Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale



Yüklə 2,45 Mb.
səhifə6/42
tarix20.02.2018
ölçüsü2,45 Mb.
#42861
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   42

Cartea întîi

ORIGINILE

Capitolul I începuturile atingerii scrofulelor

1. Scrofuleie

Prin cuvîntul „ecrouelles" sau, mai adesea, prin „scrofule", care nu e decît o formă savantă a celui dintîi (ambii termeni, cel popular şi cel savant derivînd din latinescul scrofulă), medicii denumesc astăzi adenita tubercu­loasă, adică inflamaţii ale ganglionilor limfatici datorate bacililor tuber­culozei. E de la sine înţeles că, înainte de naşterea bacteriologiei, o asemenea specializare a celor două nume, care îşi au obîrşia în medicina antică, nu era cu putinţă. Se distingea prost între diferitele afecţiuni gan-glionare; sau, cel puţin, eforturile de clasificare — menite dinainte unui eşec sigur - pe care le-a putut încerca o ştiinţă încă nesigură, n-au lăsat urme în limbajul medical curent; toate aceste afecţiuni erau numite uniform în franţuzeşte „ecrouelles", iar în latineşte scrofulă sau strumae, cei doi termeni din urmă fiind socotiţi de obicei sinonimi. E bine să adăugăm că majoritatea numeroaselor inflamaţii ganglionare sînt de origine tuberculoasă; majo­ritatea cazurilor calificate de medicii medievali drept scrofuloase ar putea fi aşadar socotite la fel şi de medicii noştri. însă limbajul popular era mai imprecis decît vocabularul tehnic; ganglionii cei mai uşor atacaţi de tuberculoză sînt cei ai gîtului, iar atunci cînd boala se dezvoltă fără îngrijiri şi cînd se produc supuraţii, faţa pare cu uşurinţă atinsă: de unde şi o confuzie, apărută în numeroase texte, între scrofule şi diferite afecţiuni ale feţei sau chiar ale ochilor1. Adenitele tuberculoase sînt şi în vremea noastră foarte răspîndite; ce va fi fost deci pe vremuri, în nişte condiţii de igienă net inferioare alor noastre ? Să le adăugăm, în gînd, celelalte adenite şi întregul grup vag de maladii de toate felurile, pe care eroarea publică le confunda cu ele; vom avea astfel o idee despre ravagiile pe care le puteau face, în vechea Europă, ceea ce oamenii numeau „scrofule". în realitate, potrivit mărturiei cîtorva medici din Evul Mediu sau din epoca modernă, ele erau, în anumite regiuni, cu adevărat endemice2. Boala era rareori mortală; dar ea stînjeneşte şi desfigurează, mai ales cînd e lipsită de îngrijirile potrivite; supuraţiile frecvente aveau ceva respingător; oroarea pe care o inspirau este exprimată naiv în numeroase relatări vechi: faţa se „descompunea"; plăgile răspîndeau „o duhoare...". Nenumăraţi bolnavi, năzuind cu ardoare să se vindece şi gata să recurgă la leacurile pe care le-ar fi indicat faima generală - acesta e fondul tabloului pe care trebuie să şi-l reprezinte istoricul miracolului regal.

1. Confuzia cu afecţiunile feţei este şi astăzi una dintre cele împotriva cărora tratatele de medicină îi pun în gardă pe practicieni: cf. de Gennes, în Brouardel, Gilbert şi Girode, Trăite de Medecine et de Tbempeutique, III, pp. 596 şi urm. Pentru confuzia cu bolile de ochi, a se vedea, de exemplu, Browne, Adenocbairedologia, pp. 140 şi urm.; 149; 168. Cf. Crawfurd, King's Evil, p. 99.

2. Pentru Italia (regiunea Lucea), v. mărturia lui Arnaud de Villeneuve, citat de H. Finke, Aus den Tagen Bonifaz VIII (Vorreforntationsgeschichtlicbe Forscbungen 2), Miinster, 1902, p. 105, n. 2. Pentru Spania, v. mai jos, p. 217, n. 4.



21

REGII TAUMATURGI

Am amintit deja ce a însemnat acest miracol. în vechea Franţă, scrofulele erau numite în mod obişnuit mal le roi; în Anglia se spunea King's Evil. Regii Franţei şi ai Angliei pretindeau că îi vindecă pe scrofuloşi prin simpla atingere cu mîinile lor, îndeplinită potrivit riturilor tradiţionale. Cînd au început ei să exercite această putere miraculoasă? Cum au fost determinaţi să şi-o revendice? în ce chip au fost îndrumate popoarele lor să le recu­noască? Iată probleme delicate pe care voi încerca să le rezolv. Studiul nostru se va întemeia pe mărturii sigure; aici însă, în această primă carte consacrată originilor, abordăm un trecut foarte obscur; să ne resemnăm dinainte ştiind că facem Ioc ipotezelor; ele sînt îngăduite istoricului, cu condiţia să nu le dea drept certitudini. Mai înainte de orice, să căutam să adunăm cele mai vechi texte referitoare la - cum se spunea altădată -„principii medici". Vom începe cu Franţa.

2. începuturile ritului francez

Datorăm primul document în care, fără vreun echivoc posibil, apare „atingerea" franceză, hazardului unei controverse1 destul de curioase. Către începutul secolului al XIl-lea, mănăstirea Saint-Medard din Soissons pretindea că posedă o relicvă mai însemnată decît toate: un dinte al Mîntuitorului, un dinte de lapte, cum se spunea2. Ca să răspîndească mai bine faima comorii, călugării puseseră să se înfăptuiască un opuscul, pe care nu-l mai avem, dar a cărui natură ne-o putem închipui, datorită atîtor altor exemple: o culegere de minuni, cărţulie pentru uzul pelerinilor, probabil o producţie destul de grosolană3. Or, nu departe de Soissons, trăia pe atunci unul dintre cei mai buni scriitori ai timpului, Guibert, abate de Nogent-sous-Coucy. Natura îl dăruise cu un spirit drept şi rafinat; de asemenea, poate că vreo dispută obscură, astăzi căzută în uitare, una dintre acele aprige rivalităţi din Biserică, de care e plină istoria epocii, contribuia să-i facă dragostea de adevăr şi mai exigentă, în cazul de faţă, înflăcărîndu-l împotriva „vecinilor" săi din Soissons'*. Nu credea în autenticitatea celebrului dinte; cînd a apărut scrierea de care pomeneam mai sus, a luat, la rîndul său, pana, ca să le deschidă ochii credincioşilor, înşelaţi de „falsificatorii"5 de la Saint-Medard. Aşa s-a născut acel tratat curios despre Relicvele Sfinţilor, nu prea pe gustul Evului Mediu se pare (nu ne-a rămas decît un singur manuscris, executat poate chiar sub ochii lui Guibert)6, dar în care, în vremea noastră, cititorilor le-a plăcut să evidenţieze, în bogatul talmeş--baimeş, dovezile unui simţ critic destul de subtil, foarte rar în secolul al XIl-lea. E o lucrare suficient de dezlînatâ, cuprinzînd, pe lîngă unele anecdote amuzante, o mulţime de consideraţii cam disparate despre relicve, viziuni şi manifestări miraculoase în general7. Să deschidem cartea


1. Ceea ce urmează e după De Pignoribus Sanctorutn de Guibert de Nogent, a cărei ediţie cea mai accesibilă e Migne, P. L., t. 156.

2. P. L., t. 156, col. 651 şi urm.

3. Col. 664, la începutul cărţii III §IV: „in eorum libello qui super dente hoc et sanctorum loci miraculis actitat".

4. Col. 607 „nobis contigui"; col. 651 „finitimi noştri".

5. Col. 652 „Attendite, falsarii...".

6. Este ms. latin 2900 al Bibi. Nat. provenit chiar de la mănăstirea din Nogent.

7. A se vedea în special foarte interesantul memoriu al d-lui Abel Lefranc, Le trăite des

reliques de Guibert de Nogent et Ies commencements de la critique historique au moyen âge; Etudes d'histoire du moyen âge dâdiees ă Gabricl Monod, 1896, p. 285. Dl. Lefranc mi se pare că exagerează întrucîtva simţul critic al lui Guibert, care e de altminteri incontestabil. Cf. Bernard Monod, Le moine Guibert et son temps, 1905.

ÎNCEPUTURILE RITULUI FRANCEZ



23

întîi. în perfectă conformitate cu doctrina cea mai ortodoxă, Guibert dezvoltă aici ideea că miracolele nu sînt prin ele însele nişte semne de sfinţenie. Singurul lor autor e Dumnezeu; iar înţelepciunea divină îşi alege drept instrumente, „drept canale", oameni potriviţi intenţiilor sale, chiar dacă ei sînt necredincioşi. Urmează cîteva exemple luate din Biblie ori chiar din istoricii antici, care, pentru un literat din acea vreme, erau obiectul unei credinţe aproape la fel de oarbe ca şi Cartea Sfintă însăşi: profeţia lui Balaam, aceea a lui Caiafa, Vespasian vindecînd un şchiop, marea Pamfiliei deschi-zîndu-se dinaintea lui Alexandru cel Mare, în sfîrşit, semnele care de atîtea ori au anunţat naşterea ori moartea principilor1. După care, Guibert adaugă:

„Ce spun? nu l-am văzut pe stăpînul nostru, pe regele Ludovic, folosindu-se de o minune obişnuita? Am văzut chiar cu ochii mei bolnavi suferind de scrofule la gît sau în alte părţi ale trupului, alergînd mai mulţi laolaltă ca să se lase atinşi de el -atingere la care adăuga semnul crucii. Mă găseam acolo, foarte aproape de el şi chiar îl apăram împotriva prezenţei lor neplăcute. Regele îşi arăta totuşi faţă de ei generozitatea sa înnăscută; atingîndu-i cu mîna lui senină, făcea, cu umilinţa, deasupra lor, semnul crucii. Tatăl său, Filip, exercitase şi el cu ardoare aceeaşi putere miraculoasă şi glorioasă; nu ştiu ce fel de greşeli comise de el l-au făcut să şi-o piardă"2.

Acestea sînt cele cîteva rînduri, citate mereu, începînd din secolul al XVII-lea, de către istoricii „scrofulelor". Cei doi principi menţionaţi aici sînt evident, pe de o parte, Ludovic al Vl-Iea, pe de alta, Filip I, tatăl său. Ce se poate conchide?

Mai întîi, faptul că Ludovic al Vl-lea (a cărui domnie se întinde de la 1108 la 1137) era socotit ca avînd puterea de a-i vindeca pe scrofuloşi; mulţime de bolnavi veneau la el şi regele, convins el însuşi, fără îndoială, de puterea miraculoasă pe care cerul i-o dăruise, accepta rugămintea lor. Şi asta nu o singură dată, din întîmplare, într-un moment de entuziasm popular excepţional; sîntem deja în prezenţa unei practici „obişnuite", a unui rit regulat, îmbrăcat chiar în aceleaşi forme pe care le va păstra în tot cursul monarhiei franceze: regele atinge bolnavii şi face deasupra lor semnul crucii; cele două gesturi succesive vor rămîne tradiţionale. Guibert este un martor ocular ce n-ar putea fi recuzat; el l-a întîlnit pe Ludovic al Vl-lea la Laon, poate şi în alte împrejurări; demnitatea Iui de abate îi dădea dreptul la un loc în preajma suveranului său3.

Mai mult decît atît. Puterea aceasta miraculoasă nu era considerată ca fiind una personală a regelui Ludovic. Oamenii îşi aminteau că tatăl şi

1. Col. 615 şi 6l6. Pasajul referitor Ia scrofule se intercalează de altfel într-un mod deosebit de bizar la mijlocul expunerii, între exemplele antice şi amintirea profe­ţiilor lui Balaam şi Caiafa. întreg tratatul este foarte prost compus. Majoritatea exemplelor invocate de Guibert de Nogent erau clasice pe vremea lui: a se vedea, de pildă, felul în care profita de profeţia lui Caiafa - dat ca tip de simoniac - S. Petrus Damiani, Liber gratissimus, c. X, Monumenta Germaniae, Libelti de lite, I, p. 31.

2. Citez după manuscris, fol. 14: „Quid quod dominum nostrum Ludovicum regem consuetudinario uti videmus prodigio? Hos plane, qui scrophas circa jugulum, aut uspiam in corpore patiuntur, aci tactum ejus. superadito cruciş signo, vidi catervatim, me ei coherente et etiam prohibente, concurrere. Quos tamen iile ingenita libe-ralitate, serena ad se manus obuncans, humillime consignabat. Cuius gloriam miraculi cum Phillipus pater ejus ala criter exerceret, nescio quibus incidentibus culpis amisit." Textul din P. L., t. 156, col. 616, în afară de grafii, este corect.

3. Cf. G. Bourgin, Introducere Ia ediţia sa a lucrării Guibert de Nogent, Histoire de sa vieiCollect. de textespour I'etude et l'ens. de l'hist.), p. XIII. Dl. G. Bourgin pare că nu a fost atent la pasajul din Trăite des Reliques privitor la vindecarea scrofulelor: altminteri n-ar fi prezentat întîlnirile lui Guibert cu regele ca fiind doar „probabile".

24

REGII TAUMATURGI

predecesorul său Filip I, a cărui lungă domnie (1060-1108) ne întoarce aproape de mijlocul secolului al XI-lea, o exercitase înaintea lui; se povestea că o pierduse ca urmare a „nu ştiu ce greşeli", zice pudic Guibert, foarte ataşat familiei capeţiene şi dispus să-i acopere erorile. Fără îndoială că e vorba de împreunarea de două ori adulterină a lui Filip cu Bertrade de Montfort. Excomunicat ca urmare a acestei crime, se credea că regele fusese lovit de mînia divină cu diverse boli „ruşinoase"1; nu-i deloc uimitor că şi-a pierdut totodată şi puterea de a vindeca. Această legendă ecleziastică ne interesează destul de puţin aici. Trebuie să reţinem însă că Filip I a fost primul suveran francez despre care putem afirma cu siguranţă că i-a atins cu mîna pe scrofuloşi.

Se cuvine să mai observăm că textul acesta, atît de preţios, rămîne cu totul unic în epoca sa. Coborînd pe firul vremurilor, dacă cercetăm din aproape în aproape vindecările operate de regii Franţei, ca să întîlnim un nou text e nevoie să ajungem la domnia sfîntului Ludovic (1226-1270), asupra căruia informaţiile sînt, de altfel, destul de bogate2. Dacă monahii de la Saint-Medard n-ar fi revendicat posesia unui dinte al lui Hristos, dacă Guibert nu şi-ar fi pus în minte să polemizeze cu ei, ori dacă tratatul său s-ar fi pierdut, ca atîtea alte lucrări de acelaşi gen, am fi fost fără îndoială tentaţi să vedem în sfîntul Ludovic pe primul monarh vindecător. De fapt, nu e cazul să ne închipuim că între 1137 şi 1226 s-ar fi produs vreo întrerupere în exercitarea darului miraculos. Textele care se referă la sfîntul Ludovic îi înfăţişează net puterea ca fiind tradiţională şi ereditară. Numai că tăcerea documentelor, care e continuă timp de aproape un secol, se cere explicată. Ne vom strădui s-o facem mai tîrziu. Pentru moment, preocupaţi să deter­minăm începutul ritului, să reţinem doar remarca făcută ca un simplu sfat de prudenţă: o şansă fericită ne-a păstrat cele cîteva fraze prin care un scriitor din secolul al XU-lea ne-a amintit, în treacăt, că regele său îi vindeca pe scrofuloşi; alte hazarduri mai puţin favorabile pot să ne fi răpit nişte indicaţii analoge, privindu-i pe suveranii mai vechi. Afirmînd de-a dreptul că Filip 1 a fost primul care „a atins scrofulele", am risca să comitem o greşeală asemeni celei în care am fi căzut dacă - presupunînd că manuscrisul lucrării Trăite des Reliques ar fi dispărut - am fi conchis din absenţa oricărei menţiuni anterioare sfîntului Ludovic că regele acesta a fost iniţiatorul ritului.

Putem spera să ducem lucrurile mai înainte de Filip I?

întrebarea dacă regii din primele două seminţii posedaseră virtutea medicinală revendicată de Capeţieni nu este nouă. Ea a fost dezbătută în numeroase rînduri de erudiţii din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Con­troversele au avut ecou pînă şi la masa regală. într-o zi de Paşti, la Fontainbleau, Henric al IV-lea, după ce atinsese scrofulele, a avut plăcerea să-şi înveselească prînzul prin spectacolul unei dispute de acest gen. A pus să se lupte nişte combatanţi învăţaţi: Andre Du Laurens, primul său medic, Pierre Mathieu, istoriograful său şi preotul curţii, Guillaume Du Peyrat. Istoriograful şi medicul susţineau că puterea de care stăpînul lor tocmai dăduse noi dovezi exista încă din vremea lui Clovis; preotul nega faptul că Merovingienii sau Carolingienii ar fi exercitat-o vreodată3. Să intrăm la

1. Orderic Vital, c. III, cap. XX, ecl. Leprevost, III, p. 390.

2. Vor putea fi găsite adunate mai jos, p. 91-

3. Du Peyrat, Histoire ecclesiastique de la cour, p. 817. Se va observa că în zilele noastre Sir James Frazer a reluat vechea teorie a lui Du Laurens şi Pierre Mathieu, fără sâ-şi dea seama de dificultăţile istorice pe care le ridică: Golden Bough, I, p. 370.

ÎNCEPUTURILE RITULUI FRANCEZ 25

rîndul nostru în arenă şi să încercăm să ne facem o părere. Problema, destul de complexă, se poate descompune în mai multe întrebări simple, pe care trebuie să le examinăm pe rînd.

Mai întîi, se poate găsi în texte vreo dovadă că un rege oarecare, aparţinînd primelor două dinastii, a pretins, din întîmplare, că vindecă scrofuloşii? Asupra acestui punct, ne va fi greu să ne situăm de partea părerii negative, exprimată deseori cu multă forţă de Du Peyrat, de Scipion Dupleix, de toate spiritele luminate ale erudiţiei din secolul al XVII-lea. Niciodată vreun text de această natură nu a fost dat la lumină. Trebuie să mergem mai departe. Evul Mediu timpuriu ne este cunoscut prin izvoare puţin numeroase şi, ca atare, uşor de explorat; de mai multe secole, erudiţii de toate naţiile le-au analizat conştiincios. Dacă un text, aşa cum am spus, n-a fost semnalat niciodată, putem conchide, fără teama de a greşi, că el nu există. Vom avea prilejul să vedem mai tîrziu în ce fel s-a născut, în secolul al XVI-lea, povestea vindecării de către Clovis a scutierului său Lanicet; această tradiţie ne va apărea atunci ca lipsită de orice temei. Soră mai mică a legendelor despre Sainte Ampoule* sau ale originii cereşti a florilor de crin, trebuie (cum s-a şi făcut, de multă vreme) s-o izgonim, dimpreună cu surorile ei mai mari, în magazinul accesoriilor istorice demodate.

Se cuvine să punem acum problema care ne preocupă, sub o formă mai comprehensivă. Potrivit mărturiei textelor, nici Merovingienii, nici Caro-lingienii n-au posedat acea formă specială de putere vindecătoare ce se aplică unei maladii precise: scrofulelor. Dar oare nu vor fi fost socotiţi nicidecum în stare să vindece fie vreo altă maladie particulară, fie chiar toate bolile în general? Să-l consultăm pe Gregoire de Tours. în cartea a IX-a, citim în legătură cu regele Gontran, fiul lui Clotar I, pasajul următor:

„Se povestea în mod obişnuit printre credincioşi că o femeie al cărei fiu, suferind de o febră ce tot revenea la patru zile, zăcea pe patul de suferinţă, se strecurase prin mulţime pînâ la rege şi, apropiindu-se de el pe la spate, îi smulsese - fără ca el să bage de seamă - cîţiva ciucuri de la mantia regală; ea le-a pus în apă şi i-a dat fiului său să bea apa aceea; de îndată febra a scăzut; bolnavul s-a vindecat. în ce mă priveşte, nu pun acest lucru la îndoială. într-adevăr, am văzut eu însumi demoni ce locuiau în trupurile unor posedaţi strigînd numele acestui rege şi, daţi în vileag prin virtutea ce emana dintr-însul, mărturisindu-şi crimele"1.

Gontran avea deci printre supuşii şi admiratorii săi — e ştiut că Gregoire de Tours se situa printre aceştia din urmă - reputaţia unui vindecător. O putere miraculoasă era legată de veşmintele care-l atinseseră. Simpla lui prezenţă ori, poate - textul nu e foarte clar -, şi mai simplu încă, invocarea numelui său îi scăpa pe posedaţi de diavol. Toată problema e să ştim dacă împărţea această minunată însuşire cu cei din spiţa lui sau dacă o deţinea, dimpotrivă, cu titlu personal. Amintirea lui nu pare să fi format vreodată obiectul unui cult recunoscut oficial, cu toate că, în secolul al XIV-lea, hagiograful Pierre de Natalibus a crezut că trebuie să-i facă un loc în al său Catalogus Sanctorum2. Nu ne-am putea îndoi însă că mulţi dintre contem-

1. Historia Francorum, IX, c. 21: „Nam caelebretunc a fideiibus ferebatur, quod mulier quaedam, cuius filius quartano tibo gravabatur et in strato anxius de -cubabat, accessit inter turbas populi usque ad tergum regis, abruptisque clam regalis indumenti fimbriis, in aqua posuit, filioque bibendum dedit; statimque, restincta febre, sanatus est. Quod non habetur a me dubium, cum ego ipse saepius larvas inergia famulante nomen eius invocantes audierim ac criminum propriorum gesta, virtute ipsius discernente, fateri."

2. Bibliotheca Hagiographica Latina, I, p. 555. * Vezi nota de la p. XVI.

26 REGII TAUMATURGI

poranii săi (în primul rînd episcopul din Tours) l-au considerat un sfînt; nu că ar fi avut nişte moravuri deosebit de pure sau de blînde - dar era atît de pios! „S-ar fi zis că nu-i un rege, ci un episcop" scrie Gregoire cu cîteva rînduri înainte de pasajul citat mai sus. Pe de altă parte, acelaşi Gregoire ne furnizează o sumedenie de amănunte despre străbunii, unchii şi fraţii lui Gontran. Fortunat a făcut elogiul mai multor regi merovingieni; nicăieri nu se vede că vreunul dintre aceşti principi, lăudaţi mai mult sau mai puţin pentru cucernicia lor, generoşi ori bravi, ar fi vindecat pe cineva. Aceeaşi constatare în ceea ce-i priveşte pe Carolingieni. Renaşterea carolingiană ne-a lăsat o literatură relativ bogată, cuprinzînd mai ales tratate semi-politice şi semi-morale asupra regalităţii şi biografii sau culegeri de anecdote cu privire la anumiţi suverani; ar fi cu neputinţă să descoperim în ele vreo aluzie la puterea de vindecare. Dacă pe baza unui singur pasaj din Gregoire de Tours, ar trebui să hotărîm că primii Merovingieni au posedat virtutea medicinală, ar trebui să presupunem totodată că ea a suferit o eclipsă sub Carolingieni. în consecinţă, nu există nici o posibilitate de a stabili o continuitate între Gontran şi Filip I, între regele din secolul al VI-lea şi cel din al XI-lea. E mai simplu să admitem că aceste miracole i-au fost atribuite lui Gontran de opinia generală nu ca un atribut regal, ci pentru că ele păreau să decurgă cu necesitate din acel caracter de sfinţenie pe care i-l recunoşteau fidelii săi; căci oare ce era un sfînt în ochii oamenilor vremii dacă nu, înainte de toate, un binefăcător taumaturg? E adevărat, de altfel, după cum vom vedea mai tîrziu, că Gontran a părut cu atît mai uşor un sfînt, cu cît era rege: aparţinea unei dinastii pe care francii se obişnuiseră încă de mult s-o considere sfintă. Dar dacă şi-ă datorat, cel puţin în parte, sfinţenia şi, ca urmare, puterile lui miraculoase, originii sale regale, darul acesta a fost o graţie personală, pe care strămoşii, înaintaşii şi urmaşii săi nu au avut-o deloc. Seria neîntreruptă a regilor medici pe care a cunoscut-o Franţa medievală nu începe nicidecum o dată cu evlaviosul suveran drag inimii lui Gregoire de Tours.

Poate că cineva mă va opri aci. Neîndoielnic, textele merovingiene sau carolingiene, cel puţin aşa cum au ajuns pînă la noi, nu ne arată nicăieri vreun rege vindecînd scrofulele şi - cu excepţia pasajului din Gregoire de Tours pe care tocmai l-am studiat - nu ne vorbesc niciodată de vindecări regale, oricum ni le-am închipui; faptul e incontestabil. Dar izvoarele acestea, cum am amintit mai sus, sînt foarte sărace; trebuie să deducem din tăcerea lor altceva decît o mărturie de ignoranţă? Nu e oare posibil ca, fără s-o ştim, suveranii din primele două seminţii să-i fi atins pe bolnavi? Desigur, în orice gen de ştiinţă, dovezile negative sînt primejdioase; mai cu seamă în critica istorică, argumentul ex silentio fiind întotdeauna plin de pericole. Să nu ne lăsăm totuşi înşelaţi de cuvîntul acesta de temut, care e „negativ". în legătură chiar cu problema care ne preocupă aici, Du Peyrat scrie în mod excelent:

„Poate îmi va spune cineva că a argumenta ab authoritate negativa nu duce la nici o concluzie, însă eu îi voi da acelaşi răspuns pe care i-l dă Coeffeteau lui Plessis Mornay, cum că aceasta e o logică necuviincioasă în Istorie; şi că, din contra, înseamnă a argumenta în chip afirmativ: căci toţi aceşti autori, St. Remy, Gregoire de Tours, Hincmarus şi ceilalţi care i-au urmat sub a doua spiţă, erau obligaţi ca Istorici fideli să atingă în scris un lucru atît de demn de amintit, dacă ar fi fost practicat în vremea lor... şi, ca atare, faptul că n-au scris despre acest miracol înseamnă a afirma că el a fost necunoscut de veacul lor'".

1. Histoirc ecclesiastique de la Cour, p. 806.

ÎNCEPUTURILE RITULUI FRANCEZ

27

Cu alte cuvinte, ar trebui să ştim dacă documentele contemporane dinastiilor merovingiene şi carolingiene sînt de aşa natură încît practica tămăduirilor regale, dacă ar fi existat, ar fi putut să râmînă nemenţionată în ele. Iată un lucru care va părea foarte puţin verosimil, mai cu seamă în ce priveşte, pe de o parte, secolul al Vl-lea - epoca lui Fortunat şi a lui Gregoire de Tours - şi, încă şi mai mult, frumoasa perioadă a dinastiei următoare. Dacă un Carol cel Mare sau Ludovic cel Pios ar fi atins bolnavii, poate crede cineva că monahul de la St. Gali sau Astronomul ar fi trecut sub tăcere minunata lor însuşire? Că niciunul dintre acei scriitori apropiaţi curţii regale şi care alcătuiesc strălucita pleiadă a „renaşterii carolingiene" n-ar fi lăsat să-i scape, fie măcar în treacăt, cea mai fugară aluzie la un asemenea fapt de seamă? Fără îndoială, cum aminteam mai sus, de la Ludovic al Vl-lea pînă la sfîntul Ludovic, toate documentele păstrează tăcerea; eu însă voi interpreta tăcerea lor care, de fapt, n-a durat decît trei domnii: voi arăta că ea îşi are originea într-o mişcare a gîndirii politice, provenită din reforma gregoriană, avînd idei călăuzitoare cît se poate de deosebite de cele care îi însufleţeau pe autorii despre care tocmai am vorbit. Tăcerea incomparabil mai lungă a literaturilor merovingiene şi carolingiene ar fi pur şi simplu inexplicabilă - dacă n-ar trebui să fie explicată, în chipul cel mai simplu, prin însăşi absenţa ritului, ale cărui urme le căutăm în zadar. Nu există nici un motiv să credem că urmaşii lui Clovis ori cei ai lui Pepin au pretins vreodată, ca regi, să vindece pe cineva.

Să trecem acum la primii Capeţieni. Viaţa celui de al doilea principe al acestei seminţii, Robert cel Pios, a fost scrisă, cum se ştie, de unul din protejaţii săi, călugărul Helgaud. E un panegiric. Robert apare aici împodobit cu toate virtuţile, în special cu cele care trebuiau să placă monahilor. Helgaud laudă cu deosebire bunătatea regelui pentru leproşi; şi adaugă:

„Puterea divină i-a acordat acestui om perfect o foarte mare graţie, aceea de a vindeca trupurile; atingînd cu mîna lui prea cucernică rănile bolnavilor şi însemnîndu-le cu semnul sfintei cruci, le scăpa de durere şi de boală"1.

S-a discutat mult despre aceste cîteva cuvinte. Excelenţi erudiţi au refuzat să vadă în ele cea dintîi mărturie a puterii vindecătoare a regilor francezi. Să le examinăm argumentele.

Ce ne spune în mod exact Viaţa regelui Robert? Că principele tămăduia bolnavii; o făcea oare printr-o graţie specială sau în virtutea unei vocaţii ereditare pe care ar fi împărtăşit-o cu toţi cei din seminţia lui? Textul nu ne-o arată deloc. Putem să ne întrebăm în mod legitim dacă Helgaud, pătruns de admiraţie pentru regele ale cărui fapte mari le descria şi dornic, poate, să deschidă căile unei viitoare canonizări, nu considera puterea miraculoasă pe care i-o împrumuta eroului său ca pe o manifestare de sfinţenie strict individuală. Să ne amintim de pasajul din Gregoire de Tours, citat adineauri. Am tras din el concluzia că regele Gontran, personal trecea drept un sfînt şi nu că Merovingienii ar fi fost socotiţi un neam de tauma­turgi; oare nu vom da un înţeles asemănător mărturiei lui Helgaud? Totuşi,

1. Histor. de France, X, p. 115 A şi Migne, P. L., t. 141, col. 931: ..Tantam quippe gratiam in medendis corporibus perfecto viro contulit divina virtus ut, sua piissima mânu infirmis locum tangens vulneris et illis imprimens signum sanctae cruciş, omnem auferret ab eis dolorem infirmitatis". Ţin să menţionez că interpretarea acestui pasaj, ce se va găsi dezvoltată mai jos, a fost deja indicată, în liniile ei mari, de dr. Crawfurd, King's Evil, pp. 12 şi 13.

28

REGII TAUMATURGI



dacă privim lucrurile mai de aproape, analogia apare ca fiind cu totul superficială. Textul lui Gregoire de Tours apărea absolut izolat în tăcerea universală şi prelungită a tuturor documentelor; ca să stabilim o filiaţie între virtuţile medicinale ale fiului lui Clotar şi începutul autentic al atingerii scrofulelor sub Filip I, ar fi trebuit să presupunem că o mulţime de autori care n-aveau nici un motiv să tacă ar fi fost muţi. în cazul de faţă, nu există o asemenea dificultate. între Robert II şi Filip I, nepotul său, nu e decît un scurt interval: douăzeci şi nouă de ani; o singură generaţie; o singură domnie, aceea a lui Henric I, cea mai prost cunoscută din tot acest răstimp. Nu ştim mai nimic despre acest principe; ar fi putut prea bine să atingă bolnavii fără ca amintirea gestului să fi ajuns pînă la noi şi fără măcar să avem dreptul să ne mirăm de ignoranţa noastră. Să admitem, pentru moment, că Robert II a fost iniţiatorul ritului ilustru a cărui istorie încercăm s-o scriem şi să vedem ce s-a putut întîmpla. Fidelii săi îl credeau capabil să vindece; este mărturia adusă de biograful său. Pentru că, într-adevăr, la urma urmelor, considerau acest dar aparţinînd personal seniorului lor. Dar după el, descendenţii şi urmaşii săi au revendicat, ca pe o moştenire, privilegiul patern. Helgaud, despre care nu ştim dacă i-a supravieţuit mult eroului său, le-a putut ignora pretenţia sau, neignorînd-o, ar fi putut să prefere s-o treacă sub tăcere, pentru un motiv sau altul. Nouă însă, îndoiala nu ne este permisă, pentru că ştim, datorită unui text irecuzabil, că propriul nepot al lui Robert, la puţini ani după dînsul, exercita aceeaşi putere. Nimic mai firesc decît să ne imaginăm, între două generaţii atît de apropiate, continuitatea aceleiaşi tradiţii miraculoase, mai bine zis, a aceluiaşi rit: atingerea, urmată de semnul crucii; fie că e vorba de Robert sau de Ludovic al Vl-lea (în privinţa lui Filip I, textele păstrează tăcerea în legătură cu acest subiect), gesturile vindecătoare apar cu totul la fel. Helgaud nu pare să fi văzut în „marea graţie" pe care, după el, Dumnezeu i-o acordase regelui său, o moştenire ancestrală. Putem conchide de aici, cu oarecare şanse de a nimeri adevărul, că Robert al H-lea a fost cel dintîi dintre regii taumaturgi, inelul originar al lanţului glorios, dar nu şi că după el nici un rege nu a mai vindecat - ceea ce ar fi dezminţit de fapte.

Altă dificultate: Filip I atingea scrofuloşii cu mîna; or, în fraza lui Helgaud, scrofulele nu sînt amintite deloc. Ele îşi fac apariţia după o relatare cu privire la comportarea regelui faţă de leproşi. Dar nu-i vizează, pare-se, în mod particular pe leproşi. Ceea ce Robert se pricepea să vindece, după spusele admiratorilor săi, nu era o boală sau alta, lepră sau scrofule, ci toate maladiile fără deosebire. „Trebuie să notăm", scrie dl. Delaborde, „că scrofulele nu sînt numite în pasajul acestei biografii, în care unii au crezut că văd un prim exemplu al darului special al regilor noştri şi că nu e vorba aici decît de puterea generală de a vindeca bolile, care e obişnuită la toţi sfinţii"1. De acord. Dar putem fi siguri că darul recunoscut regelui va fi fost conceput, încă de la origine, ca atît de „special"? Ne-am obişnuit într-atît să vedem virtutea miraculoasă a principilor francezi cunoscînd ca obiect exclusiv scrofulele, încît nu ne mai mirăm cîtuşi de puţin că ea a luat o astfel de formă îngust limitată. A susţine că acesta a fost cazul de la început ar constitui totuşi un postulat de nejustificat. Să luăm un termen de comparaţie. Cea mai mare parte dintre sfinţii cu adevărat populari au şi ei talentele lor speciale: oamenii se adresează unuia pentru suferinţele de ochi, altuia pentru durerile de pîntec şi aşa mai departe. Dar, atît cît ne

1. Du toucher des ecrouelles, p. 175, n. 1.

ÎNCEPUTURILE RITULUI FRANCEZ



29

putem da seama, specializările acestea sînt rareori primitive; cea mai bună dovadă e că uneori ele variază. Orice sfînt trece în ochii poporului drept medic; puţin cîte puţin, în virtutea unor asociaţii de idei adesea obscure, uneori în virtutea unui simplu calambur, credincioşii săi se deprind să-i atribuie darul de a alina de preferinţă o anume infirmitate, căreia i se spune pe nume. Timpul îşi face opera; după un anumit număr de ani, credinţa în această putere bine determinată devine în biata lume a celor suferinzi un adevărat articol de credinţă. Vom întîlni ulterior pe unul dintre aceşti sfinţi la care se făcea pelerinaj, sfîntul Marcoul din Corbeny. întocmai ca şi regii Franţei, el a fost vindecător de scrofule; a dobîndit în această calitate o celebritate apreciabilă, dar asta foarte tîrziu. Iniţial, vreme de veacuri, nu fusese decît un sfînt ca toţi ceilalţi, invocat pentru tot felul de boli fără deosebire. Istoria lui, pe care o cunoaştem destul de bine, n-a făcut decît probabil s-o repete, la distanţa de cîteva sute de ani, pe cea a regilor Franţei, care ne apare cu mai puţină claritate; ca şi sfîntul de la Corbeny, aceştia au început, fără îndoială, prin a vindeca multe maladii, pentru a se specializa abia după aceea. Reprezentările colective din care a reieşit ideea de putere medicinală a regilor sînt greu de urmărit în toate ocolişurile lor; ele nu sînt totuşi de neînţeles. Mă voi strădui îndată să le restabilesc; ele se leagă de un întreg ciclu de credinţe privind caracterul sacru al regalităţii, pe care începem să-l pătrundem corect. Ceea ce ar trebui să considerăm ca de neconceput ar fi faptul că, din senin, francezii şi-ar fi băgat în cap că suveranii lor erau în stare nu să-i vindece pe bolnavi în general, ci să-i tâmăduiască pe scrofuloşi şi numai pe ei.

Să presupunem dimpotrivă, că lucrurile s-au petrecut ca în cazul sfîntului Marcoul. Primii Capeţieni, începînd cu Robert cel Pios, de pildă, îi „ating" şi-i „însemnează cu semnul crucii" pe toţi sărmanii, victime ale unor boli diverse, care aleargă la ei, atraşi de reputaţia lor taumaturgică; în mulţimea aceasta se află cu siguranţă scrofuloşi, deoarece scrofulele sînt în Europa acelor vremi o afecţiune extrem de frecventă şi de temută. în fond însă, e o afecţiune destul de benignă, mai degrabă dezgustătoare ca aparenţă decît cu adevărat periculoasă şi mai ales uşor susceptibilă de remisiuni, cel puţin aparente sau temporare1. Dintre scrofuloşii atinşi de mîna sfîntă a regelui, unii se vor vindeca, iar mulţi alţii vor părea că se vindecă; efect al naturii, am zice noi azi, efect al virtuţii regale, spun oamenii în secolul al XI-lea. E destul să se producă vreo cîteva cazuri de genul acesta, dintr-un motiv sau altul, în nişte împrejurări deosebit de potrivite să înflăcăreze imaginaţiile -ca oamenii să fie determinaţi să pună în contrast bolnavii astfel uşuraţi cu alte persoane, atinse de alte boli, pe care regele i-a atins fără succes, pentru ca spiritele să fie înclinate să recunoască în principele capeţian un specialist în scrofule. Desigur, prin forţa împrejurărilor în reconstituirea unei asemenea înlănţuiri, ipoteza are un aport considerabil. Procesul care face dintr-un vindecător în general, unul specializat va fi totdeauna greu de urmărit în detaliu, pentru că se prezintă ca rezultatul unei mulţimi de fapte mărunte, de natură diversă, ce acţionează numai prin cumulare; luat aparte, fiecare dintre ele e prea neînsemnat ca să fie relatat de documente; este ceea ce istoricii numesc „hazardul"; dar că acest proces este posibil, istoria cultului sfinţilor ne-o arată din belşug. Or, pentru inducţiile noastre, avem în cazul de faţă un sprijin solid, întrucît avem un text. N-avem nici un motiv

1. Despre acest aspect, ca şi despre tot ce priveşte explicaţia critică a miracolului regal, a se vedea, mai jos, cartea III.



Yüklə 2,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   42




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin