.

Am văzut că, după unii savanţi francezi din Vechiul Regim, iniţiatorul, de această parte a Canalului Mînecii, ar fi fost Clovis; o onoare asemănă­toare i-a fost atribuită de un pastor englez din secolul al XVI-lea, William Tooker, regelui Lucius, socotit primul creştin care a domnit în Marea Britanie'¹. Povestea a găsit puţin credit deşi nu merită nici unul. Cel puţin, Clovis este un personaj regal; bunul Lucius nu a existat nicicînd decît în imaginaţia erudiţilor. Să trecem la istorie. în timpul celei mai mari părţi

1. P.L.. t. 207, col. 440 D: „Fateor quidem, quod sanctum est domino regi assistere; sanctus enim et christus Domini est; nec in vacuum accepit unctionis regiae sacramentum, cujus efficacia, si nescitur, aut in dubium venit, fidem ejus plenis-simam faciet defectus inguinariae pestis, et curatio schrophularum." Textul din ms. nouv. acqu. lat. 785 de la Bibi. Nat., fol. 59, este conform cu acela al ediţiilor, cu excepţia nesemnificativei intervertiri „unctionis regie accepit sacramentum".

2. King's Evil. pp. 25 şi 26. Datorez mult acestui excelent comentariu.

3. Textele acestea vor fi citate mai jos, pp. 83 şi urm., 95 şi urm.

4. Charisma, p. 84. Tooker îl propune (deşi cu mai puţină siguranţă) ca instaurator al ritului englez şi pe Iosif din Arimateea. Lucius (al cărui renume a fost râspîndit în Anglia de Beda, Historia ecclesiastica, I, 4) îşi datorează originea, cum se ştie, unei menţiuni din Liber Pontificalis, cu privire la o scrisoare pe care într-adevăr „Lucius, rege breton" ar fi adresat-o papei Eleuteriu. Hernack a dovedit că cel ce-a redactat viaţa lui Eleuteriu a transformat, în chip deplasat, un rege din Edessa într-un prinţ breton: Sitzungsbericbtc der Kg. preussischen Akademie, 1904, I, pp. 909-916.

32

REGII TAUMATURGI

din perioada anglo-saxonă, nu întîlnim nici o menţiune despre vreo virtute medicinală oarecare atribuită regilor¹. Trebuie să ajungem pînă în timpurile ce-au precedat în chip nemijlocit cucerirea normandă, ca să aflăm un principe despre care s-a putut crede, pe drept sau pe nedrept, că se află în fruntea seriei de vindecători: Eduard Confesorul este considerat şi astăzi încă, aproape în chip universal, drept întemeietorul ritului englez. Tradiţia aceasta are cu atît mai multă forţă cu cît Shakespeare - inspirîndu-se ca de obicei din Holinshed - şi-a însuşit-o, şi anume în una din piesele lui cele mai celebre şi mai citite: în Macbeth. Fugind de ura tiranului Scoţiei, Malcolm şi Macduff s-au refugiat la curtea lui Eduard; Malcolm a fost aici martorul uluit al miracolului şi-l povesteşte însoţitorului său:

„bolnavi atinşi de boli stranii, umflaţi şi acoperiţi cu totul de ulcere, vrednici de milă la vedere, disperarea medicinei, el îi vindecă atîrnîndu-le la gît un ban de aur, spunînd totodată sfinte rugăciuni; şi se zice că regilor ce-i vor urma le lasă această binecuvîntare vindecătoare"².

Trebuie să împărtăşim părerea lui Shakespeare?

Viaţa şi, mai ales, virtuţile supranaturale ale lui Eduard Confesorul ne sînt cunoscute îndeosebi prin patru documente: cîteva pasaje ale lui William of Malmesbury din a sa Historia Regum şi trei biografii, prima anonimă, iar celelalte datorate lui Osbert de Clare şi respectiv Ailred de Rievaulx. Ailred scria în 1163, sub Henric al H-lea; Osbert în 1138, în vremea lui Stephen de Blois. William este anterior; prima redactare a Istoriei sale se situează în a doua jumătate a domniei lui Henric I, în 1124 sau 1125. în sfîrşit, acea Vie Anonyme este socotită, în general, ca fiind aproape contemporană cu eroul ei: va fi fost redactată după moartea lui Eduard, către 1067, cel mai tîrziu înainte de 1076. Cel puţin asta era pînă acum părerea generală. Am încercat într-alt loc să demonstrez că nu e întemeiată şi că această Viaţă datează şi ea din timpul domniei lui Henric I, dar din prima sa parte, între 1103 şi 1120. Voi considera aici rezultatul respectiv ca fiind de necontestat³.

Eduard Confesorul a fost considerat de timpuriu un sfînt; cultul său, lipsit încă de consacrare oficială, era deja viu sub Henric I; Osbert s-a făcut avocatul canonizării lui, care tocmai fusese îndeplinită cînd Ailred s-a aşezat la lucru. Prin urmare, nu e nimic surprinzător în faptul că toate cele patru lucrări enumerate îi atribuie numeroase vindecări miraculoase; fiind sfînt, trebuia să fie şi taumaturg. Dintre anecdote, în mod tradiţional, doar una singură a fost reţinută de către istoricii „atingerii". Ea se regăseşte aproape aidoma la toţi cei patru autori; aici, Ailred nu a făcut altceva decît să transpună într-un stil corect relatările confuze ale lui Osbert; acesta din urmă cunoştea lucrarea Vie anonyme. în ceea ce-i priveşte pe cei

1. Cf. J.F. Payne, English medicine in the Anglo-Saxon limes (Fitzpatrick Lectures), Oxford, 1904, p. 158.

2. IV, se. III: „...strangely - visited people,

All sworn and ulcerous, pitiful to the eye,

The mere despair of the surgery, he cures,

Hanging a golden stamp about their necks,

Put on with holy prayers: and 'tis spoken,

To the succeecling royalty he leaves

The healing benediction."

Cf. Holinshed, Chronicles of England, Scotland and Ireland, c. VIII, cap. 7, ed. din 1807, I, in-4", Londra, p. 754.

3. Pentru tot ceea ce priveşte vieţile lui Eduard Confesorul, trimit o data pentru totdeauna la Introducerea la ediţia mea clin Osbert de Claire, Analecta Bollandiana, XII (1923), pp. 5 §i urm.

ÎNCEPUTURILE RITULUI ENGLEZ

33

doi scriitori mai vechi, William şi autorul necunoscut al Vieţii considerat de obicei sub numele de Biograf, se pare că ambii au avut drept sursă comună o culegere de miracole compusă fără îndoială la Westminster şi pe care Osbert a citat-o la rîndul său. Să rezumăm pe scurt acest episod devenit celebru¹:

Trăia în Anglia o tînără femeie atinsă de o boală îngrozitoare: o umflătură a glandelor de la gît care răspîndea un miros pestilenţial. înştiinţată printr-un vis, s-a dus să-şi ceară tămăduirea de la rege. Acesta, după ce a pus să i se aducă un vas cu apă, şi-a muiat în el degetele şi apoi a atins părţile bolnave, făcînd deasupra lor, de mai multe ori, semnul crucii. De îndată, sub apăsarea mîinii regale, sîngele şi puroiul au ţîşnit; boala a părut să cedeze. Pacienta a fost reţinută la curte; dar, pe cît se pare, tratamentul n-a mai fost reînnoit. Totuşi, n-a trecut nici o săptămînă şi fericita femeie era complet vindecată. Ce spun ? Nu numai scăpată de boala ei, dar şi de o sterilitate îndărătnică ce o mîhnea adînc; în acelaşi an, i-a dăruit soţului său un copil.

Aceasta e ţesătura generală a povestirii. Autorii noştri îi adaugă nişte comentarii ce merită să ne reţină atenţia tot atît, ba chiar mai mult decît textul însuşi.

Iată mai întîi o remarcă ce-i aparţine lui William of Malmesbury:

„în vremea noastră, unii se slujesc de aceste minuni [cea în legătură cu tînăra femeie şi altele asemenea ce i se atribuiau, cum vom vedea îndată, lui Eduard încă de pe cînd era adolescent] ca să facă o operă de falsitate: ei pretind că regele poseda puterea de a vindeca această maladie, nu în virtutea sfinţeniei lui, ci cu titlu de moştenire, ca un privilegiu de stirpe regală"².

Observaţia e de două ori preţioasă, pentru că ne informează despre ideile lui William şi în acelaşi timp despre cele ale multora dintre contem­poranii săi, care erau foarte deosebite de ale sale. Pentru călugărul de la Malmesbury, numai sfinţii fac minuni; regii pot să facă şi ei, dacă sînt sfinţi, dar în calitate de regi, nu; nu există dinastie taumaturgică. Vom regăsi mai tîrziu această concepţie, pe care - gîndindu-ne la Grigore al Vll-lea - o putem pe drept numi gregoriană. Pentru moment, ceea ce ne interesează mai cu seamă este părerea contrară; combătînd-o, William ne-a furnizat asupra ei o mărturie de nezdruncinat.

Ne aflăm în Anglia, în 1124 sau 1125. Eduard Confesorul, mort cu şaizeci de ani în urmă, e socotit că ar fi alinat mulţi bolnavi. Dar au fost vindecările acelea toate de acelaşi fel? Nu toţi oamenii gîndesc cîtuşi de puţin astfel. Unii socotesc că miracolele vindecării scrofulelor trebuie separate de celelalte: Eduard va fi datorat faptul că le-a putut îndeplini originii sale regale şi nu virtuţilor sale religioase. Oamenii care-şi închipuie aceasta au evident motive să creadă că regii vindecă scrofulele. De unde le-a putut veni o asemenea idee? Fără îndoială de la faptele pe care le au sub ochi. Regele lor e Henric I; dar atunci, va fi pretins deja Henric I că posedă darul miraculos pe care avea să-l revendice, după cum se ştie, nepotul său, Henric al II-lea? Este greu să ne sustragem acestei concluzii.

1. Vita Aeduuardi regis qui apud Westmonasterium requiescit în Lives of Edward the Confessor, ed. Luard (Rolls Series) p. 428; William de Malmesbury, Historia Regum, II. I, §222, ed. Stubbs (Rolls Series), I, p. 272; Osbert de Clare, cap. XIII; Ailred ed. R. Twysden, Historiae anglicanae scriptores X, folio, Londra 1652, col. 390 şi Migne, P. L. t. 195, col. 761.

2. Loc. cit., p. 273: „unde nostro tempore quidam falsam insumunt operam, qui asseverant istius morbi curationem non ex sanctitate sed ex regalis prosapiae hereditate fluxisse".

REGII TAUMATURGI

Or, trebuie să luăm în calcul şi un alt text, aproximativ contemporan cu Historia Regum. Citam adineauri faimosul pasaj din Guibert de Nogent care constituie mărturia noastră cea mai veche despre ritul francez; dar atunci lăsasem la o parte, în mod evident, ultimele cuvinte. Să le restabilim acum:

„Ce fac", scrie Guibert, „ceilalţi regi în privinţa vindecării scrofulelor? Voi păstra tăcerea asupra acestui lucru; totuşi, nu ştiu ca regele Angliei să fi îndrăznit vreodată s-o încerce"¹.

E mult de cînd istoricii francezi au profitat de această mică frază ca să dovedească faptul că, în vremea în care a fost scris Trăite des Reliques, adică chiar pe cînd domnea Henric I, regii englezi nu aveau parte încă de frumosul privilegiu deţinut deja de Capeţieni². Interpretarea aceasta l-ar fi bucurat pe Guibert: era tocmai cea pe care voia s-o impună posterităţii. Dar poate că ea e puţin cam simplistă. Ardoarea cu care abatele de Nogent, a cărui patriotism susceptibil e bine cunoscut, apără prerogativa dinastiei franceze, are ceva suspect: ce nevoie avea ca, dintre toţi suveranii Europei, să-l aleagă pe principele normand spre a-i nega în mod expres darul medical? Totul se petrece ca şi cînd i-ar fi ajuns la urechi dinspre Anglia ceea ce doctorul Crawfurd numeşte atît de drăguţ „un vag zvon de uzurpare"³. Mărturia lui, luată în parte, n-ar fi dovedit poate nimic, nici într-un sens, nici într-altul, dacă e alăturată celei a lui William of Malmesbury. Ea ne confirmă totuşi indirect şi involuntar presupunerea noastră anterioară. După toate aparenţele, Henric I a atins scrofulele.

Pasajul din William of Malmesbury, discutat mai sus, nu e singura glosă de care e însoţită povestea vindecării femeii scrofuloase, în diversele noastre izvoare. Trebuie să citez acum o frază pe care o regăsim aproape aidoma la trei autori diferiţi: Biograful, William şi Osbert; trebuie să presupunem că ea se întîlnea deja în culegerea primitivă de miracole, din care s-au inspirat primii doi scriitori. O redau după textul Biografului, care e cel mai vechi; ca s-o înţelegem, e nevoie să ne amintim că Eduard, alungat din patria sa de invazia daneză, îşi petrecuse toată tinereţea la curtea ducilor normanzi, rudele sale.

„Miracolul acesta era nou pentru noi; dar regele îl îndeplinise deseori în adolescenţă, pe cînd trăia în Neustria, ţară ce se cheamă astăzi Normandia; o ştim prin mărturia unor francezi"⁴.

Iată o afirmaţie foarte surprinzătoare! Fără îndoială, nimeni nu-i profet în ţara lui. Cu toate acestea, ne vine greu să înţelegem pentru ce, ca tînăr exilat, Eduard ar fi exercitat, în profitul unor străini, o putere taumaturgică ce i-ar fi lipsit apoi în propriul său regat; sau, mai degrabă, ne vine greu să înţelegem cum s-a putut naşte în spiritul hagiografilor săi ideea că lucrurile se petrecuseră în acest fel. în fine, ce rost are apelul acesta la oamenii

1. „Super aliis regibus qualiter se gerant in hac re, supersedeo; regem tamen Anglicum

neutiquam in talibus audere scio." Acesta era cel puţin textul primitiv al manuscrisului şi cel pe care l-au adoptat editorii; cf. Migne, P. L., t. 156, col. 616. O mînă, ce pare să fie din secolul al XII-lea, a încercat să îndrepte pe scio în comperio (substituind pe deasupra grupului se un p barat şi scriind deasupra rîndului grupul co peste care a pus semnul de abreviere).

2. De exemplu, Mabillon, AA. SS. ord. S. Bened.. IV, 2, p. 523; este şi astăzi încă interpretarea d-lui Delaborde.

3. King's Etnl, p. 18, Dr. Crawfurd care nu crede că Henric I ar fi atins scrofule, consideră de altfel fraza lui Guibert ca pe o aluzie la miracolele sfintului Eduard.

4. P. 429.: „Quod, Hcet nobis novum videatur, hoc eum in adolescentia cum esset in Neustria quae nune Normannia nuncupatur, saepius egisse Franci testantur."

ÎNCEPUTURILE RITULUI ENGLEZ 35

de peste Canalul Mînecii, la francezi, în legătură cu un sfînt care e specific englez? Să examinăm mai de aproape istoria domniei lui Henric I; ea ne va da cheia misterului¹.

Suveran foarte puţin legitim, Henric I a fost un politician extrem de abil. El a avut grijă să măgulească sentimentele supuşilor săi indigeni; bravînd glumele proaste ale nobilimii normande, s-a căsătorit cu o doamnă apar-ţinînd vechii stirpe regale a insulei; din această căsătorie, a avut un fiu. A pus atunci să se răspîndească o profeţie, în care tînârul prinţ figura ca reprezentantul aspiraţiilor naţionale, mlădiţă înverzind pe vechiul trunchi dinastic retezat cîndva de uzurparea lui Harold şi de cucerire. Viziunii acesteia îi trebuia un profet. Henric sau consilierii lui l-au ales pe Eduard Confesorul; ultimul dintre regii anglo-saxoni a fost însărcinat să anunţe, pe patul de moarte, venirea copilului predestinat. Episodul acesta a luat loc în vieţile sfîntului; îl întîlnim în lucrările enumerate mai sus şi, în toate, sub aceeaşi formă sau aproape. Fondul lor comun - constituit, cum se ştie, după toate probabilităţile, dintr-o culegere de miracole astăzi pierdută - suferise deci influenţa unei gîndiri politice: aceea a lui Henric I.

în lumina acestor fapte, să încercăm acum să interpretăm mica poveste a femeii scrofuloase. Toate vieţile sfîntului Eduard o menţionaseră; bineînţeles, mărturia lor nu ne îngăduie să conchidem cu certitudine că şi Confesorul ar fi vindecat ori ar fi crezut că vindecă o adenită a gîtului. Ea dovedeşte doar că, în vremea în care au fost redactate cele mai vechi dintre aceste vieţi, se povestea această minune: epoca aceea e a domniei lui Henric I. Avem motive serioase să credem că Henric I atingea scrofulele. De unde pretindea el că are această putere ? William of Malmesbury nu ne-a lăsat să ignorăm argumentul pe care anumite persoane zeloase îl scoteau din miracolul atribuit sfintului Eduard de opinia publică : aceasta era neîndoielnic inter­pretarea oficială. Ce origine mai frumoasă putea găsi pentru prerogativa regală decît legarea ei de amintirea monarhului foarte cucernic, drag inimii englezilor, drept al cărui moştenitor se dăduse însuşi Wilhelm Cuceritorul ? Biografia sfîntului, aşa cum s-a constituit ea în cursul secolului al XIl-lea, poartă foarte net, cum s-a văzut, pecetea guvernamentală. S-a introdus în ea

0 profeţie; nu s-ar fi putut strecura şi o vindecare ? Totuşi, nu e probabil ca aventura tinerei englezoaice să fi fost în întregime inventată de nişte prelaţi scrupuloşi; a-l vindeca pe un scrofulos de boala sa era pentru un sfint o ispravă la fel de firească şi, dacă putem spune aşa, la fel de clasică precum aceea de a reda vederea unui orb sau puterea de a-şi folosi membrele unui paralitic: sînt alte fapte deosebite pe care hagiografii nu au neglijat să le atribuie sfintului Eduard. întîlnind însă acest miracol în legenda pe cale de formare, printre atîtea alte manifestări asemănătoare, consilierii lui Henric

1 au fost determinaţi, în chip foarte natural, să-l pună deoparte, ca să justifice prin el virtuţile taumaturgice ale stăpînului lor. Numai că s-a ivit o dificultate: miracolul acesta era unic. în timpul domniei lui, Eduard nu „atinsese" decît o singură dată scrofulele; era o bază foarte fragilă pentru specialitatea medicală revendicată, cu titlu de moştenitor, de regele Henric. Legenda asupra acestei chestiuni era deja ferm stabilită; ar fi părut incomod şi poate chiar un sacrilegiu să fie modificată. Dar înainte de a domni, Eduard trăise în Normandia; tradiţia engleză nu se ocupase deloc de această şedere pe continent; au avut atunci ideea să spună că cel puţin acolo, chiar la curtea strămoşilor direcţi ai lui Henric I, Eduard îşi înmulţise vindecările

1. Pentru cele ce urmează, cf. Introducerea mea la Viaţa scrisa de Osbert de Clare, în special pp. 20 şi 35.

36

REGII TAUMATURGI

de scrofule. Această rectificare a fost introdusă în versiunea hagiografică primitivă. O găsim în toate Vieţile vechi. William of Malmesbury respingea concluziile ce erau trase, în preajma lui, din miracolele normande; dar nu a avut îndrăzneala să respingă o informaţie pe care i-o furnizau izvoarele lui; a crezut şi el, ca toată lumea, în minunile împlinite pe pămînt străin. Avem dreptul astăzi să fim mai sceptici sau, mai bine zis, mai critici decît el; noi vom considera şi aceste minuni ca pe „o operă de falsificare"¹.

Nu există, astfel, nici un motiv să credem că regii anglo-saxoni - Eduard Confesorul şi înaintaşii săi - ar fi pretins vreodată, în calitate de regi, să vindece scrofuloşii. Este sigur că Henric al II-lea a exercitat această putere; este probabil că Henric I şi-o însuşise deja şi că, vrînd s-o justifice, a pus-o la adăpostul unui mare nume: cel al sfîntului Eduard². Acestea au fost, în măsura în care le putem cunoaşte, începuturile ritului englez³.

1. Aluzia la miracolele normande lipseşte la Ailred. în vremea sa, sub Henric al II-lea, credinţa în puterea taumaturgică a regilor era ferm stabilită; nu mai era de nici un folos să se insiste asupra marelui număr de vindecări de scrofuloşi operate de sfîntul Eduard. Pe de altă parte, recurgerea aceasta Ia nişte fapte prost cunoscute, socotite a fi fost îndeplinite în străinătate, trebuia să pară bizară; iată, probabil, pentru ce Ailred, însărcinat oficial să cureţe textul lui Osbert de părţile inutile, a suprimat fraza respectivă.

2. Ashmolean Museum de la Oxford posedă o medalie de origine scandinavă sau anglo-saxonâ, găsită în secolul al XVII-lea chiar în apropierea oraşului Oxford. Este găurită în partea superioară şi se vede pe ea o inscripţie greu de restabilit. în epoca în care a fost descoperită, s-a crezut că se pot citi două litere: E.C.; printr-o curioasă aberaţie, cîţiva erudiţi le-au interpretat ca însemnînd Eduardus Confessor, ca şi cînd Eduard şi-ar fi purtat, încă de pe cînd era în viaţă, titlul său hagiologic. Or, monedele împărţite de regii englezi, din epoca modernă, scrofuloşilor pe care îi atingeau - în termeni tehnici toucb-pieces - erau şi ele găurite, ca să poată fi atîrnate la gîtul pacienţilor; acei savanţi mult prea ingenioşi şi-au închipuit deci că au pus mîna pe o touch-piece a sfîntului Eduard. Nu e nevoie să le respingem părerea. Cf. Farquhar, Royal Charities, I, pp. 47 şi urm.

3. Intre Henric I şi Henric al II-lea se interpune domnia lui Stephen de Blois. Stephen nu era decît nepotul celui dintîi dintre aceşti doi regi - şi asta numai pe latura maternă; el a domnit în ciuda voinţei ultime a unchiului său. A revendicat oare, cu toate acestea, puterea vindecătoare al cărei iniţiator fusese unchiul? Ori poate, dimpotrivă, ajungînd la tron, Henric al II-lea a trebuit să reînnoade o tradiţie întreruptă un moment? în lipsa unor documente, această mică problemă ramîne insolubilă.

Capitolul II

Originile puterii vindecătoare a regilor: regalitatea sacră în primele secole ale Evului Mediu

1. Evoluţia regalităţii sacre; încoronarea

Problema ce se impune acum atenţiei noastre este dublă. Miracolul regal se înfăţişează înainte de toate ca expresia unei anumite concepţii despre puterea politică supremă; din acest punct de vedere, a-l explica înseamnă să-l legăm de ansamblul de idei şi credinţe cărora le-a fost una dintre cele mai caracteristice manifestări. Nu este oare chiar principiul oricărei „explicaţii" ştiinţifice, să faci să se includă un caz particular într-un fenomen mai general? Dar, ducînd cercetarea pînă la acest punct, nu ne-am încheiat încă sarcina. Dacă ne-am opri aici, am lăsa să ne scape tocmai particularul; va rămîne să dăm socoteală de motivele pentru care ritul vindecător, născut dintr-o mişcare de idei şi de sentimente comună unei întregi părţi a Europei, a văzut lumina zilei într-un anumit moment şi nu într-altul, în Franţa ca şi în Anglia - şi nu în altă parte; cu un cuvînt, pe de o parte, cauzele profunde, pe de alta, prilejul, „bobîrnacul" care a dat naştere unei instituţii aflată potenţial, încă de multă vreme, în spirite.

Dar, ni se va spune, poate că este nevoie într-adevăr de o lungă anchetă ca să descoperim reprezentările colective ce se găsesc la începuturile atingerii scrofulelor? Nu e oare evident, din primul moment, că ritul acesta, aparent atît de neobişnuit, nu a fost în societăţile medievale şi moderne decît ultimul ecou al acelor credinţe „primitive", pe care ştiinţa de azi, datorită studiului popoarelor sălbatice, a izbutit să le restabilească? Nu e de ajuns oare, pentru a-l înţelege, să parcurgem marile cataloage de fapte alcătuite cu atîta grijă şi ingeniozitate de Sir James Frazer, să răsfoim Creanga de aur şi Originile magice ale regalităţii? „Ce-ar fi zis Ludovic al XIV-lea", scrie dl. Salomon Reinach, „dacă i s-ar fi dovedit că, atingînd scrofulele, lua drept model un şef polinezian"¹? Deja Montesquieu intervenea, sub masca persanului Usbeck, vorbind despre acelaşi principe: „Acest rege e un mare vraci; el îşi exercită autoritatea chiar şi asupra spiritului supuşilor săi... El merge pînă acolo încît îi face să creadă că-i vindecă de tot felul de boli numai atingîndu-i - atît e de mare forţa şi puterea ce-o are asupra spiri­telor"², în gîndirea lui Montesquieu, cuvîntul vraci nu era decît o butadă. Azi îi dăm, într-adevăr, sensul său deplin. Am luat această mică frază ca epigraf; am fi putut s-o înscriem, cu şi mai multă justeţe, în fruntea frumoaselor lucrări ale lui Sir James Frazer, care ne-au învăţat să surprindem unele legături multă vreme ignorate între anumite concepţii vechi despre natura lucrurilor şi cele dintîi instituţii politice ale umanităţii. într-adevăr, miracolul scrofulelor este incontestabil înrudit cu un întreg sistem psihologic,
1. Cultes, mythes el religions, II, p. 21.

2. Lettrespersanes, I, 24.

38

REGII TAUMATURGI

pe care-l putem califica drept „primitiv" din două motive: mai întîi, pentru că poartă pecetea unei gîndiri încă puţin evoluate şi cufundată în întregime în iraţional şi, de asemenea, pentru că îl întîlnim într-o stare deosebit de pură în societăţile pe care am convenit să le numim „primitive". Spunînd însă toate acestea, vom fi făcut oare mai mult decît să indicăm cu apro­ximaţie genul de reprezentări mentale spre care se cuvine să ne îndreptăm cercetarea? Realitatea istorică este mai puţin simplă şi mai bogată decît asemenea formulări.

Sir James Frazer scrie: „să presupunem că anumiţi regi din insulele Pacificului şi din alte locuri trăiesc într-o atmosferă încărcată cu un fel de electricitate spirituală care, deşi îi trăsneşte pe indiscreţii ce pătrund în cercul său magic, posedă de asemenea, printr-o fericită compensaţie, privi­legiul de a reda sănătatea printr-un simplu contact. Putem presupune că predecesorii monarhilor englezi au fost odinioară obiectul unor credinţe analoge: scrofula a primit probabil numele de boală a regelui, fiindcă se credea că atingerea din partea unui rege era în stare atîi s-o transmită, cit s-o şi vindece"¹.

Să ne înţelegem. Sir James Frazer nu susţine că, în secolele al XI-lea sau al XII-lea, suveranii englezi ori cei francezi ar fi fost socotiţi în stare să răspîndească în jurul lor scrofulele sau să le vindece simultan; el îşi închipuie însă că odinioară, în noaptea timpurilor, strămoşii lor mînuiseră această armă cu două tăişuri; încetul cu încetul, s-a dat uitării aspectul de temut al însuşirii regale, pentru a nu se reţine decît latura sa binefăcătoare. De fapt, după cum ştim, regii taumaturgi din secolele al XI-lea şi al XIl-lea n-au trebuit să respingă o parte din moştenirea ancestrală, întrucît nimic din virtuţile lor miraculoase nu provenea dintr-un trecut foarte îndepărtat. Argumentul acesta ar putea fi suficient, se pare. Să-l părăsim, pentru o clipă; să presupunem, dacă vreţi, nişte origini foarte îndepărtate pentru puterea vindecătoare a principilor normanzi sau capeţieni. Va căpăta astfel ipoteza lui Sir James Frazer mai multă forţă ? Nu cred. Ea se întemeiază pe cazul insulelor Tonga din Polinezia, unde, pe cît se spune, anumiţi şefi exercită o asemenea homeopatie. Dar cît valorează acest raţionament prin analogie? Metoda comparativă este extrem de fecundă, cu condiţia să nu iasă din cadrul generalului; ea nu poate servi la reconstituirea amănuntelor. Anumite reprezentări colective ce afectează întreaga viaţă socială sînt întotdeauna asemănătoare (cel puţin în liniile lor mari) la un mare număr de popoare; ele par a fi simptomatice pentru anumite stadii de civilizaţie şi variază o dată cu ele. în sînul altor societăţi, cunoscute doar prin documente relativ recente sau incomplete, ele nu sînt atestate istoriceşte; au lipsit realmente? Probabil că nu; sociologia comparată permite să le restabilim cu multă verosimilitate. Dar aceste mari idei, comune întregii umanităţi, sau aproape, au primit evident aplicaţii diferite, după locuri şi împrejurări. Studiul triburilor oceanice luminează noţiunea de regalitate sacră, aşa cum înfloreşte ea sub alte ceruri, în Europa antică ori chiar medievală; or, n-am

1. Golden Bougb, I, p. 371: „royal personages in the Pacific and elsewhere have been supposed to live in a sort of atmosphere highly charged with what we may caii spiritual ele-,:tricity, which, if it blasts all who intrude into its charmed circle, has happily also the gift of making whole again by a touch. We may conjecture that similar views prevailed in ancient limes as to the predecessors of our English monarchs, and that accordingly scrofula received its name of the King's Evil front the belief that it was caused as well as cured by contact with a king". Sublinierea mea. Cf. Ibid., III, p. 134.

EVOLUŢIA REGALITĂŢII SACRE