Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

1. Histor. de France, X, scrisoarea XI, p. 464 E; LXII, p. 474 B. Fulbert fc. LV, p. 470 E şi LVIII, p. 472 C) numeşte scrisorile regale „sacra" - conform unui vechi obicei imperial roman, revigorat în epoca lui Carol cel Mare (exemplu: Loup de Ferrieres, Monum. Germ., Epist., VI, 1, nr. 18, p. 25). Mai tîrziu, Eudes de Deuil {De Ludovici Francorum Regis perfect ione in Orientem, Migne, P. L., t. 185, I, 13 şi II, 19) pare să rezerve acest cuvînt pentru scrisorile imperiale (e vorba de împăratul bizantin).

2. ]n gloria martyrum, c. 27; De uirtutibus S. Martini, I, c. 11.

3- Jacques de Vitry, Exempla ex sermonibus vulgaribus, ed. Crane (Folk-lore Society), Londra 1890, p. 112, nr. CCLXVIII.

Jaffe-Wattenbach, nr. 5164; Jaffe, Monumenta Gregoriană (.Bibliotheca rentm germanicarum, II), p. 413: „Illud interea non praetereundum, sed magnopere apostolica interdictione prohibendum videtur, quod de gente vestra nobis innotuit: scilicet vos intemperiem temporum, corruptiones aeris, quascunque molestias corporum ad sacerdotum culpas transferre... Praeterea in mulieres, ob eandem causam simili immanitate barbari ritus damnatas, quicquam impietatis faciendi vobis fas esse, nolite putare".

4

PUTEREA VINDECĂTOARE A SACRULUI 55

cunoştea, zice el, „din sursă sigură". într-un sat, se dezlănţuise o epidemie; ca s-o facă să înceteze, ţăranii n-au găsit altceva mai bun decît să-şi sacrifice preotul; într-o zi cînd, îmbrăcat în veşminte sacerdotale, îngropa un mort, ei l-au prăvălit în groapă, alături de cadavru¹. Asemenea nebunii - în forme mai anodine - nu supravieţuiesc oare şi astăzi?

Astfel, puterea atribuită sacrului de opinia generală îmbrăca uneori un caracter de temut şi penibil; de cele mai multe ori însâ, e de la sine înţeles că era privită ca binefăcătoare. Or, există vreo binefacere mai mare şi mai sensibilă decît sănătatea? Oamenii au atribuit cu uşurinţă o putere vindecă­toare la tot ceea ce participa - indiferent în ce grad - la o consacrare oarecare². Pîinea şi vinul de la împărtăşanie, apa de la botez, cea în care oficiantul îşi înmuiase mîinile după ce atinsese sfintele daruri, degetele preotului însuşi au fost privite ca tot atîtea leacuri. Chiar şi în vremea noastră, în anumite provincii, praful strîns din biserică şi muşchiul care creşte pe pereţii acesteia sînt socotite că se bucură de aceleaşi însuşiri³. Acest fel de a gîndi împingea uneori spiritele grosolane la nişte aberaţii stranii; Gregoire de Tours a istorisit povestea unor şefi barbari care, fiind suferinzi de picioare, şi le îmbăiau într-un vas de împărtăşanie⁴. Clerul condamna, bineînţeles, asemenea excese, dar permitea continuarea acelor practici pe care nu le socotea ca atentînd la măreţia cultului; de altminteri, credinţele populare se sustrăgeau, în bună măsură, controlului său. Dintre toate lucrurile bisericii, uleiurile sfinte, fiind mijlocul normal de consacrare, erau considerate deosebit de bogate în virtuţi. învinuiţii le înghiţeau pentru a-şi face favorabilă proba de justiţiei a ordaliei. Ele constituiau mai ales pentru bolile trupului un ajutor minunat. Vasele ce conţineau uleiurile trebuiau apărate de curioşi...⁵. într-adevăr, în vremurile acelea, cine spunea sacru, spunea capabil să vindece.

1. Jacques de Vitry, loc. cit.

2. Cu privire la superstiţiile medicale relative la obiectele sfinte, se va găsi o foarte utilă culegere de fapte în cele două lucrări ale lui Ad. Franz, Die Messe im dcutscben Mittelalter, Freiburg i. B. 1902, pp. 87 şi 107 şi Die kirchlicben Bencdiktionen im Mittelalter, Freiburg i. B. 1909, în special II, pp. 329 şi 503. Cf. şi A. Wuttke, Der deutsche Volksaberglaube, ed. a 2-a, Berlin 1869, pp. 131 şi urm.; iar pentru cuminecătură, dom Chardon, Histoire dessacrements, cartea I, secţiunea III, cap. XV, în Migne, Theologiae cursus completus, XX, col. 337 şi urm. împărtăşania şi apa sfinţita au fost socotite de asemenea ca putînd servi unor scopuri de magie nefastă; în această calitate ele au jucat un rol considerabil în practicile reale sau presu­puse ale vrăjitoriei medievale; v. numeroase referinţe în J. Hansen, Zaubcrwahn, Inquisition und Hexenprozess im Mittelalter (Histor. Bibliothek, XII), 1900, pp. 242, 243, 245, 294, 299, 332, 387, 429. 433, 450.

3. P. Sebillot, Lepaganisme contemporain, in-12, 1908, pp. 140 şi 143; A. Wuttke, loc. cit., p. 135. Pentru vinul de la liturghie, cf. Elard Hugo Meyer, Deutsche Volkskunde, 1898, p. 265.

4. In gloria martyrum, c. 84. Este vorba de un -conte- breton şi de un „duce" lombard, cărora le-ar fi venit această ciudata fantezie, independent unul de altul.

5. în afară de lucrările citate mai sus, p. 55, n. 2, v. Vacant şi Mangenot, Dictionnaire de tbeologie catholique, la cuvîntul Chreme, dom Chardon, loc. cit., cartea I, secţiunea II, cap. II, col. 174, iar pentru folosirea uleiului sfinţit în vrăjitorii, Hansen, Zauberwahn, p. 128, n. 3,245, 271, 294, 332, 387. Putem aminti de asemenea că, fiind pe moarte, Ludovic al XI-lea a pus să i se aducă la Plessis-les-Tours, acea Sainte Ampoule de la Reims şi balsamul miraculos, despre care se spunea că Sfînta Fecioara i l-ar fi dat Sfintului Martin, şi a cerut să fie uns cu aceste două untdelemnuri sfinţite, nădăjduind să-şi capete prin ele sănătatea: Prosper Tarbe, LouisXIet la Sainte Ampoule, Reims, 1842 (Soc. des bibliophiles de Reims) şi M. Pasquier, Bullet. histor.

56 REGII TAUMATURGI

Or, să ne amintim ce însemnau regii. Ca să vorbim la fel ca Pierre de Blois, aproape toată lumea credea în „sanctitatea" lor. Mai mult decît atît. Această „sfinţenie" însăşi, de unde o aveau? în mare parte, în ochii poporului, neîndoielnic, din acea predestinare a familiei, în care masele, păstrătoare ale vechilor idei, nu încetaseră cu siguranţă să creadă; dar, începînd din timpurile carolingiene, mai precis şi mai creştineşte, şi din ritul religios al miruirii; cu alte cuvinte, din acel ulei binecuvîntat care, pe de altă parte, li se părea atîtor bolnavi remediul cel mai eficace. Regii erau deci de două ori desemnaţi pentru rolul de taumaturgi binefăcători: mai întîi, prin caracterul lor sacru, considerat în el însuşi şi apoi, într-un chip mai special, prin una din sursele din care decurgea în ei acelaşi caracter, cea mai vădită şi cea mai respectabilă. Cum să nu fi făcut ei, mai curînd sau mai tîrziu, figură de vindecători?

Cu toate acestea, ei n-au devenit deîndată vindecători, vreau să spun deîndată ce miruirea regală a fost introdusă în statele Europei Occidentale sau în celelalte ţări. Consideraţiile generale pe care le-am expus mai sus nu sînt deci suficiente ca să explice apariţia ritului atingerii în Franţa şi în Anglia. Ele ne arată cum erau pregătite spiritele, unele să imagineze, iar altele să admită o asemenea practică. Pentru a da socoteală de naşterea ritului, la o dată precisă şi într-un mediu determinat, trebuie să apelăm la fapte de un alt ordin, ce pot fi calificate ca fiind mai întîmplătoare, deoarece presupun, într-o mai mare măsură, jocul voinţelor individuale....., _; ,

3. Politica dinastică a primilor Capeţieni t

şi a Iui Henric I Beauclerc

Cel dintîi suveran francez socotit că vindecă bolile a fost Robert cel Pios. Or, Robert era al doilea reprezentant al unei noi dinastii. El a primit titlul regal şi miruirea încă de pe cînd trăia tatăl său, Hugo, din 987, adică în chiar anul uzurpării. Capeţienii au reuşit: iată de ce ne vine greu să ne repre­zentăm cît de fragilă putea să pară puterea lor în primii ani de domnie. Ştim totuşi că era contestată. Prestigiul Carolingienilor era mare: din 936, nimeni nu mai îndrăznise să le dispute coroana. A fost nevoie de un accident de vînătoare (cel în care a murit Ludovic al V-lea) şi de o intrigă internaţională pentru a le face cu putinţă căderea. în 987, şi chiar mai tîrziu, cine putea fi sigur că această cădere va fi definitivă? Probabil că pentru mulţi, tatăl şi fiul asociaţi la tron nu erau - după cum scria Gerbert în 989 sau 990 - decît nişte regi interimari, nişte „interregi" (interreges)'. Au existat multă vreme centre de opoziţie, la Sens şi în diferite locuri din Sud. La drept vorbind, un atac prin surprindere izbutit, cel din ziua de Florii 991, aducîndu-l în puterea lui Hugo pe pretendentul coborîtor din Carol cel Mare, a făcut în

POLITICA DINASTICA A PRIMILOR CAPEŢIENI

57

etphilolog. 1903, pp. 455-458. Apropierea dintre puterea de vindecare revendicată de regi şi aceea atribuită obişnuit uleiului sfînt a fost deja făcută de Leber, Des ceremonios du sacre, pp. 455 şi urm. Bineînţeles însă că miruirea nu era unicul izvor al acestei puteri, sau al ideii pe care şi-o făceau oamenii despre ea, întrucît nu toţi regii unşi au exercitat-o; se socotea că mai era nevoie şi de o virtute ereditară: cf. mai jos, p. 155.

Lettres, ed. J. Havet (Colleclion pour l'etude... del'histoire), nr. 164, p. 146. Cu privire la opoziţia faţă de primii Capeţieni, a se vedea în special Paul Viollet, La queslion de la legitimite ă l'avenement de Hugues Capet, Mem. Acadâm. Inscriptions, XXXIV, 1 (1892). Nu mai e nevoie să amintesc că asupra evenimentelor din 987 şi a începu­turilor dinastiei capeţiene, trebuie să ne referim mereu la cărţile clasice ale D-lui F. Lot, Les derniers Carolingiens, 1891 şi JEtudes sur le regne de Hugues Capet, 1903.

curînd absolut zadarnice strădaniile pe care le-ar fi depus partizanii unei spiţe al cărei şef era de aci înainte prizonier şi ai cărei ultimi descendenţi aveau să dispară în uitare. Dar acest succes nesperat nu asigura viitorul. Fidelitatea păstrată urmaşilor vechilor stăpîni de cîţiva legitimişti nu constituise poate niciodată un pericol extrem de grav pentru familia cape-ţianâ. Adevărata ameninţare era în altă parte: în atingerea extrem de severă pe care aceleaşi evenimente din 987, cărora noii regi le datorau tronul, o aduseseră loialităţii supuşilor şi mai ales eredităţii monarhice. Hotărîrile adunării de la Senlis riscau să marcheze triumful principiului electiv. Desigur, principiul acesta nu era nou. în vechea Germanie, el avusese cel puţin drept corectiv, după cum s-a văzut, nevoia de a-l alege întotdeauna pe rege din aceeaşi seminţie sacră. Acum însă, acest drept de liberă alegere avea să funcţioneze fără nici o piedică ? Istoricul Richer pune în gura arhiepiscopului Adalberon, care ţinea o predică nobililor în favoarea lui Hugo Capet, această vorbă de temut: „ regalitatea nu se obţine prin drept ereditar"¹; iar într-o lucrare dedicată chiar regilor Hugo şi Robert, Abbon scria: „Cunoaştem trei feluri de alegere generală: cea a regelui sau a împăratului, cea a episcopului şi cea a abatelui"². Cuvintele din urmă trebuie reţinute ca fiind mai semni­ficative decît toate: clerul, obişnuit să considere alegerea drept singura sursă canonică a puterii episcopale sau abaţiale, era ispitit, prin forţa împrejurărilor, să vadă în ea şi originea cea mai demnă de laudă a puterii politice supreme. Or, ceea ce o alegere făcuse, alta putea să desfacă, la nevoie fără să mai aştepte moartea primului ales, în orice caz, în dispreţul revendicărilor copiilor săi. Cu siguranţă nu se dăduse încă uitării ceea ce se petrecuse în timpul celor cincizeci de ani care urmaseră detronării lui Carol cel Gros. Iar pentru a-l sfinţi pe fericitul candidat, oricare i-ar fi fost originea, miruirea se afla totdeauna la îndemînă. în fond, sarcina cea mai urgentă ce se impunea Capeţienilor era refacerea unei legitimităţi în folosul lor. Oricît de puţin ar fi fost conştienţi de primejdiile care-i înconjurau şi de cele ce nu puteau întîrzia să se abată asupra descendenţei lor, ei au trebuit să simtă nevoia sâ-şi sporească strălucirea numelui printr-o manifestare inedită oarecare. în condiţii aproape similare, Carolingienii recurseseră la un rit biblic: miruirea regală. Apariţia puterii de vindecare sub Robert al II-lea nu se explică oare prin nişte preocupări de acelaşi ordin cu cele care îl îndemnaseră odinioară pe Pepin să-i imite pe principii ebraici? Ar fi pre­zumţios s-o afirmăm; s-o presupunem e destul de tentant.

Bineînţeles, n-a trebuit să fie chiar totul calcul. Robert avea o mare reputaţie personală de cucernicie. Probabil că tocmai din acest motiv miracolul Capeţian a început de la el şi nu de la tatăl său, Hugo. Caracterul de sfinţenie atribuit regelui, în calitatea sa de om, adăugat sfinţeniei inerente demnităţii regale, i-au îndemnat fără îndoială, în chipul cel mai firesc, pe supuşii lui să-i atribuie virtuţi taumaturgice. Putem presupune, dacă vrem, că primii bolnavi care au cerut să fie atinşi de el, la o dată pe care o vom ignora mereu, au acţionat în mod spontan. Ori chiar cine ştie, la urma urmelor, dacă alte fapte analoge nu avuseseră deja loc, în chip izolat, sub domniile precedente, precum altădată sub Gontran? Cînd vedem însă aceste credinţe, pînă atunci şovăielnice, întrupîndu-se la un moment atît de potrivit

1. IV, II: „Sed si de hoc agitur, nec regnumiure heredi ario adquiritur, nec in regnum promovendus est, nisi quem non solum corporis nobilitas, sed et animi sapientia illustrat, fides munit, magnanimitas firmat".

2. Canones, IV (Histor. de France, X, p. 628): „Tres namque electiones generales novimus, quarum una est Regis vel Imperatoris, altera Pontificis tertia Abbatis".
58 REGII TAUMATURGI

pentru o dinastie încă nesigură, ne vine greu să credem că nici un gînd politic ascuns n-a jucat un rol - desigur, nu în alcătuirea lor originală, ci, dacă putem spune aşa, în cristalizarea lor. Nu încape nici o îndoială, de altfel, că Robert credea el însuşi — şi consilierii săi împreună cu dînsul — în eficacitatea puterilor miraculoase ce emanau din persoana sa. Istoria reli­giilor ne demonstrează din plin că, pentru a exploata un miracol, nu e deloc indicat să fii un sceptic. Este probabil că cei de la curte s-au străduit să-i atragă pe bolnavi şi să răspîndească faima vindecărilor săvîrşite; şi, la început, e de crezut că nu s-au frămîntat prea mult să ştie dacă puterea vindecătoare îi aparţine în mod personal stăpînului zilei sau era specifică sîngelui Capeţian. De fapt, cum s-a văzut, urmaşii lui Robert n-au putut să lase un dar atît de frumos să rămînă fără moştenitori; au vindecat ca şi el şi s-au specializat repede într-o boală anumită: scrofulele.

Ne putem pune întrebarea dacă fiecare dintre ei, revendicînd, la rîndul său, partea lui din gloriosul privilegiu, vedea mai departe decît propriul interes. însă eforturile lor reunite au reuşit — poate inconştient — să înzestreze întreaga casă cu un caracter supranatural. Pe de altă parte, pînă la domnia lui Henri Beauclerc, care a fost, cum se ştie, instauratorul ritului englez, adică (cel mai devreme) pînă la anul 1100, regii coborîtori din Robert au fost singurii din Europa care îi atingeau pe bolnavi; ceilalţi „Hristoşi ai Domnului" nu încercau s-o facă. Aşadar, miruirea nu era de ajuns ca să confere acest talent miraculos şi, pentru a face un rege cu adevărat sfînt, un rege autentic, era nevoie şi de altceva decît de a fi ales şi miruit: mai conta şi virtutea ancestrală. Persistenţa pretenţiilor taumaturgice în seminţia cape-ţiană n-a creat, desigur, ea singură, acea credinţă în legitimitatea familială, care avea să fie unul din punctele de sprijin cele mai bune ale regalităţii franceze. Dimpotrivă: ideea acestui miracol patrimonial n-a fost acceptată decît pentru că mai dăinuia în inimi ceva din vechile noţiuni de altădată despre seminţiile sacre în mod ereditar. Lucrul de care nu ne-am putea îndoi însă e că spectacolul vindecărilor regale a contribuit la întărirea acestui sentiment, dîndu-i oarecum o nouă tinereţe. Cel de al doilea Capeţian inaugurase minunea. Urmaşii săi au făcut din ea - ca o maximă binefacere pentru monarhie - nu doar prerogativa unui rege, ci a unei dinastii.

Să trecem în Anglia. Şi aci găsim regi medici. Veşnica problemă ce se pune istoricilor, atunci cînd află astfel de instituţii asemănătoare în două state vecine, ni se pune aşadar şi nouă: coincidenţă sau interacţiune ? Şi dacă înclinăm pentru cea de a doua ipoteză, de ce parte şi în care dinastie trebuie să căutăm modelele şi de ce parte copiatorii? întrebare arzătoare altădată: patriotismul a fost multă vreme interesat în rezolvarea ei; cei dintîi erudiţi care s-au ocupat de ea, în secolele al XVI-lea sau al XVII-iea, n-au scăpat prilejul de a conchide în favoarea Franţei ori a Angliei, după cum erau francezi ori englezi. Nouă nu ne va veni greu să păstrăm astăzi mai multă seninătate. Bineînţeles, credinţele colective aflate la originea riturilor vindecătoare le explică succesul - roade ale unei stări politice şi religioase comune întregii Europe Occidentale ele au înflorit spontan în Anglia ca şi în Franţa, şi invers. A venit însă o zi cînd ele s-au concretizat pe cele două ţărmuri ale Mînecii într-o instituţie precisă şi regulată: „atingerea" regală; tocmai în naşterea instituţiei s-a putut face resimţită influenţa unei ţări asupra celeilalte.

Să examinăm datele. Henri Beauclerc, primul dintre cei din spiţa sa despre care ştim că a atins bolnavii, şi-a început domnia în anul 1100; în acel moment, Robert al II-lea, care pare să fi fost într-adevăr iniţiatorul în

POLITICA DINASTICĂ A PRIMILOR CAPEŢIENI 59

Franţa, murise de 69 de ani. Aşadar, prioritatea franceză nu poate fi nicidecum pusă la îndoială. Capeţienii n-au fost nişte plagiatori. Dar au fost ei plagiaţi? Dacă miracolul regal s-ar fi dezvoltat în Anglia independent de orice imitaţie străină, evoluţia sa ar fi fost, după toate probabilităţile, aceeaşi ca şi în Franţa: mai întîi, apariţia unei virtuţi taumaturgice aplicate fără deosebire la toate maladiile, apoi, sub influenţa unor întîmplări ce vor rămîne pentru noi veşnic misterioase, specializarea progresivă în direcţia unei anumite boli; şi n-am prea putea înţelege de ce şansa a desemnat şi acolo tocmai scrofulele. Desigur, scrofulele sînt cu deosebire potrivite pentru miracol, întrucît, cum s-a văzut, ele dau cu uşurinţă iluzia vindecării. Există însă multe alte afecţiuni în aceeaşi situaţie. Se cunosc sfinţi specialişti ai scrofulei; dar pentru cîte alte boli nu este invocat în mod particular un anume sfînt sau altul? Or, nu vedem ca, în Anglia, regii să fi revendicat cîndva, chiar la origine, vreo putere de vindecare cu caracter nedeterminat, iar maladia pe care ei au pretins s-o poată uşura să fie tocmai aceea ai cărei medici se constituiseră, înaintea lor şi ca urmare a unei evoluţii foarte fireşti, vecinii lor din Franţa. Henric I, un principe mai mult decît pe jumătate francez, nu putea să ignore vindecările îndeplinite de Capeţianul care era seniorul său de feudă şi rivalul său. Nu se putea să nu le invidieze prestigiul. Putem să ne îndoim oare că a vrut să le imite?¹

Dar el nu şi-a mărturisit niciodată imitaţia. Printr-o combinaţie fericită, el şi-a pus puterea miraculoasă sub protecţia unei mari figuri naţionale. Ultimul dintre reprezentanţii acelei dinastii anglo-saxone de care se străduise să se ataşeze prin căsătoria lui, virtuosul Suveran ce avea să devină curînd sfîntul oficial al monarhiei, Eduard Confesorul, a fost patronul şi garantul său. A avut el dificultăţi cu opinia religioasă din ţara sa? La vremea cînd în Franţa Robert cel Pios începuse să atingă bolnavii, reforma gregoriană, care simpatiza aşa de puţin prerogativele regale (voi reveni îndată asupra acestei chestiuni), ostilă fiind mai cu seamă faţă de tot ce lăsa impresia unei uzurpări a privilegiilor sacerdotale, nu se născuse încă. Atunci cînd ritul vindecător a trecut Canalul Mînecii, acea reformă era în toi; tocmai ideile ei conducătoare se exprimă, cum s-a văzut, în fraza dispreţuitoare a lui William of Malmesbury, protestînd împotriva „operei de falsitate" întreprinse de fidelii regalităţii. Nu trebuie să judecăm însă starea de spirit a tuturor ecleziasticilor englezi prin aceea a lui William. Cam în epoca în care Henric I s-a apucat să-şi exercite minunatul său talent, un învăţat, legat de catedrala din York, scrie cele treizeci şi cinci de tratate, chintesenţă a întregii gîndiri anti-gregoriene, în care se desfăşoară credinţa cea mai absolută şi mai intransigentă în virtuţile miruirii regale, în caracterul sacerdotal şi cvasi-divin al regalităţii². Henric I însuşi a fost precaut cu reformatorii, cel puţin în toată prima parte a domniei lui. Probabil că în anturajul său a fost redactată o falsă bulă papală care recunoştea regilor englezi - în dispreţul tuturor

1. După Războiul de o sută de ani, pe vremea cînd regii Angliei mai purtau încă, în titulatura lor oficială, titlul de rege al Franţei, oamenii s-au convins în mod firesc că ei se dădeau drept vindecători de scrofule pe baza acestei pretenţii; a se vedea -între altele - în legătură cu Iacob I, scrisoarea trimisului veneţian Scaramelli şi povestirea călătoriei ducelui Johann Ernest de Saxa Weimar, citate mai jos, p. 234, n. 4. Faptele relatate mai sus fac inutilă discutarea acestei teorii.

2. A se vedea mai ales al 4-lea tratat, De consecrationepontificum et regum, în care ritualul încoronării şi al miruirii este comentat pretutindeni: Libelli de lite (Mori. Germ.) III, pp. 662 şi urm. Despre „Anonimul din York", cf. H. Boehmer| Kirche und Staat in England und in der Normandie im XI. und XII. Jahrhundert, Leipzig 1899, pp. 177 şi urm. (extrase mai înainte inedite, p. 433 şi urm).

60

REGII TAUMATURGI

noilor principii - „senioria şi protecţia... tuturor bisericilor Angliei" şi un fel de legaţie pontificală perpetuă¹. Nu ne-am putea mira că, fără îndoială în acest moment, el a stabilit în statele sale practica taumaturgică, însemnînd o oarecare exaltare supremă a credinţei în forţa sacră a regilor; nu ne-am putea mira nici de faptul că această practică a prosperat de atunci încolo pe un teren favorabil.

Născut în Franţa către anul 1000, iar în Anglia cam cu un secol mai tîrziu, ritul atingerii a putut să-şi facă astfel apariţia în nişte dinastii în care dreptul de primogenitură începea să domine, contrar vechiului obicei germanic. In ţările musulmane, în primele timpuri ale Islamului, sîngele regal era socotit că vindecă turbarea. Dar sîngele monarhului care domnea, al califului, nu era singurul care poseda această virtute în ochii poporului de credincioşi; orice membru al familiei din care trebuia să fie ales califul, orice koraichit vedea atribuindu-se lichidului ce-i curgea în vine aceeaşi putere mira­culoasă² : întreaga seminţie regală era considerată sfîntă; în fapt, statele islamice n-au recunoscut niciodată, în materie de politică, dreptul întîiului născut. în Franţa şi în Anglia, dimpotrivă, vindecarea scrofulelor a fost considerată întotdeauna ca o prerogativă strict rezervată suveranului; des­cendenţii unui rege nu participau deloc la ea, dacă nu erau ei înşişi regP. Caracterul sacru nu se mai întindea la o întreagă spiţă, ca în Germania primitivă; el se concentrase definitiv într-o singură persoană, şeful ramurii primului născut, singurul moştenitor legitim al coroanei; numai el singur avea dreptul să facă minuni.

Pentru orice fenomen religios, există două tipuri de explicaţii tradi­ţionale. Unul, care putem să-l numim, dacă vrem, voltairian, preferă să vadă

1. Cf. H. Boehmer, loc. cit., pp. 187 şi urm; Introducerea mea la Osbert de Clare, Analecta Bollandiana, 1923, p. 51.

2. J. Wellhausen, Reste arabischen Heidentums (Skizzen und Vorarbeiten, H. 3, Berlin 1887), p. 142; cf. G.W. Freytag, Arabumproverbia, I, Bonn 1838, p. 488; E.W. Lane, An Arabic-English Lexicon, I, 7, Leipzig 1884, p. 2626, col. 2. Superstiţia trebuie sâ fie de origine preislamică. Aceeaşi putere - atribuită sîngelui familiei Banou-Sinan -este menţionată într-o veche poezie culeasă în Hamasa, traducere de G.W. Freytag, II, 2, în-4°, Bonn 1847, p. 583.

3. Aşa cum s-a remarcat deseori de către scriitorii Vechiului Regim, ei vedeau în această observaţie un argument excelent împotriva tezei conform căreia puterea vindecătoare ar fi fost un atribut familial, oarecum fiziologic, al seminţiei regale (cf. mai jos, p. 289): de exemplu, du Laurens, De Mirabili, p. 33. Bineînţeles, nu ignor faptul că pe timpul lui Robert al II-Iea sau al lui Henric I al Angliei, principiul primogeniturii era încă departe de a fi universal recunoscut; dar el era deja solid instalat; în ciuda tradiţiilor carolingiene, el fusese aplicat încă de la venirea la tron a lui Lothar, în 954. Studiul introducerii acestei idei noi în dreptul monarhic n-a fost făcut niciodată în mod temeinic, după cîte ştiu; dar nu e locul aici să încercăm. Va fi de ajuns sâ observăm, în legătură cu aceasta, că forţa însăşi a ideilor monarhice a determinat anumite spirite sâ considere ca demn de tron nu pe primul născut, ci — oricare i-ar fi fost rangul după vîrstâ — pe acel fiu care se născuse după ce tatăl său fusese proclamat rege sau miruit ca atare. După părerea acestor jurişti, ca sâ fii cu adevărat un copil regal era necesar sâ te naşti nu dintr-un principe, ci dintr-un rege. Această concepţie n-a căpătat niciodată putere de lege; ea a servit însă ca pretext revoltei lui Henric de Saxa împotriva fratelui său, Otto I (cf. Boehmer-Ottenthal, Regesten des Kaiserreicbs unter den Herrschern aus dem săchsischen Hause, p. 31 şi 33) şi îi regăsim ecoul în diverse texte; de exemplu, Eadmer, Vita s, Dunstani (Memorials of St. Dunstan, ed. Stubbs, Rolls Series, p. 214, c. 35); Mathieu Paris, Historia Anglorum, ed. Madden, R. S., I, p. 353 şi Chronica majora, ed. Luard, R. S., IV, p. 546.

POLITICA DINASTICĂ A PRIMILOR CAPEŢIENI