Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

Augustin¹. Nici un scriitor - cu condiţia să fi avut oarecare cultură teologică - nu-l putea lua într-un alt sens. Aplicarea lui la miruirea regală însemna a da de înţeles în mod explicit că a consacra prin uleiul sfînt înseamnă a opera în fiinţa spirituală a regilor o profundă transformare. Era ceea ce se şi credea într-adevăr, în mod obişnuit. în Cartea Regilor citim că Samuel, după ce i-a turnat pe cap lui Saul vasul plin de untdelemn, i-a spus: „vei fi schimbat într-un alt om", mutaberis in virum alienum²; or, onqiunea lui Saul era prefigurarea miruirii regilor creştini; cum să nu se fi împrumutat din Biblie acest cuvînt, pentru a-l folosi la caracterizarea efectelor încoronării şi ale miruirii ? în secolul al XI-lea, preotul german Wipon îl pune în gura arhiepiscopului din Mainz, care ţinea o predică regelui Conrad al II-lea, în ziua încoronării; mai tîrziu, Pierre de Blois îl aminteşte regelui Siciliei, iar papa Alexandru IV regelui Boemiei³; nici o îndoială că i se dădea sensul său literal. De fapt, dacă vrem să ştim ce se înţelegea de obicei prin cuvîntu] sacrament, atunci cînd se foloseau de el ca să califice miruirea regală, e de ajuns să ne adresăm lui Robert Grossetete; după acest prelat, foarte ortodox şi foarte savant, regele uns primeşte „darul septiform al Sfîntului Duh" - amintire evidentă a teoriei şi a ritualului însuşi al sacramentului de confirmare⁴. în fond, prin oncţiunea--sacrament, regii păreau să se nască la o viaţă mistică nouă. Aceasta e concepţia profundă pe care o teologie mai strictă spera s-o proscrie (în aceeaşi măsură ca şi o apropiere pur verbală cu hirotonisirea preotului), refuzînd ritului monarhic titlul consacrat de un uz îndelungat.

Vechea idee a supravieţuit totuşi. Ea avea să capete o formă deosebit de îndrăzneaţă în preajma regelui Franţei, Carol al V-lea. Să deschidem acel Tratat despre încoronare compus, cum se ştie, pentru principele însuşi şi aproape sub inspiraţia lui, de carmelitul Jean Golein. Autorul urmăreşte aci pas cu pas desfăşurarea ceremoniei, indicînd concomitent pentru fiecare episod un sens simbolic; am ajuns în momentul cînd regele îşi leapădă hainele pe care le purtase de la început pentru a se îmbrăca în cosaimul regal propriu-zis; iată comentariul „misterial" al acestui gest destul de simplu:

„Quant le roy se despoille, cest signifiance qu'il relenquist Testat mondain de par devant pour prendre celui de la religon royal; et s'il le prent en tele devocion comme ii doit, je tieng qu'il est telement nettoie de ses pechiez comme celui qui entre nouvellement en religion esprouvee: de quoy dit Saint Bernart ou livre de precepto et dispensacione vers la fin: que aussi comme ou baptesme Ies pechiez sont pardonnez, aussi a l'entree de religion.'"'(„Cînd regele se dezbracă înseamnă că

Că nu va fi socotit nicicînd vreun om viu rege,

De n-ar avea sacramentul, în cetatea din Reims" [N.tr.]

1. De catecbizandis rudibus, c. XXVI CMigne, PI., t. 40, col. 344): „signacula quidem rerum divinarum esse visibilia, sed res ipsas invisibiles in eis honorari".

2. I, Reg. 10, 6.

3. Wipo, Gesta Obuonradi, c. III, ed. H. Bresslau. Ser. rer. Germ. in usum scholarum, ed._3-a, p. 23; Pierre de Blois, ep. 10, Migne, P.L., t. 207, col. 29; în ambele cazuri, cuvîntul biblic serveşte ca temă pentru sfaturi sau dojana. Alexandru IV, bula din 6 oct. 1260: Raynaldus-Baronius, ed. Theiner, XXII, 1260, nr. 18, Potthast, Rcqesta, n. 17947.

4. Text citat mai sus, p. 134, n. 2 (ed. Luard, p. 350): „regalis inunecio signum est prerogative suscepcionis septiformis doni sacratissimi pneumatis".

5. Mai jos, Apendice IV, p. 333. Jean Golein, în fraza următoare, dînd gîndirii sale o întorsătură moralizatoare, îi restrînge puţin efectul: demnitatea regală trebuie

138

REGII TAUMATURGI

părăseşte starea lumească de mai înainte, ca s-o ia pe aceea a -religiei- [= călugăriei] regale; şi clacă o ia cu evlavia care trebuie, susţin că este la fel de curăţat de păcatele sale ca şi acela care intră nou în „religia" sigură; despre care zice Sfintul Bernard în cartea de precepto et dispensacione, către sfîrşit: că precum sînt iertate păcatele la botez, tot astfel sînt şi Ia intrarea în -religie-".)

Text infinit de sugestiv: din acelaşi moment, demnitatea regală era comparată cu o „religie", adică cu starea mănăstirească, iar încoronării şi miruirii li se atribuiau aceleaşi puteri de regenerare ca şi intrării în călugărie [= „religie"], sau chiar botezului; prin încoronare şi oncţiune, cu condiţia să se găsească în dispoziţia sufletească necesară, regele este „curăţat" de păcatele sale. Fapt curios, această ultimă teorie a cărei îndrăzneală n-am putea s-o contestăm, fusese deja susţinută, cu mult înainte de Jean Golein-dar în afara Franţei şi într-o scriere pe care carmelitul francez n-o putea cunoaşte. Către anul 1200, un înalt demnitar al Bisericii orientale, Theodore Belsamon, a compus un comentariu la hotărîrile principalelor concilii. In legătură cu cel de al doisprezecelea canon al conciliului de la Ancyra, el povesteşte cum, în 969, patriarhul Polyeuct l-a excomunicat mai întîi pe împăratul Ioan Tsimitzes, ajuns la tron printr-un asasinat, iar apoi şi-a redus severitatea; de ce această schimbare de atitudine? Iată explicaţia pe care o dă comentatorul nostru:

„Patriarhul, de acord cu Sfîntul Sinod, conform hotăririi sinodale atenuat promul­gată atunci şi al cărei text este păstrat în arhive, a declarat că, de vreme ce oncţiunea sfîntului botez şterge toate păcatele, oricît de mari şi de numeroase ar fi ele, care au fost comise mai înainte, la fel, printr-o acţiune întru totul asemănătoare, oncţiunea regală ştersese asasinatul de care Tsimitzes se făcuse vinovat înainte de a o primi"¹.

Nu ştiu dacă într-adevăr Polyeuct şi Sinodul au emis această părere; dar cu siguranţă Balsamon şi-a însuşit-o. Astfel, şi într-o Biserică şi în cealaltă, preoţii credincioşi regimului politic respectiv se întîlneau, fără vreo influenţă reciprocă, în acelaşi gînd uimitor. Către începutul secolului al XVII-lea, pasajul autorului grec a căzut sub ochii unui doctor de la Sorbona, Jean Filesac, căruia i se datorează un tratat, de altminteri destul de confuz, Despre idolatria politică şi cultul legitim datorat principelui, apărut în 1615-Obişnuit cu lecţiile unei teologii mai riguroase - cea pe care o fixase conciliul de la Trento - Filesac a judecat că o asemenea teorie e cu totul scandaloasă j cum, zice el în esenţă, ar putea spăla oncţiunea regală de un păcat mortal, atîta timp cît ea nu este un sacrament?² Sigur că el ar fi fost foarte surprins dacă i s-ar fi dezvăluit că, în Franţa, chiar o idee întru totul asemănătoare fusese apărată de un călugăr care scria pentru unul dintre cei mai cucernici dintre regii noştri.

Principii temporali aspirau să guverneze Biserica; ei erau tentaţi să ajungă egalii şefilor Bisericii. în numeroase amănunte ale ceremonialului încoronării şi miruirii se afirmă, cu spirit metodic şi, pare-se, din ce în ce mai clar, pe măsură ce Evul Mediu înaintează, voinţa de a stabili un fel de paralelism între ritualul monarhic şi cel care era respectat nu pentru hirotonisirea unor simpli preoţi, ci pentru consacrarea episcopilor³. Intenţia

într-adevăr să se bucure de aceleaşi privilegii ca şi starea monahilor, căci ea comportă mult mai multe „spaime şi chinuri".

1. Cf. mai jos, Apendice III, p. 328.

2. De idolatria politica et legitimo principis cultu commentarius, p. 73. Despre lucrare, mai jos, p. 246, n. 3-

3. Cf. J. Wickham Legg, The sacring of the English Kings; Arcbaeological Journal, LI (1894), p. 33 Şi Woolley, Coronation rites, p. 193-

REGALITATEA SACERDOTALA

139

aceasta, mai mult decît oricare alta, trebuia să apară periculoasă bărbaţilor care se constituiseră în păzitori geloşi ai autonomiei spiritualului; ei s-au hotărît cu toată puterea să i se pună de-a curmezişul.

Regii erau miruiţi pe diferite părţi ale trupului; printre altele, potrivit vechiului obicei, atestat de cele dintîi ritualuri, pe cap. într-adevăr, nu pe capul lui Saul vărsase Samuel conţinutul vasului despre care vorbeşte Biblia? Aceeaşi practică era respectată la miruirea episcopilor; preoţii însă, la hirotonisire, n-aveau dreptul decît la oncţiunea pe mîini. Liturgiştii au observat într-o zi că obiceiurile acestea stabileau o egalitate insuportabilă între regalitate şi episcopat şi au hotărît ca pe viitor regii să nu mai fie unşi decît pe braţe sau, la rigoare, pe umăr sau pe mînă. O bulă celebră a lui Inocenţiu III, adresată în 1204 arhiepiscopului bulgar de Tîrnovo şi culeasă apoi în Decretate, alcătuieşte rezumatul cel mai autorizat al doctrinei ortodoxe a oncţiunii; între modalităţile celor două rituri, cel episcopal şi cel regal, se face o deosebire foarte hotărîtă. La fel şi în Raţionalul Oficiilor divine al lui Guillaume Durând, în care se găseşte condensată toată ştiinţa liturgică a secolului al XIII-lea¹. Toate acestea au rămas însă zadarnice. în pofida autorităţii papilor şi a doctorilor, regii Franţei şi ai Angliei au continuat, de fapt, să primească uleiul sfînt pe capetele lor, după pilda urmaşilor apostolilor².

Spre deosebire de preoţi, episcopii nu erau unşi cu ulei binecuvântat obişnuit, zis ulei al catecumenilor, ci cu unul special, amestecat cu răşină parfumată: cu mir. S-a dorit ca şi regii să fie constrînşi la folosirea uleiului simplu. în această direcţie au lucrat Inocenţiu III şi curia papală după el; aceeaşi a fost şi teoria lui Guillaume Durând. în ciuda a toţi şi a toate, regii Franţei şi ai Angliei au păstrat privilegiul mirului³.

1. Corpus Iuris Canonici, ed. Friedberg, II, col. 132-133 (Decretai., I, tit. XV): „Refert autem inter pontificis et principis unctionem, quia caput pontifices chrismate consecratur, brachim vero principis oleo delinitur, ut ostendatur quanta sit differentia inter auctoritatem pontificis et principis potestatem"; cf. Kern, Gottesgnadentum, p. 115; aceeaşi teorie e reprodusă în bula lui Alexandru IV pentru încoronarea şi miruirea regilor Boemiei, în 1260 (Baronius-Raynaldus, ed. Theiner, XXII, 1260, nr. 18; Potthast, nr. 17947); Guillaume Durând, Raţionale, I, c. VIII, ed. din Lyon 1584, p. 40: de la instituirea Noii legi, oncţiunea regală „a capite ad brachium est translata, ut princeps a tempore Christi mon ungatur in capite sed in bracliio siue in humero vel in armo"; pentru oncţiunea episcopului pe cap, cf. 40 v°. în acel ordo pentru încoronarea regilor, conform prescripţiilor canonice, pe care îl da G. Durând în al său Pontifical (Bibi. Nat. ms. latin 733), citim la fol. 54 v°: „Post hec metropolitanus inungit in modum cruciş cum oleo exorcisato de[xjtrum illius brachium et inter scapulas".

2. Woolley, Coronation rites, pp. 68, 71, 104; H. Schreuer, Ueber altfranzosiscbe Kronungsordnungen, pp. 39 şi 48; Legg, Coronation records, p. XXXV. Miruirea pe cap a dispărut de timpuriu din ritualul de încoronare imperial (Kern, p. 115, n. 207), dar s-a menţinut în ceremonialul încoronării regelui din Roma, ca suveran german (Schreuer, Die rechtlichen Grundgedanken, p. 82, n. 3 şi Woolley, p. 122). Cardinalul Henric de Susa - cunoscut în literatura canonică prin titlul său de cardinal de Hostiensis - în Summa aurea, scrisă între 1250 şi 1261, lib. I, c. XV (ed. din Lyon, fol., 1588, fol. 41 v°), notează câ, în ciuda prescripţiilor lui Inocenţiu III şi a textelor oficiale ale ritualului de hirotonisire a episcopilor, „sed et consuetudo antiqua circa hoc obseruatur, nam supradictorum Regum Franciae et Angliae capita inunguntur".

3. Bulele lui Inocenţiu III şi Alexandru IV, precum şi textul lui Guillaume Durând, citate mai sus, p. 139 n. 1; cf. J. Fluck, Katholiscbe Liturgie, I, Giessen 1853, pp. 311 şi 322; Vacant şi Mangenot, Diclionnaire de thâologie catholique, la cuvîntul Chretne. Incâ din secolul al XII-lea, micul poem cunoscut sub numele De anulo et baculo nersus (Mon. Germ. bistor, Libelli de lite, III, p. 726, v. 9) spunea: „Presulis est

140

REGII TAUMATURGI

REGALITATEA SACERDOTALA

141

într-adevăr, caracterul cvasi-sacerdotal pe care ceremonia încoronării şi a miruirii îl imprima regilor era atît de clar, încît doctrina liturgică a trebuit pînă la urmă să se resemneze, încercînd să-l atenueze şi să-l facă inofensiv, mai curînd decît să-l nege în mod absolut. Nimic nu este mai caracteristic, în această privinţă, decît istoria încoronării imperiale. în frumoasele vremuri ale dinastiei saxone şi sub Salieni încă, textele oficiale care reglau această ceremonie puneau în lumină schimbarea de stare ce rezulta pentru principe. Descriind înmînarea de către papă, viitorului împărat, a tunicii, a mantiei albe tivite cu purpură, a mantalei liturgice, a mitrei, a pantalonilor şi a sandalelor - veşminte aproape sacerdotale - textele comentează acest act prin următoarele vorbe simple: „Aci, papa îl face cleric"; Ibique facit eum clericum. în secolul al XIl-lea, menţiunea dispare. Ceremonia de înmînare a veşmintelor continuă să existe şi va continua atîta timp cît vor mai fi împăraţi încoronaţi de papi. Dar interpretarea ei diferă; regele romanilor este socotit de aci înainte ca fiind primit în rîndul canonicilor Sfîntului Petru. Nu mai poate fi vorba de intrare în cinuri, în sensul general al cuvîntului; în locul ei, o simplă conferire a unei demnităţi particulare, desigur de natură ecleziastică, dar acordată aci în mod vizibil cu titlu onorific şi, de altminteri, conform practicii canonice a epocii, de o categorie ce putea fi acordată unor personaje care de abia ajunseseră la gradele inferioare ale clerului: nu toţi canonicii din diferitele adunări episcopale ale catolicităţii erau preoţi sau hirotonisiţi - nici pe departe. Astfel, actul îndeplinit înainte de încoronarea propriu-zisă, în bisericuţa Sancta Măria in Turri, fără să-şi piardă cu totul sensul primordial, era golit de orice semni­ficaţie ameninţătoare pentru partidul pontifical¹.

Este însă ceva şi mai interesant. De vreme ce, la urma urmelor, nu se putea contesta nicidecum faptul că împăratul era ceva mai mult decît un laic şi deoarece, pe de altă parte, nefiind apt să îndeplinească jertfa specifică mesei, el nu era în mod evident învestit cu preoţia, s-a dorit să i se precizeze situaţia în ierarhie. începînd din secolul al XIII-lea, acele ordines ale încoronării mărturisesc un efort evident de asimilare a situaţiei ecleziastice a şefului temporal al creştinătăţii cu aceea a unui diacon sau, cel mai adesea, cu a unui subdiacon. Stareţul cardinalilor-diaconi citeşte deasupra lui litania obişnuită la hirotonisirea subdiaconilor; papa îi dă sărutul păcii „ca unui cardinal-diacon"; la sfîrşitul ceremoniei, noul Cezar slujeşte la mesa Suveranului pontif; el îi înfăţişează „potirul şi apa în felul

autem sacra crismatis unctio...". Pentru obiceiul francez, atestat de numeroase texte, v. de exemplu, Dewick, The Coronation Book of. Charles V of France (H. Bradshaw Soc, XVI), col. 8 şi 25 şi urm. (mirului i se amesteca o picătură de ulei din Sainte Ampoule); pentru obiceiul englez, Legg, Coronation records, p. XXXV. 1. Privitor la aceste fapte, va fi suficient sâ trimitem la A. Diemand, Das Ceremonicll der Kaiserkronungen; Histor. Abh. hgg. von th. Heigel und H. Grauert, 4, Miinchen 1894, p. 65, n. 3 şi 74 şi, mai ales, la E. Eichmann, Die Ordines der Kaiserkronung; Zeitschr. der Sau. SHftungfur Rechtsgesch., Kan. Abt., 1912, passim. Orice ar spune Diemand, nu există o dovadă că obiceiul de a-l primi pe împărat în consiliul canonicilor de la Sf. Petru din Roma ar fi o imitaţie a obiceiului care voia ca el sâ fie membru al conciliului canonicilor de la Aix-la-Chapelle; canonicatul de la Aix ar părea mai curînd o imitaţie a celui roman; cf. Beissei, Der Aachener Konigsstuhl; Zeitschr. des Aachener Geschichtsvereins, IX (1887), p. 23 (folositor pentru faptele pe care le citează mai degrabă decît pentru interpretarea lor). E cazul să semnalez aci că n-am putut vedea lucrarea recentă semnată de Eva Sperling, Studien zur Geschichte der Kaiserkronung und Weihe, Stuttgart, 1918.

în care o fac subdiaconii"¹. Din toate aceste practici, unii savanţi au conturat o doctrină: după ei, împăratul era învestit într-adevăr cu „cinul subdiaco-natului"; şi, cum în acea vreme, fiecare opinie trebuia să fie susţinută de un text (mai mult sau mai puţin chinuit), au căutat să invoce în sprijinul concluziilor lor un canon din Decretul lui Graţian, unde îl vedem pe Valentinian spunînd Sfîntului Ambrozie: „voi fi întotdeauna, după cum se cuvine cinului meu, ajutorul şi apărătorul tău"; or, nu era subdiaconul, în esenţă, „ajutorul" preoţilor şi al episcopilor? Guillaume Durând, care ne relatează această teorie, nu aderă la ea; dar el nu-şi face scrupule să recunoască faptul că, la încoronare, împăratul exercită realmente funcţiile acestui „cin"². Astfel, nu se mai putea spune ca pe timpul lui Grigore VII, că orice principe din această lume, oricît ar fi fost de mare, se afla mai prejos de un simplu exorcist; împăratul însă, superior clericilor care posedau cinurile minore, era situat în chip expres sub preoţi, ca să nu mai vorbim de episcopi. Acesta era lucrul esenţial. Este curios că istoricul regăseşte o trăsătură analogă în Bizanţ. Acolo, basileus era moştenitorul direct al vechii monarhii sacre din Noul imperiu roman, puternic pătrunsă, chiar şi după Constantin, de tradiţii păgîne; în secolul al V-lea, el era încă numit în mod curent Σp£oc,, adică preot, apxt£p£oţ, adică episcop. în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, scriitorii oficiali, preocupaţi să explice unele privilegii de cult, recunoscute împăratului bizantin (în special dreptul de a se împărtăşi în ziua încoronării, la fel cu clericii), nu-i mai atribuie decît rangul de diacon ori chiar de SEVQiâjoq , oficiant ecleziastic de grad inferior³. Astfel încît, în cele două jumătăţi ale lumii europene, împrejurări similare - după toate probabilităţile, fără influenţă reciprocă - i-au determinat pe doctori să inventeze o ficţiune asemănătoare.

De altfel, începînd din secolul al XIV-lea, împăraţii occidentali par să fi luat această închipuire curioasă foarte în serios. Se insistase să se facă din ei diaconi sau subdiaconi; ei au vrut să-şi exercite funcţiile diaconale măcar în una dintre principalele sărbători ale anului. Carol al IV-lea, cu coroana pe cap şi cu sabia în mînă, citea la biserică, în ziua de Crăciun, a şaptea învăţătură a utreniei, deosebit de potrivită pentru o gură imperială, fiindcă ea începe cu următoarele cuvinte împrumutate din Evanghelia de la mesa de miezul nopţii (Luca II, 1): „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August...". La 25 decembrie 1414, Sigismund, fiul lui Carol al IV-lea, s-a

1. Eichmann, loc. cit., pp. 39 şi 42 (ordo al încoronării imperiale „perioada a 3-a"). în memorialul său, Eichmann, care a pus bine în lumină semnificaţia canonicatului atribuit împăratului, nu mi se pare că a acordat o importanţă suficientă diaconatului imperial.

2. Raţionale, II, 8, ed. din 1584, p. 56 v°: „Canon t Adriani Papae exiij distinct. Valentianianus in fine videtur innuere, quod Imperator debet ordinem subdiaconatus habere, ubi dicitur, Adiutor et defensor tuus, ut meum ordinem decet, semper existam, sed non est ita, gerit tamen illud officium, quoniam in die ordinationis sue, receptus est primum in canonicum, a canonicis sancti Petri, ministrat domino papae in missa in officio subdiaconatus, parando calicem et huiusmodi faciendo". Citatul se referă la Decret. Grat., Dist. LXIII, c. III; dar este eronat, în sensul că respectivul canon este în realitate un extras din Historia tripartita; se face menţiune despre papa Adrian II în c. II.

3. Ioan Cantacuzinul, Histor. lib. I, cap. XII (Migne, P.G., t. 153, col. 281, cf. pentru împărtăşanie 288) şi Codinus, De officiis Constantinopolitanis, c. XVII (P.G., t. 157, col. 109; cf. pentru împărtăşanie, col. 111) fac din împărat un Settototoc, (cf. Brightman, Journal of Theological Studies, II, 1901, p. 390, n. 1); Simon din Thessalonic, De sacro templo, c. CXIIII (P.G., t. 155, col. 352) face din împărat - în legătură cu împărtăşania - un diacon.

142

REGII TAUMATURGI

REGALITATEA SACERDOTALA

143

arătat în acelaşi rol Părinţilor de la Conciliul din Konstanz. Astfel, suveranii aceştia întorceau în mod ingenios, spre gloria lor, teoria elaborată cîndva într-o cu totul altă intenţie; pentru că apariţia lor impozantă la strană, acoperiţi cu podoabele imperiale, în mijlocul fastului marilor liturghii, sublinia în ochii mulţimilor, mai bine decît orice alt gest, participarea lor la caracterul ecleziastic. Prestigiul obţinut din acest privilegiu părea atît de strălucitor, încît în străinătate lumea devenea cu uşurinţă bănuitoare. Cînd, în 1378, Carol al IV-lea a venit să-l viziteze în Franţa pe nepotul său, regele Carol al V-lea, el a trebuit să-şi întîrzie întrucîtva călătoria, pentru a sărbători Crăciunul pe pămîntul imperiului, deoarece guvernul francez i-a adus la cunoştinţă că nu va fi autorizat, în regat, să participe la utrenie: nu s-ar fi îngăduit ca împăratul să îndeplinească public, în statele regelui Franţei, o slujbă religioasă de care regele Franţei nu era în stare¹.

într-adevăr, regii Franţei n-au fost niciodată diaconi sau subdiaconi. Este drept că în ordines pentru încoronarea de la Reims, începînd din secolul al XIII-lea, găsim aceste cuvinte, în legătură cu tunica pe care regii o îmbracă după miruire; ea trebuie „să fie făcută în felul tunicii cu care sînt îmbrăcaţi subdiaconii la mesă". Dar paralelismul nu continuă în mod coerent. în aceleaşi documente, îmbrăcămintea regală purtată pe deasupra este com­parată cu patrafirul preotului². Dar ceremonialul lui Carol al V-lea va introduce în costumaţie un element nou, care sugerează alte analogii: ni se spune că regele poate, dacă vrea, să-şi pună, după oncţiune, nişte mănuşi suple, aşa cum au obiceiul să facă episcopii la consacrarea lor. Deci, fără vreo asimilare precisă, totul contribuia din ce în ce mai mult să evoce, în legătură cu veşmintele purtate de suveran în ziua în care primea miruirea şi coroana, ideea unor podoabe sacerdotale sau pontificale. Căci nu continuau să se spună în acea zi vechile rugăciuni care traduceau, la fiecare rînd, dorinţa de a stabili un fel de echivalenţă între cele două miruiri - cea regală şi cea sacerdotală?³

1. Pentru Carol al IV-lea, R. Delachenal, Histoire de Charles V, I, 1909, p. 278, n. 1 (miniatura citată este reprodusă acum în t. IV din Chronique de Jean II et Charles V, ed. Delachenal, Soc. de l'bist. de France, pi. XXXII). Pentru Sigismund, Chronique duReligieuxdeSaint-Denys, ed. L. Bellaguet (Doc. ined), V, p. 470. în ceremonialul pontifical al lui Pierre Amelii (1370-75), citim în legătură cu mesa papală de Crăciun: „Si imperator vel rex sit in curia hac nocte, sacrista et clerici praesentant sibi librum legendarum, in quo debet legere quintam lectionem, et eum honeste instruunt de ceremoniis observandis in petendo benedictionem, in bsvando ensem cum vagina, et extrahendo, ipsum vibrando..." (Mabillon, Museum italicum, II, in-4°, 1689, P- 325). în schimb, fără îndoială că nu trebuie să vedem decît o pură fantezie în afirmaţia ce urmează, reprodusă de Martene, De antiquis Ecclesiae ritibus, I, II, c. IX, ed. de Bassano, folio, 1788, II, p. 213: „ex codice Bigotiano" fără vreo altă indicaţie de dată sau de provenienţă: la mesa rostită la intrarea împăratului în Roma, după alegerea sa, „împăratul trebuie să spună evanghelia, iar regele Siciliei, epistola. Dar dacă regele Franţei este prezent, el trebuie s-o spună înaintea acestuia".

2. H. Schreuer, Ueber altfranzosische Kronungsordnungeu. Weimar 1909 (extras, revăzut, din Zeitschrifl der Savigny-Stiftung, G.A., 1909), pp. 38 şi 46; E.S. Devvick, The coronation book of Charles V of France, col. 8; Jean Golein, mai jos, Apendice IV, p. 332. Cred că trebuie să mai amintesc încă o dată că, în lipsa oricărei clasificări cu adevărat critice a acelor ordines ale încoronării franceze (lucrările lui H. Schreuer n-au avut ca obiect decît izvoarele tipărite), nu putem spune despre ritualul acestei ceremonii decît lucruri vagi şi nesigure.

3- Pentru mănuşi, v. Devvick, loc. cit., col. 32: „Postea si uoluerit rex cirotecas subtiles induere sicut faciunt episcopi dum consecrantur"; cf. nota, col. 82. Rugăciuni: „Christe perunge hune regem in regimen unde unxisti sacerdotes..."; „Deus

în Anglia, ritualul - atît în denumirea oficială a veşmintelor, cît şi în textele liturgice - nu trezeşte chiar atît de evident, ca în Franţa, amintirea diferitelor hirotonisiri ecleziastice. Vrem însă să ştim ce impresie putea face asupra publicului splendoarea fastului monarhic? N-avem decît să citim acea relatare a încoronării lui Henric al Vl-lea, în care autorul - un con­temporan - vorbeşte fără să clipească despre „haina episcopală" îmbrăcată de rege¹.

încoronarea şi miruirea nu reprezentau singurul act care punea în lumină caracterul cvasi-sacerdotal al regilor. Cînd, spre sfîrşitul secolului al XIII-lea, s-a stabilit obiceiul de a rezerva doar preoţilor împărtăşania sub cele două specii, accentuîndu-se astfel printr-o trăsătură viguroasă distincţia între cler şi laici, noua regulă nu s-a aplicat nicidecum tuturor suveranilor. împăratul, la încoronarea lui, a continuat să se împărtăşească cu vin şi pîine. în Franţa, Filip de Valois a făcut să i se recunoască, în 1344, de către papa Clement VI o prerogativă similară şi nu doar una limitată la o împrejurare particulară, ca pentru împărat, ci una fără nici un fel de restricţie. Ea a fost acordată atît reginei cît şi ducelui de Normandia, moştenitorul prezumtiv al regatului — viitorul Ioan al II-lea - şi ducesei, soţia acestuia. Autorizaţiile erau date sub formă personală; cu toate acestea, fie că privilegiul a fost reînnoit ulterior în mod expres, fie, mai curînd, că obiceiul a căpătat treptat putere de lege, printr-un fel de toleranţă tacită — regii Franţei n-au mai încetat de atunci, timp de mai multe secole, să se folosească de gloriosul privilegiu. A fost nevoie de tulburările religioase care au agitat creştinătatea, începînd din secolul al XV-lea, şi de discuţiile al căror obiect a fost atunci disciplina euharistică, pentru a-i constrînge pe principi să renunţe, cel puţin parţial sau temporar, la dubla împărtăşanie. Frederic al III-lea, consfinţit împărat la 19 martie 1452, nu s-a împărtăşit în acea zi decît cu ostia. Dacă s-ar fi respectat vechiul obicei, s-ar fi riscat să pară că pactizează cu doctrinele husite. Tradiţia era, de altfel, întreruptă; a fost reînnodată ulterior, cel mai tîrziu în secolul al XVII-lea; a fost extinsă atunci chiar şi la alte solemnităţi decît încoronarea. Chiar şi în zilele noastre, împăratul Austriei, ultim moşte­nitor al monarhiilor sacre de odinioară, se împărtăşea sub cele două specii, în fiecare Joie Mare. în Franţa, după Henric al IV-lea, regii n-au mai avut acces la potir decît în ziua încoronării. Nu se cuvenea ca navarezul, devenit catolic, să continuie să respecte acelaşi rit de împărtăşanie ca în timpul ereziei lui; supuşii săi, prost informaţi, ar fi putut găsi într-asta un motiv de a-i pune la îndoială convertirea. Cel puţin pînă la sfîrşitul Vechiului Regim, ceremonialul încoronării a rămas, din acest punct de vedere² constant.

electorum... Iterumque sacerdotem aaron"; „Accipe coronam..." (cu formula: „per hanc te participem ministerii noştri non ignores..."), ibid. col. 29 şi 36. Mănuşile par a fi fost introduse la început în ceremonial ca să se răspundă unei necesităţi de ordin propriu-zis ritual: ele servesc să apere mirul de orice profanare după oncţiunea mîinilor: cf. Dewick, loc. cit. şi mai ales Jean Golein, mai jos, p. 333. Dar folosirea lor a sugerat şi costumul episcopal; de remarcat că Jean Golein care, de obicei, evită să insiste prea mult asupra caracterului sacerdotal al regalităţii, ignoră această apropiere, sau o trece sub tăcere.

1. Brit. Mus. Cotton Nero, C. IX, fol. 173, citat de Legg, Coronation Records, p. XI, n. 4.

2. Indicaţii generale privind istoria şi doctrina împărtăşaniei în Vacant şi Mangenot, Dictionnaire de theologie catholique, articolul Communion. Asupra împărtăşaniei sub cele două specii de către împăraţi, v. A. Diemand, Das Ceremoniell der Kaiserkronungen, p. 93, n. 2. Pius IV, printr-un fel de condescendenţă faţă de simpatiile luterane ale lui Maximilian al Il-lea, a trebuit să-i dea dreptul să se folosească de potir (cf. J. Schlecht, Histor. Jahrbuch, XIV (1893), p. 1), dar nu se ştie

144

REGII TAUMATURG!

Fără îndoială, nu trebuie să uităm că împărtăşania sub cele două specii n-a fost niciodată rezervată preoţilor decît printr-o regulă disciplinară, care se poate formula şi s-a şi formulat realmente uneori; se spune că papii au acordat-o cîteodată, chiar şi în zilele noastre, anumitor laici eminenţi, cărora cu siguranţă nu aveau intenţia să le recunoască nici un fel de caracter sacerdotal. De acord. Dar atunci cînd e vorba de privilegiul euharistie al regilor, cum să ne îndoim că el şi-a avut originea în acea concepţie despre monarhia sacră şi, dacă se poate spune aşa, supra-laică, a cărei vigoare este atestată de atîtea fapte? El a apărut exact în momentul, sau aproape de momentul în care marea masă a credincioşilor s-a văzut îndepărtată pentru totdeauna de la potir: ca şi cînd suveranii temporali sau cel puţin unii dintre ei - căci niciodată regii Angliei n-au obţinut şi poate nici n-au căutat aceeaşi favoare ca vecinii lor din Franţa - ar fi refuzat să se lase confundaţi cu această mulţime banală. în bulele lui Clement VI, privilegiul este însoţit de auto­rizaţia, foarte semnificativă, de a atinge obiectele sacre - e drept, cu excepţia Trupului Domnului, a cărui mînuire le rămînea îngăduită doar preoţilor. Dar această rezervă n-are nimic prea uluitor în ea; se ştie destul de bine că asimilarea regalităţii cu sacerdoţiul n-a fost niciodată perfectă, fiindcă nici nu putea fi; ceea ce nu împiedica să fi existat şi apropieri. La fel, în Bizanţ,

dacă de aici a luat naştere definitiv revenirea la vechiul obicei, atestat sub Leopold al III-lea. Pentru Franţa, bulele lui Clement VI, din 1344, în favoarea lui Filip al Vl-lea, a reginei, soţia lui, a ducelui de Norraandia şi a ducesei - în Baronius Raynaldus, Annales, ed. Theiner, XXV, analizate, în afară de aceea privitoare la duce, publicată integral; trebuie să credem că aveau toate acelaşi conţinut. Neîndoielnic, ca urmare a unui lapsus, Mabillon, în Museum Italicum, II, in-4°, 1689, p. lxij, afirmă că acelaşi privilegiu a fost acordat concomitent şi ducelui de Burgundia. Bula în favoarea ducelui Normandiei — şi, după toate aparenţele, şi celelalte - comportă de asemenea autorizaţia: „ut quae sacra sunty praeterquam corpus Dominicum, quod per alios quam per sacerdotes tractari non convenit, tangere quoties opportunum fuerit... valeas". împărtăşanie sub cele două specii la încoronarea lui Carol al V-lea; Dewick, The coronalion book of Charles V of France, col. 43 şi (pentru regină) 49; cf. col. 87. Asupra schimbării care a avut loc sub Henric al IV-lea, Du Peyrat, Histoire ecclesiastique de la Cour, pp. 727-729; du Peyrat n-o atribuie decît „inadvertenţei celor care la convertirea sa au început mai întîi să-i conducă Paraclisul"; eu prefer să presupun motivul indicat mai sus; cf. pentru obiceiul secolului următor, Oroux, Histoire ecclesiastique de la cour, I, p. 253, n. (1). Potrivit unui teolog catolic din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Gasparus Cassalius, De caena et calice Domini, Veneţia 1563, c. II, citat de Henriquez, Summa Theologiae Moralis, in-8°, Mainz 1613, lib. VIII, c. XIIV, § 7, n.n.o., regele Franţei nu s-ar fi folosit de acest privilegiu decît la încoronare şi în ceasul morţii. Dacă informaţia este exactă, ea dovedeşte fără îndoială că, încă înainte de Henric al IV-lea, teama de a părea că se cedează protestantismului determinase reducerea exercitării acestei prerogative de cult. Este curios că ceremonialul împărtăşaniei regale conţinut în ms. 2734 de la Bibi. Mazarine, ce datează din secolul al XVII-lea şi probabil din timpul domniei lui Ludovic al XIH-lea, prevede împărtăşirea sub cele două specii; probabil că autorul s-a mărginit să reproducă un ceremonial mai vechi; textul acesta a fost publicai de Franklin, La vie privee, Les medecins, p. 300; el lipseşte în ms. analog păstrat la Bibi. Nat. sub cota francez 4321; cf. mai jos, p. 251, n. 1. Disertaţia lui Gabriel Kehler, Christianissimi regis Galliae Communionemsub utraque..., in-4°; Wittenberg [1686] este un pamflet protestant lipsit de interes. N-am putut vedea J.F. Mayer, Christianissmi regis Galliae communio sub utraque, Wittenberg, aceeaşi dată. în Anglia nu există indicii că regii s-ar fi împărtăşit sub ambele specii înainte de Reformă: Legg, Coronation records, p. lxi. Documente figurative relative la împăr­tăşirea regelui Franţei sub cele două specii: mai jos, Apendice II, nr. 2 şi 3 şi Dewick, The coronation book, pi. 28.

REGALITATEA SACERDOTALĂ

141

unde ritul împărtăşirii - deşi foarte diferit de obiceiurile latine - stabilea de asemenea o deosebire între laici şi clerici, doar aceştia din urmă fiind admişi să consume separat pîinea şi vinul, în vreme ce basileus, în ziua încoronării, se împărtăşea ca şi preoţii, „(jernep xaî 5i iepelq"¹; nici el nu era „un laic pur". De altminteri, chiar dacă primul motiv al onoarei speciale acordate regilor din Occident n-ar fi fost acela pe care l-am spus, sentimentul public ar fi ajuns repede să-i dea această interpretare. Jean Golein, în tratatul său despre încoronare, după ce a menţionat că regele şi regina primesc de la arhiepiscop vinul dimpreună cu ostia, remarcă faptul că un asemenea rit nu poate fi decît semnul uneia sau alteia dintre cele două „demnităţi": cea „regală" şi cea „preoţească". Formula era prudentă; putem noi însă crede că vulgul se abţinea să conchidă că prima demnitate participa la cea de a doua ? Vom afla mai departe această concluzie enunţată expres, în secolul al XVII-lea, de nişte autori plini de gravitate; dar nu e nici o îndoială că opinia generală s-a îndreptat în acea direcţie mult mai devreme². Un mare poet, autorul Ctntecului lui Roland, a conturat în versurile sale, sub numele prestigios al lui Carol cel Mare, imaginea ideală a suveranului creştin, aşa cum era concepută în preajma sa. Or, iată ce gesturi îi atribuie el marelui împărat: sînt cele ale unui rege-preot. Cînd Ganelon pleacă în misiunea primejdioasă în care l-a trimis ura lui Roland, Carol, făcînd deasupra lui semnul crucii, îi dă iertarea. Mai tîrziu, cînd francii se pregătesc să se lupte cu emirul Baligant, apare în faţa şefului suprem al armatei al şaselea corp de bătaie, cel al locuitorilor din Poitou şi al baronilor din Auvergne; împăratul îşi ridică dreapta şi binecuvîntează trupele:

„Sis benei'st Carles de sa main destre"³ *

Vechiul poem pe care, ce-i drept, ca reacţie împotriva unor teorii astăzi definitiv condamnate, unii îşi permit să-l întinerească poate prea mult cîteodată, poartă în concepţiile ecleziastice ale autorului său pecetea unei stări de spirit destul de arhaice. Numeroşi preoţi, cîştigaţi la doctrine mai riguroase în privinţa distingerii între profan şi sacru, trebuie să fi aflat aci nişte teme de scandal. Arhiepiscopul Turpin care, fără să se mulţumească să lupte cu aceeaşi ardoare ca şi un laic, îşi înalţă felul de comportare pînă la teorie şi opune atît de energic preţuirea sa pentru luptători dispreţului resimţit pentru călugări, ar fi fost destituit pur şi simplu de către emisarii marilor papi reformatori¹, întocmai ca şi urmaşul său Manasse din Reims. Se

1- Ferdinand Kattenbusch, Lehrbuch der uergleichenden Confessionskunde, I, 1892, pp. 388 şi 498, şi mai sus, p. 141, n. 3.

2. Text de Jean Golein, mai jos, Apendice IV, p. 334; pentru interpretarea împărtăşaniei sub cele două specii, aşa cum era dată în secolul al XVII-lea, v. mai jos, p. 243.

3. V. 340 şi v. 3066. Citez după ed. J. Bedier

* „Pe şase-l binecuvîntă Carol cu mîna sa dreaptă" [N.tr.J.

4. Despre Turpin, v. în special v. 1876 şi urm. Pasajul acesta era deja scris cînd am putut lua cunoştinţă de cartea D-lui P. Boissonnade, Du nouveau surla Chanson de Roland, 1923. Comparaţia cu Manasse din Reims i-a venit în minte şi D-lui Boissonnade (p. 327). Ţin de altfel să adaug că nu înţeleg să vorbesc aici decît de o simplă comparaţie şi că nu pretind cîtuşi de puţin să-l prezint pe Turpin ca un pseudonim poetic al lui Manasse: Roland n-are nimic dintr-un roman cu cheie! Dar cum poate Dl. Boissonnade să scrie că autorul Ctntecului „mărturiseşte ideile unui aderent la reforma gregoriană sau teocratică"? (p. 444; cf. despre personajul Charlemagne interpretat ca „suveran ideal al marii teocraţii visate de Grigore VII", p. 312). Versurile 3094 şi 373 citate în sprijinul acestei teze dovedeasc pur şi simplu că „Turold" ştia că Charlemagne fusese în bune raporturi cu papii; cît despre v. 2998, de asemenea invocat, el arată că poetul nostru îl considera pe Sf. Petru ca pe

146

REGII TAUMATURGI

simte că mişcarea gregoriană n-a trecut încă în mod serios pe aici. Acţiunea ei s-a făcut resimţită, din contra, mai tîrziu, asupra unuia dintre cei care au refăcut Cîntecul lui Roland. Cînd, către începutul secolului al XIII-lea, un versificator a reluat vechea versiune bazată pe asonante ca s-o prevadă cu rime, el a crezut că trebuie s-o aducă totodată la gustul zilei şi în ce priveşte fondul religos. El a suprimat iertarea dată lui Ganelon. A mai rămas doar binecuvântarea dată trupelor¹. Ea n-avea nimic care să nu fie conform cu moravurile contemporane. Cam în aceeaşi vreme, un principe în carne şi oase şi-a putut vedea - întocmai ca împăratul din legendă - soldaţii înclinîndu-se, înainte de luptă, sub mîna lui protectoare: la Bouvines, înainte să înceapă bătălia, Filip August - potrivit mărturiei lui Guillaum le Breton, capelanul său, care se găsea în acea zi lîngă el, şi-a binecuvîntat cavalerii². Filip auzise, neîndoielnic, recitindu-se Roland; în preajma sa, de altfel, tradiţiile carolingiene aveau o mare trecere; învăţaţii săi îl egalau cu Carol cel Mare, ba chiar pretindeau — nu ştim prin ce întorsătură de genealogişti -să-l facă să coboare din acesta³. Poate că, pe cîmpul de bătălie pe care avea să joace o partidă hotărîtoare, şi-a amintit de gestul atribuit de menestreli pretinsului său strămoş şi l-a copiat cu bună ştiinţă. N-ar fi nimic uluitor într-o asemenea imitaţie. Epopeile medievale au fost ca un fel de Plutarh din care, în acea epocă mai „literară" decît se crede uneori, oamenii de acţiune şi-au luat adesea frumoase exemple. Epopeile au contribuit din plin, în special la menţinerea şi întărirea în conştiinţe a unui anumit ideal despre stat şi regalitate. însă fie că era sau nu inspirat de un model poetic, sentimentul forţei sacre şi cvasi-sacerdotale atribuit mîinii regale era cel ce se exprima elocvent în această binecuvîntare războinică. Mai este nevoie să amintim că însuşi acest cuvînt de a binecuvînta desemna în mod curent, în Anglia, actul regelui care îi atingea pe bolnavi ca să le alunge boala?

un mare Sfînt: cine s-a îndoit vreodată de asta? Dacă am vrea să urmărim ideea de rege-preot în literatură (ceea ce nu e intenţia noastră aici), s-ar putea exploata fără îndoială ciclul Graalului, care e atît de încărcat de elemente arhaice şi precreştine.

1. Versiunea rimată a ms. de la Châteauroux şi Veneţia VII, W. Foerster, Altfranzosische Bibliothek, VI, str. XXXI (v. 340); pentru v. 3066, str. CCLXXXVIII. Ar putea să pară că iertarea dată de împărat n-ar fi trebuit să şocheze decît într-un chip moderat spiritele cele mai ortodoxe ale vremii; căci, pînă la Contrareformă, un obicei foarte râspîndit, pe care teologii nu l-au combătut decît foarte tîrziu şi cu multă ezitare, îngăduia laicilor, în caz de urgenţă, să aplice spovedania; Joinville ne-a povestit cum, într-un ceas de primejdie, Gui d'Ibelin i s-a spovedit: „şi eu i-am zis: te iert cu acea putere pe care mi-a dat-o Dumnezeu" (c. LXX; ed. Soc. de l'Hist. de France, pp. 125-126): cf. Georg Gromer, Die Laienbeicht im Mittelalter (Veroffentlich. aus dem Kirchenhistor. Seminar Munchen, III, 7), Miinchen 1909 şi C.J. Merk, Anschauungen uberdieLehre... derKirche im altfranzosischen Heldenepos(Zeitschr. fur Romanische Philologie, Beiheft XII), p. 120. Dar aceste spovedanii primite şi aceste iertări date - cu rezerve: „de tel pooir que Diex m'a donnei'' - într-un moment de nevoie presantă, cînd nu era nici un preot la îndemînă, nu puteau fi comparate cu gestul lui Carol cel Mare, făcut în sînul unei armate pe care tradiţia o reprezenta ca fiind prevăzută cu un cler numeros.

2. Cbronique, § 184, ed. Delaborde (Soc. de l'hist. de France), I, p. 273: „His dictis, petierunt milites a rege benedictionem, qui, mânu elevata, oravit eis a Domino benedictionem...".

3. Cf. H. Francois-Delaborde, Recueil des actes de Philippe-Auguste, I, pp. XXX-XXXI. într-un studiu de ansamblu asupra regalităţii franceze, ar fi cazul, bineînţeles, să se insiste asupra influenţei, pe cît se pare foarte profunde, pe care tradiţia carolingiană şi literatura referitoare la Carol cel Mare au exercitat-o asupra regilor noştri şi a anturajului lor; nu pot decît să indic în treacăt acest aspect, chiar dacă voi reveni asupra lui — poate — altundeva şi mai tîrziu.

REGALITATEA SACERDOTALĂ

147

După cum vedem, regii, în Evul Mediu, n-au încetat niciodată să pară în ochii supuşilor că participă mai mult sau mai puţin vag la gloria sacer­doţiului. Era, în fond, un adevăr recunoscut aproape de toată lumea, dar un adevăr care nu era bine să fie rostit. Iată cu cîtă timiditate încă, sub Filip cel Frumos, cardinalul Jean le Moine, pe care nu l-am putea considera totuşi un avocat al ideilor teocratice, arată (în legătură cu dreptul regilor de a casa veniturile diocezelor vacante, exercitat de regii Franţei şi Angliei) că „regii care sînt unşi nu par să aibă rolul de simpli laici, ci dimpotrivă, par să-l depăşească"¹. Cu toate acestea, către mijlocul secolului al XIV-lea, s-a început din nou să se vorbească mai liber despre acest subiect. în Anglia, Wycliff, într-una din operele sale de tinereţe, Tratatul despre Funcţia Regelui, scris în 1379, deşi despărţea cu multă precizie cele două puteri, cea vremelnică şi cea spirituală, califică regalitatea ca fiind de ordinul Bisericii, ordo in ecclesia². în Franţa, anturajul lui Carol al V-lea adună cu sîrguinţă toate riturile şi toate tradiţiile capabile să pună în relief valoarea sacră a regalităţii. Jean Golein, interpret fidel, după toate aparenţele, al gîndirii stăpînului său, ţine să rămînă ortodox; el ne asigură în mod expres că oncţiunea nu-l face pe rege preot şi nici sfînt „întrucît nu face minuni"; el nu ascunde însă faptul că această „oncţiune regală" se apropie foarte mult de „cinul preoţesc" şi nu se teme să ne vorbească despre „«religia» regală"³.

A venit apoi Marea Schismă şi îndelunga tulburare pe care a aruncat-o nu numai în disciplina Bisericii, dar şi ca o consecinţă - cel puţin în parte, fiindcă criza a avut cauze multiple —, în viaţa religioasă însăşi. Limbile s-au dezlegat atunci cu totul. în Anglia, specialistul în drept canonic Lyndwood, în a sa Provincială, compusă în 1430, semnalează ca fiind răspîndită (fără de altminteri să i se asocieze) părerea conform căreia „regele miruit n-ar fi o persoană pur laică, ci o persoană mixtă"'⁴. Iar ilustrul umanist din Champagne, Nicolas de Clamanges îi scria tot unui suveran englez, Henric al V-lea, următoarele cuvinte în care vechea noţiune aproape preistorică a regelui-preot se arată în toată goliciunea, fără să se ascundă sub masca ambiguă a nu ştiu cărei condiţii „mixte", ca la teoreticienii de care vorbeşte Lyndwood: „Domnul a afirmat că regalitatea trebuie să fie sacerdotală, căci prin sfînta oncţiune cu mir, regii, în religia creştină, trebuie să fie consideraţi ca sfinţi, asemenea preoţilor"'.

Ca să spunem adevărul, Nicolas de Clamanges nu părea a se adresa unui rege al Angliei; el vorbea mai curînd ca un învăţat francez şi reflecta ideile mediilor franceze. într-adevăr, în Franţa, asemenea concepţii erau pe atunci absolut curente şi se exprimau fără vreo constringere. Dacă cineva doreşte

1- Apparatus in librum Sextum, lib. III, tit IV: Depraebendis, c. II, Licet; Bibi. Nat. latin 16901, fol. 66 v°: Jtem reges, qui inuncti sunt, partem (?) laici meri obţinere non videtur, sed excedere eandem". Despre cardinalul Le Moine, cf. R. Scholz, Die Publizistik zur Zeit Philipps des Schonen, pp. 194 şi urm.

2. Tractatus de officio regis, ed A.W. Polard şi Ch. Sayle, Londra 1887 (Wyclif's Latin Works, ed. by the Wyclif Society X), pp. 10-11: ,,Ex istis patet quod regia potestas, que est ordo in ecclesia..."; Tractatus, posterior cu cîteva luni începutului Marii Schisme, a fost scris într-un moment cînd acest eveniment era încă departe de a-şi fi produs consecinţele doctrinale.

3. Mai jos, pp. 333-337.

4. Lib. III, tit. 2; ed. din 1525, Londra, in-4°, p. 92 v°: „nonobstante quod rex unctus non sit mere persona laica, sed mixtam secundum quosdam".

5. Opera omnia, in 4°, Leyda 1604, ep. CXXXVII: „Ideo autem Regnum sacerdotale esse debere Dominus adstruit, quia propter sacram chrismatis unctionem Reges in christiana religione ad similitudinem Sacerdotum sancti esse debent...".

148

REGII TAUMATURGI

exemple, nu vom avea altă dificultate decît de a alege. în 1380, episcopul de Arras, Pierre Masuyer, pledează în Parlament împotriva superiorului său, arhiepiscopul din Reims şi a consiliului de canonici din acest oraş; e o problemă gravă: episcopul, promovat de curînd, a refuzat să presteze jurămîntul obişnuit superiorului şi sâ-i ofere, ca dar de instalare pe scaun, mantia pe care o prescrie un obicei străvechi (cel puţin aşa se spune la Reims). Procesul interesează deci disciplina ecleziastică; din această cauză arhiepiscopul vrea să-l cheme la propriul său tribunal şi refuză să recunoască în această materie, care e după părerea sa în întregime spirituală, dreptul de jurisdicţie al Parlamentului. Episcopul, dimpotrivă, cere Curţii care îl reprezintă pe rege să se declare competentă; iată unul dintre argumentele lui: „Regele, Stâpînul nostru, nu are numai temporalitate, ci, o dată cu ea, şi divinitate, căci el este inunctus şi aduce venit din -regală- la eparhiile vacante"¹. De remarcat această ultimă parte a frazei. Facultatea de a avea grijă de beneficiile ecleziastice, în timpul vacanţelor episcopatelor supuse acestui drept numit „regale", apare în scrierile epocii, cînd ca o dovadă, cînd ca o consecinţă logică a caracterului sacerdotal atribuit regalităţii. Am întîlnit deja acea pledoarie din 1493, cînd, în legătură cu o cauză în care se punea incidental problema „regalei", un avocat, crezînd că e nevoie să demonstreze că regele „nu e un simplu laic", mergea pînă acolo încît invoca argumentul miracolului². încă din 1477, maestrul Framberge, tot în faţa Parlamentului şi tot într-o dezbatere de acelaşi gen, îşi construia o întreagă parte a discursului pe tema regalităţii sacre; e drept că nu făcea nici o aluzie la vindecările miraculoase; dar legendele cu privire la originea cerească a oncţiunii, pe care le vom studia mai departe, apar la loc de cinste; iar la sfîrşitul dezvoltării, ca fiind partea cea mai avansată, concluzia: „aşa cum s-a spus, regele nu e pur şi simplu laic"³. Să părăsim acum curţile de justiţie. Jean Jouvenel des Ursins, pe rînd episcop de Beauvais, episcop de Laon, arhiepiscop de Reims, a fost una dintre marile figuri ale clerului francez, sub Carol al VH-lea şi Ludovic al XI-lea. în predicile, în memoriile sale, aceeaşi idee revine neîncetat: regele nu este „doar o persoană laică"; graţie încoronării şi miruirii, el este „persoană ecleziastică", „prelat ecleziastic", îi spune într-o zi Jean Jouvenel „suveranului său stăpîn", Carol al VII-lea\ Se

1. P. Pithou, Preuves des libertez de l'eglise gallicane, II, in-4°, 1639, p- 995.

2. Mai sus, p. 101, n. 1.

3. Pledoaria lui Framberge pentru maestrul Pierre de Croisay, reclamant, împotriva cardinalului d'Estouteville, apărător: 14 iulie 1477; Arch. Nat. X IA 4818, fol. 258 v° şi urm. Fol. 262: „Sed ponis ex institucione canonica subsequente, que non excludit regem sacratissimum unctione sacra miraculose et celitus missa, qui tanquam persona sacrata capax est rerum spiritualium large accipiendo..." Şi repeta întruna că prin drepturile canonice vrea să se arate că „interdicta est administracio spiritualium laicys", ceea ce trebuie înţeles „de mere laicis, et non de personis sacratis et sublimibus qui ecclesie temporalitates obtulerunt in habundancia...". Mai

departe, pe aceeaşi fol.: „regi, qui est sacrata persona". Şi pe fol. 262 v°.....ut

dictum est, rex non est mere laicus". Mi-a fost atrasă atenţia asupra acestui text de R. Delachenal, Histoire des avocats au Parlement de Paris, 1885, p. 204.

4. Memoriu adresat lui Carol al VH-lea, în Noel Valois, Histoire de la Pragmatique Sanction, 1906, p. 216: „Şi, ca şef şi primă persoană ecleziastică..."; discurs asupra diferendului dintre regii Franţei şi ai Angliei, citat de Godefroy, Ceremonial, p. 77: „Regele Franţei consacrat este persoană ecleziastică"; mustrarea regelui Carol al VIMea, Ibid. şi J. Jouvenel des Ursins, Histoire de Charles VI, ed. Godefroy, folio 1653, Annolations, p. 628: „în privinţa voastră, Suveranul şi Stâpînul meu, nu sînteţi doar o persoană laică, ci Prelat Ecleziastic, primul care există în Regatul vostru după Papă, braţul drept al Bisericii".

REGALITATEA SACERDOTALĂ

149

leme, poate, cineva că aceşti iubitori de pledoarii, zeloşi să adune arme din toate părţile ca să-şi apere cauza, că acest politician al Bisericii, obsedat de planul de a menţine între limite înguste acţiunea papalităţii, n-ar fi decît nişte martori destul de mediocri, cînd e vorba de sondat opinia religioasă a vremii lor? Dar atunci să-l ascultăm pe unul dintre cei mai mari doctori cu care se laudă catolicismul francez, pe unul dintre prinţii misticismului creştin, pe Jean Gerson; în ziua de Bobotează a anului 1390, el predică în faţa lui Carol al Vl-lea şi a principilor: ce poate fi mai semnificativ decît termenii folosiţi ca să se adreseze tînârului suveran: „Rege prea creştin, rege consa­crat prin miracol, rege spiritual şi sacerdotal..."?¹

Unele dintre textele citate mai sus sînt bine cunoscute. Cuvintele lui Jean Jouvenel des Ursins mai cu seamă au fost reproduse de toţi istoricii care au încercat să pună în lumină caracterul sacru al monarhiei franceze. Dar poate că nu s-a acordat întotdeauna o atenţie suficientă datei la care au fost rostite. Cu două secole mai devreme, ne-ar fi foarte greu să aflăm asemenea cuvinte; nici chiar polemiştii aflaţi în slujba lui Filip cel Frumos nu vorbeau pe un asemenea ton. Pe deasupra unor lungi ani de tăcere, clericii francezi din secolele al XIV-lea şi al XV-lea se întîlneau, în îndrăzneţul lor elogiu al regalităţii sacerdotale, cu publiciştii imperiali din vremea disputei gregoriene. Simplă întîlnire, de altminteri, fără vreo influenţă directă (unde ar fi putut citi Nicolas de Clamanges pamfletele uitate ale unui Gui d'Osnabriick şi ale Anonimului din York?), sau, mai bine zis, continuitate a unei aceleiaşi idei care, întrucît nu încetase niciodată să se încorporeze într-o mulţime de rituri şi obiceiuri, nu putuse să se cufunde în uitare şi rămînea gata oricînd să recapete glas în ziua în care împrejurările aveau s-o permită ? Care au fost acele împrejurări ce i-au favorizat, în cele din urmă, trezirea? Am arătat-o deja: criza Bisericii şi, mai ales, a papalităţii au provocat o întoarcere a spiritelor, chiar şi a celor mai evlavioase şi mai ortodoxe, la nişte noţiuni de multă vreme condamnate. Oare nu vedem această schimbare de atitudine manifestîndu-se în Franţa, cam în aceeaşi epocă şi într-un chip foarte caracteristic, prin transformarea unui vechi abuz, pînă atunci lăsat cu prudenţă în umbră, într-un privilegiu proclamat sus şi tare? în pofida reformei secolelor al XI-lea şi al XIl-lea, regii păstraseră mereu în mîinile lor anumite demnităţi monastice, moşteniri de la strămoşii lor cei mai îndepărtaţi, dinainte chiar de venirea la tron a dinastiei: abaţia de la Saint-Martin din Tours, de exemplu, sau aceea de la Saint-Aignan din Orleans. Dar, după triumful aparent al reformatorilor, ei se fereau să se laude cu o asemenea infracţiune faţă de regulile cele mai venerate; de acum înainte, ei încep să-şi facă un titlu de glorie din această situaţie şi se servesc de ea - ei sau adepţii lor - ca de un argument pentru a-şi dovedi un caracter ecleziastic şi, ca atare, dreptul lor de a domina mai mult sau mai puţin clerul din statele lor². în aceste vremuri tulburi, oricine apără supre­maţia pontificală, nu vrea să vadă în regi decît nişte laici; dimpotrivă, oricine

1. Bibi. Nat., ms. franc. 1029, fol. 90a; traducere latină în Opera, ed. din 1606, fol., ParsIV, col. 644; cf. E. Bourret, Essai historique et critique sur Ies sermons frangais de Gerson, 1858, pp. 56 şi urm. şi p. 87, n. 1.

2. Cf. Grassaile, Regalium Franciae tura omnia, lib. II, p. 17; P. Pithou, Preuues, p. 13; R. Hubert, Antiquilez historiques de l'eglise royale de Saint Aignan d'Orleans, in-4°, Orleans 1661, pp. 83 şi urm.; E.R. Vaucelle, La collegiale de Saint-Martin de Tours. des origines ă Vavenement des Valois (Bullet. et Mem. Soc. Arcbeol. Tours, Mem. XIVI), pp. 80-81. Potrivit lui Vaucelle, Carol al VH-lea a făcut caz de titlul sâu de abate de Saint-Martin, în faţa conciliului de la Basel (p. 81, n. 2, fără referinţe).

ISO

REGII TAUMATURGI

PROBLEMA ONCŢIUNII