Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

L

1. Du Laurens, De mirabili, p. 19; du Peyrat, Histoire ecclesiastique de la Cour pp. 796-801.

2. Loc. cit. p. 64: „sed ea cogimur dicere, vel fictitia, si non vere aegri: vel fieri physica aliqua vi emplastrorum, aut aliorum adhibitorum: vel ex pacto tacito vel expresso cum daemone". Pentru observaţia privind persoanele prezentate la atingere şi nevindecate, v. p. 61; cf. mai jos, pp. 293-294. Anul în care a apărut prima ediţie din Disquisitionum (1593) este chiar anul convertirii lui Henric al IV-lea ; cu greu putea fi considerată Franţa atunci ca fiind condusă de regi catolici; în dezvoltarea sa despre scrofule, făcea oare Delrio aluzie la această greutate? Nu ştiu, întrucît n-am putut vedea ediţia anterioară celei din 1606, în care se găseşte (p. 65) formula prudentă: „De Franciae regibus; quorum adhuc nullus aperte haeresim professus fuit", reprodusă de ediţiile următoare.

270 REGII TAUMATURGI

2. Sfirşitul ritului englez

Tocmai în Anglia evenimentele politice au pus capăt mai întîi vechiului obicei al atingerii.

Bineînţeles că Iacob al Il-lea, nu era omul care să lase să cadă în desuetudine cea mai minunată dintre prerogativele monarhice. Mai degrabă ar fi adăugat ceva la patrimoniul transmis de predecesorii săi. Nu ne-am putea îndoi cîtuşi de puţin că în anturajul său anumite persoane nutreau proiectul de a reînvia vechiul rit al inelelor medicinale; de altminteri, simplă veleitate ce n-a fost urmată de vreun efect¹. în schimb, Iacob a atins de multe ori şi, ca şi fratele său, a văzut venind spre dînsul numeroşi bolnavi: 4422 din martie 1685 - prima lună, se pare, cînd a început să practice - pînă în decembrie a aceluiaşi an²; în zilele de 28 şi 30 august 1687, cu puţin mai mult de un an înainte de căderea sa, în strana catedralei din Chester, respectiv 350 şi 450 persoane³. La începutul domniei, acceptase pentru această ceremonie asistenţa preoţilor anglicani; dar, începînd din 1686, a recurs cu tot mai puţină plăcere la ei şi a preferat pe unii membri ai clerului catolic. în acelaşi timp, se pare, a înlocuit ritualul în vigoare începînd de la Iacob I prin vechea liturghie atribuită lui Henric al Vll-lea; el a reluat rugăciunile în latineşte, invocarea Sfintei Fecioare şi a Sfinţilor şi semnul crucii⁴. Această întoarcere n-a putut decît să contribuie la discre-
SFIRŞITUL RITULUI ENGLEZ

271

1. Biblioteca „Chirurgului Genera!" al armatei americane, de la Washington, posedă -într-o colecţie de piese privind atingerea scrofulelor — şi o mică broşură in-8°, de 8 p., intitulată The Ceremonies of blessing Cramp-Rings on Cood Friday, used by the Catholick Kings of England. Datorez o copie a acestui document extremei amabilităţi a locotenent-colonelului F.H. Garrison, care îl semnalase în articolul său intitulat A relic of the King's Evil; acelaşi text se găseşte reprodus 1° după un manuscris, de The literary magazine, 1792; 2° de W. Maskell, Monumenta ritualia, ed. a 2-a, III, p. 391; Maskell s-a servit de un ms. datat 1694, legat după un exemplar din Ceremoniesfor the Healing ofthem that be Diseased ivith the King 's Evil, used on the Time of King Henry VII, tipărite în 1686 din ordinul regelui (cf. Sparrow Simson, On theforms ofprayer, p. 289); 3° neîndoielnic, după Maskell, de Crawfurd, Cramp-rings, p. 184. Este traducerea fidelă a vechii liturghii, aşa cum o prezintă cartea de rugăciuni a Măriei Tudor. Broşura, păstrată la Washington, poartă (mare) data 1694 ; ea a fost tipărită deci, după căderea lui Iacob al Il-lea (1688). Dar o notă apărută în Notes and Queries, seria a 6-a, VIII (1883), p. 327, care semnalează existenţa acestui opuscul, indică faptul că el nu trebuie considerat probabil decît ca o retipărire; prima ediţie pare să fi apărut în 1686. Este chiar anul în care tipograful regal publica, din ordin, vechea liturghie a scrofulelor (infra, n. 4); de la care, pe de altă parte, Iacob al H-lea se străduia tot mai mult să se sustragă, pentru ceremonia atingerii, serviciului clerului anglican. De altfel, se pare că în mediile favorabile lui Iacob s-a râspîndit zvonul că ultimii Stuarţi binecuvîntaseră inelele: a se vedea, în legătură cu Iacob al III-lea, scrisoarea secretarului Principelui - care de altminteri neagă acest fapt - citată de Farquhar, IV, p. 169.

2. După certificatele privind împărţirea medaliilor, păstrate la Record Office: mai jos, Apendice I, p. 307.

3. The Diary ofDr Thomas Cartwright. bishop of Chester (Camden Society, XXII, 1843), pp. 74 şi 75.

4. Toate mărturiile privind atitudinea lui Iacob al Il-lea vor putea fi găsite adunate cu grijă şi discutate judicios de miss Farquhar, Royal Charities, III, pp. 103 şi urm. Ca să spunem adevărul, nu cunoaştem exact slujba folosită de Iacob al Il-lea. Ştim doar că, în 1686, tipograful regelui a publicat, din ordin, fosta liturghie catolică atribuita lui Henric al VH-lea, ceea ce s-a făcut în două volume diferite, unul cuprinzînd textul latin (cf. mai sus, p. 222, n. 3), iar celălalt o traducere în englezeşte: Crawfurd, King's Evil, p. 132. Pe de altă parte, o scrisoare confidenţiala a episcopului

ditarea parţială în rîndurile publicului protestant a miracolului regal, care părea să se confunde astfel cu fastul unui cult detestat¹.

Wilhelm de Orania, care a fost adus la tron de revoluţia din 1688, fusese crescut, precum odinioară Iacob I, în calvim'sm; ca şi el, nu vedea în ritul de vindecare decît o practică superstiţioasă; mai hotărit în deciziile sale decît predecesorul lui, a refuzat să atingă şi a persistat în acest refuz². Deosebire între două temperamente individuale, între un om cu voinţa slabă şi un suflet hotărît? Fără îndoială; dar şi deosebire între două stări de conştiinţă colectivă: renunţarea pe care opinia publică nu i-o acceptase lui Iacob I pare să fi fost admisă, la mai puţin de un secol mai tîrziu, fără prea mult scandal. în anumite cercuri conformiste, lumea se mulţumea să povestească faptul că un bolnav peste care regele, în timp ce-şi proclama scepticismul, nu s-a putut abţine şi şi-a pus mîna, se vindecase cu totul³. Totuşi conservatorii nu se declarau satisfăcuţi. în 1702, regina Ana a luat puterea; începînd din anul următor, au obţinut de la ea reînnodarea tradiţiei miraculoase. Ea a atins, ca şi înaintaşii săi, dar cu un ritual simplificat, diferiţi scrofuloşi, pare-se în număr mare⁴. „A contesta realitatea acestui

din Carlisle, datată 3 iunie 1686, (ed. Magrath, The Flemings in Oxford, II, Oxford Historical Society's Publications, LXII, 1913, p. 159: citată de Farquhar, III, p. 104) conţine următoarele cuvinte: „Last week, his Majesty dismissed his Protestant Chaplains at Windsor from attending at ye Ceremony of Healing which was performed by his Romish Priests: ye service in Latin as in Henry 7"¹ time" — ceea ce pare să tranşeze defintiv chestiunea. Asupra scandalului stîrnit de formele „papistaşe" ale slujbei, cf. mărturiile despre ceremonia atingerii care a avut loc în 1687 la Bath, adunate de Green, On the cure by Touch, pp. 90-91.

1. în 1726, Sir Richard Blackmore, Discourses on the Gout... Preface, p. lxviij, consideră clar „superstiţia" atingerii ca pe o impostură a preoţilor papistaşi.

2. Gazette de France, nr. din 23 aprilie 1689, p. 188. „Din Londra, la 28 aprilie 1689. în ziua de 7 a acestei luni, Principele de Orania a cinat la Mylord Newport. Trebuia ca în ziua aceea, potrivit obiceiului curent, să îndeplinească ceremonia atingerii bolnavilor şi să spele picioarele mai multor săraci, aşa cum au făcut dintotdeauna Regii legitimi. El a declarat însă că aceste ceremonii nu erau lipsite de superstiţie şi a dat doar poruncă să se împartă milosteniile sărmanilor, după obicei". Cf. şi Sir Richard Blackmore, Discourses on the Gout... Preface, p. lx; Rapin Thoyras, Histoire d'Angleterre, cartea V, cap. relativ la Eduard Confesorul, ed. de la Haga 1724, in-4°, t. I, p. 446; Macaulay, 77jhistory of England, cap. XIV, ed. Tauchnitz, I, pp. 145-146; Farquhar, Royal Charities, III. pp.. 118 şi urm.

3. Macaulay, loc. cit.

4. Oldmixon, The history of England during the reigns of King William and Queen Mary, Queen Anne, King George I, folio, Londra 1735 (de inspiraţie whig), p. 301; atingerea s-a reluat începînd cel mai tîrziu din martie sau aprilie 1703: Farquhar, Royal Charities, IV, p. 143. S-a amintit adeseori că Dr. Johnson, pe cînd era copil, a fost atins de regina Anna: Boswell, Life of Johnson, ed. Ingpen, Londra 1907, in-4°, I, p. 12, cf. Farquhar, IV, p. 145, n. 1. Un nou ritual a fost pus în vigoare sub această domnie; liturghia este mai scurtă şi ceremonialul considerabil simplificat; bolnavii nu-i mai sînt înfăţişaţi suveranului decît o singură dată; fiecare primeşte moneda de aur îndată după ce a fost atins: Crawfurd, King's Evil, p. 146 (publică textul slujbei); Farquhar, Royal Charities, IV, p. 152. Wellcome Historical Medical Museum din Londra posedă un magnet care provine de la familia lui John Rooper, Deputy Cojferer al reginei Anna şi care e socotit că a servit acestei suverane pentru atingere; ca să evite contactul direct cu bolnavii, ea ar fi ţinut în mînă acest magnet, îndeplinind gestul de vindecătoare şi l-ar fi interpus între degetele ei şi părţile atinse. Cf. Farquhar, IV, pp. 149 şi urm. (cu fotografie); datorez de asemenea informaţii utile amabilităţii D-lui C.J.S. Thompson, conservator al Muzeului. Este greu de altfel să ne pronunţăm asupra valorii acestei tradiţii. Despre un inel împodobit cu un rubin, pe care Henric al VUI-lea îl purta în zilele de atingere, ca să se păzească pe cît se pare, de contagiune, Farquhar, p. 148.

272

REGII TAUMATURGI

miracol ereditar", scria încă sub această domnie Jeremie Collier, autor al unei celebre Istorii ecleziastice a Marii Britanii „înseamnă să ajungem la cele mai rele excese ale scepticismului, să negăm mărturia simţurilor noastre şi să împingem lipsa de credulitate pînâ la ridicol"¹. Un bun tory trebuia să facă mărturisire de credinţă în eficacitatea mîinii regale: Swift nu neglija s-o facă². Un joc de cărţi patriotic, gravat în acea vreme, arăta (ca o vinietă, pe nouă de cupă), pe „Majestatea Sa regina atingînd scrofulele"³. „Majestatea Sa" a îndeplinit gestul vindecător pentru ultima oară, pare-se, la 27 aprilie 1714, cu ceva mai mult de trei luni înainte de moarte'': dată memorabilă, marcînd sfirşitul unui vechi rit. După această zi, nici un rege sau o regină a Angliei n-au mai atîrnat vreodată moneda la gîtul bolnavilor.

într-adevăr, principii casei de Hanovra, chemaţi să domnească peste Marea Britanie în 1714, n-au mai încercat niciodată să reia pe socoteala lor miracolul scrofulelor. Mulţi ani încă, pînă în plină domnie a lui George al II-lea, Prayer-book-ul oficial a continuat să prezinte slujba liturgică pentru „vindecarea" bolnavilor de către rege⁵; dar, din 1714, aceasta nu mai era decît o relicvă fără importanţă; vechile rugăciuni nu mai serveau la nimic. De unde a provenit atitudinea noii dinastii? Din oroarea Whig-ilor care o susţineau şi o sfătuiau în tot ceea ce amintea de fosta monarhie de drept divin? Dorinţa de a nu şoca o anumită formă a sentimentului protestant? Probabil; dar se pare că aceste consideraţii, care şi-au avut incontestabil partea lor de influenţă în hotărîrea luată de principii de Hanovra, n-o explică integral. Cu puţini ani mai înainte, Monmouth, sprijinindu-se şi el pe cel mai riguros protestantism, atinsese bolnavii; nu se observă deloc ca prietenii lui să se fi scandalizat. Chemat la tron aproximativ de acelaşi partid, pentru ce n-ar fi încercat George I să vindece, la rîndul său? Poate că ar fi făcut-o, dacă între Monmouth şi el n-ar fi fost o foarte mare diferenţă, din punctul de vedere strict al dreptului monarhic. Monmouth, fiu al lui Carol al II-lea şi al Lucyei Walter, susţinea că e născut dintr-o căsătorie dreaptă; el se prezenta deci ca rege prin sînge. O asemenea pretenţie nu putea fi ridicată, fără ca acest Elector de Hanovra, strănepot al lui Iacob I, din care nevoile succesiunii protestante făcuseră un rege al Angliei, să nu cadă în ridicol. în mediile fidele lui Iacob, se povestea : cînd un anumit gentilom venise să-l implore pe George să-i atingă fiul, regele îl sfătuise, pe un ton prost-dispus, să meargă să-l caute pe pretendentul Stuart, exilat dincolo de mare; sfatul fusese urmat şi gentilomul, al cărui copil fusese însănătoşit, devenise un fidel al vechii dinastii⁶. Se poate ca această istorioară să fi fost inventată în întregime de spiritul de partid; nu e lipsită însă de un anume adevăr psihologic ce i-a asigurat succesul; ea

1. An ecdesiastical history of Creat Britain, ed. Barnham, I, Londra 1840, p. 532 (prima ediţie din 1708): „King Edward the Confessor was the first that cured this distemper, and from him it has descended as an hereditary miracle upon all his successors. To dispute the matter of fact is to go to the excesses of scepticism, to deny our senses, and be incredulous even to ridiculousness".

2. Journal to Stella, scrisoarea XXII (28 aprilie 1711), ed. F. Ryland, p. 172. 3- Mai jos, Apendice II, nr. 17.

4. Green, On the cure by touch, p. 95.

5. în ediţiile în limba engleză, pînă în 1732; în ediţiile latine pînă în 1759; v. Farquhar, Royal Charities, IV, pp. 153 şi urm., ale cărei cercetări anulează lucrările anterioare.

6. Robert Chambers, History of the rebellion in Scotland in 1745-1746, ed. din 1828, in-16, I, p. 183. S-a mai povestit de asemenea că, fiind solicitat de o doamnă, George I a consimţit nu s-o atingă, ci să se lase atins de ea; nu ni se spune dacă s-a vindecat: Crawfurd, p. 150.

SFIRŞITUL RITULUI ENGLEZ

273

exprima probabil destul de exact starea de spirit a acestor germani, transplantaţi pe pămînt englez. Ei nu erau moştenitorii legitimi ai rasei sacre şi nu se considerau apţi să practice miracolul ereditar.

în exil, nici Iacob al II-lea, nici fiul său, după el, n-au încetat să practice gestul vindecător. Ei au atins în Franţa, la Avignon, şi în Italia¹. Lumea venea încă la ei din Anglia şi (după toate probabilităţile) chiar şi din ţările învecinate cu reşedinţa lor. Partidul iacobit întreţinea cu grijă vechea credinţă. în 1721, un polemist din grup a publicat o pretinsă scrisoare a unui „gentilom din Roma, care raporta anumite tratamente surprinzătoare îndeplinite de curînd în vecinătatea acestui oraş". Exact aceeaşi temă am văzut-o dezvoltată, sub o formă mai voalată, cu ceva mai puţin de un secol mai devreme, în pseudo-petiţia scrofuloşilor care cereau întoarcerea la Londra a lui Carol I: „Treziţi-vă, bretoni... ţineţi socoteală că veţi fi consi­deraţi nedemni de cunoaşterea ce o aveţi a acestei miraculoase Puteri şi de foloasele pe care le puteţi trage din ea, dacă o dispreţuiţi sau o neglijaţi"². E probabil că această mică lucrare a cunoscut oarecare succes, deoarece în tabăra adversă s-a socotit necesar să i se răspundă. Medicul Wiiliam Beckett s-a însărcinat s-o facă. Ancheta liberă şi imparţială asupra vechimii şi eficacităţii atingerii scrofulelor, pe care a scris-o, este o operă de spirit raţionalist şi rezonabil, cu un accent moderat, în general una dintre cele mai cu bun simţ dintre cîte au fost consacrate vreodată vechii „superstiţii" monarhice. Această demnitate a tonului n-a fost respectată de toată lumea; polemica antiiacobită nu evita totdeauna ironiile puţin cam greoaie şi - era victoriană încă nu trecuse pe acolo - aluziile rabelaisiene i dovadă violentul articolaş anonim apărut în 1737 într-un jurnal whig, Common Sense⁵. Controversa s-a reluat cu o vigoare înnoită în 1747. în acel an, istoricul Carte, într-o Istorie generală a Angliei, a strecurat în notă, în josul unei pagini, o anecdotă despre un locuitor din Wells, în Somerset, care, în 1716, suferind de scrofule, fusese vindecat la Avignon de „cel mai în vîrstă dintre descendenţii în linie directă al unui neam de regi care, într-adevăr, timp de multe secole, avuseseră puterea de a vindeca această boală prin regala lor atingere"⁴. Nota n-a trecut neobservată; oraşul Londra i-a retras bietului Carte subscripţia cu care îi onorase lucrarea; iar jurnalele whig au fost timp de cîteva luni pline de scrisori de protest⁵.

1. Iacob al II-lea la Paris şi la Saint-Germain: Voltaire, Siecle de Louis XIV, cap. XV, ed. Garnier, XIV, p. 300; Questions sur l'Encyclopedie, art. Ecrouelles, ibid. XVII, p. 469 (în Dictionnaire philosophique). Iacob al III-lea la Paris, Farquhar, Royal Charities, IV, p. 161 (?); la Avignon, mai jos, n. 4; la băile de la Lucea, Farquhar, p. 170; la Roma, mai jos, n. 2. Pentru documentele numismatice, Farquhar, pp. 161 şi urm. Ca sfînt, Iacob al II-lea a fost socotit că a făcut miracole postume; dar nici o vindecare de scrofule nu figurează pe listă (v. G. du Bosq de Beaumont şi M. Bernos, La Cour des Stuarts â Saint-Germain en Laye, ed. a 2-a, in-12, 1912, pp. 239 şi urm.); cf. de asemenea Farquhar, Royal Charities, III, p. 115, n. 1.

2. Pentru titlu, mai sus, p. 5 : „For shame. Britons, awake, and let not an universal Lethargy seize you; but consider that you ought to be accounted unworthy the knowledge and Benefits qou may receive by this extraordinary Power, if it be despised or neglected".

3. Reprodus în Gentleman's Magazine, t. 7 (1737), p. 495.

4. A general history of England, 1. IV, § III, p. 291, n. 4: „the eldest lineal descendant of a race of kings, who had indeed, for a long succession of ages, cured that distemper by the royal touch". Despre localitatea unde a avut loc atingerea, Farquhar, IV, p. 167.

5 Gentleman's Magazine, t. 18 (1748), pp. 13 şi urm. (The Gentlemans Magazine Library, III, pp. 165 şi urm.); cf. Farquhar, Royal Charities, IV, p. 167, n. 1.

274

REGII TAUMATURGI

La drept vorbind, adversarii Stuarţilor aveau, în acel moment, unele motive să se arate neîncrezători. Nu trecuseră nici doi ani de cînd Carol--Eduard intrase triumfal, la Edimburg, în vechiul castel regal din Holyrood. El nu se dădea drept rege, ci doar ca reprezentant şi moştenitor al adevăratului rege care, în ochii iacobiţilor, era tatăl său „Iacob al III-lea". Este interesant că a practicat, totuşi, cel puţin o dată, tocmai la Holyrood, ritul de vindecare¹. S-a văzut că şi Monmouth, în 1680, nefiind decît un pretendent la moştenire şi nu la coroană, îndrăznise să îndeplinească ritul regal². Aceste incorectitudini pe care epocile precedente, mai la curent cu dogmele monarhice, neîndoielnic nu le-ar fi tolerat, dovedesc, în felul lor, decăderea vechii credinţe.

Reîntors în Italia şi devenit, prin moartea tatălui său, rege legitim, Carol-Eduard a continuat să îndeplinească gestul miraculos³. Avem de la el, ca şi de la Iacob al II-lea şi Iacob al III-lea, medalii bătute în ţara străină pentru a fi atîrnate la gîtul bolnavilor atinşi; aceste touch-pieces ale Stuarţilor exilaţi sînt de obicei din argint, foarte rar din aur; nenorocirea vremurilor nu mai îngăduia folosirea metalului preţios tradiţional. După moartea lui Carol-Eduard, fratele său Henric, cardinal de York, trecut la rang de preten­dent, a practicat la rîndul său ritul vindecător; gravorul său obişnuit, Gioacchimo Hamerani, a mai executat încă pentru el medalia de rigoare; după cum o cere obiceiul, pe ea se vede Sfîntul arhanghel Mihail doborînd balaurul şi pe revers, în latineşte, legenda: „Henric al IX-lea, rege al Marii Britanii, al Franţei şi al Irlandei, cardinal, episcop de Tusculum"⁴. „Henric al IX-lea" a murit în 1807. Prin el s-a stins neamul Stuarţilor; o dată cu aceasta a încetat să mai fie practicată atingerea scrofulelor: miracolul regal n-a murit decît o dată cu spiţa regală.

Hume scrie în 1755, în a sa Istorie a Angliei, că „practica [atingerii] a fost abandonată, pentru prima oară, de prezenta dinastie" - casa de Hanovra -„care a observat că obiceiul nu mai era capabil să impresioneze plebea şi era atins de ridicol în ochii tuturor oamenilor de bun simţ"⁵. Asupra celui de al doilea punct, vom fi cu uşurinţă de acord cu Hume; dar asupra celui dintîi, antrenat de acel optimism care era pecetea comună a tuturor raţiona­liştilor timpului său, prea înclinaţi întotdeauna, ca atîţia dintre contemporanii săi, să creadă în triumful „luminilor", el se înşela cu siguranţă. Sufletul

1. Robert Chambers, Histoiy of the rebeliion in Scoţiană in 1745-46, ed. clin 1828, I, p. 184. Iacob al III-lea atinsese deja în Scoţia, în 1716: Farquhar, Royai Charities, IV, p. 166.

2. Se pare chiar că şi sora sa, Măria (care nu fusese niciodată recunoscută de Carol al II-lea), atinsese: Crawfurd, p. 138.

3- Atingere practicată de Carol-Eduard la Florenţa, Pisa şi Albano, în 1770 şi 1786, Farquhar, Royal Charities, IV, p. 174. Numismatica atingerii sub Stuarţii exilaţi a fost studiată de miss Farquhar cu grija sa obişnuită, IV, p. 161 .şi urm.

4. Farquhar, IV, p. 177 (reproducere). Se pare că, poate în vremea războaielor Revoluţiei, „Henric al IX-lea" trebuise să recurgă la piese din cupru sau cositor argintate: Farquhar, loc. cit, p. 180.

5. Cap. III, ed. din 1792, p. 179:.....the practice was first dropped by the present royal

family, who observed, that it could no longer give amazement to the populace, and was attented with ridicule in the eyes of all men of understanding". Voltaire scrie în Queslions sur l'Encyclopedie, articolul Ecrouelles, ed. Garnier, t. XVIII, p. 470: „Cînd regele Angliei, Iacob al II-lea, a fost mutat de la Rochester la Whitehall leu prilejul primei sale încercări de fugă, la 12 dec. 1688], s-a propus să i se îngăduie să facă unele acte regale, precum acela de a atinge scrofulele; nu s-a prezentat nimeni". Anecdota aceasta e puţin verosimilă şi trebuie neîndoielnic să fie respinsă ca pur calomnioasă.

SFÎRŞITUI. RITULUI ENGLEZ 275

popular n-avea să părăsească încă multă vreme vechea credinţă, căreia refuzul celor din dinastia de Hanovra de a o practica nu-i răpise tot ceea ce o alimenta. Fără îndoială, de aci înainte puţini bolnavi aveau să obţină contactul nemijlocit cu o mînă regală; în vremea lui Hume, Stuarţii mai făceau încă, în exilul lor, figură de taumaturgi; dar numărul englezilor veniţi sâ-i caute în reşedinţele lor îndepărtate, ca să le ceară însănăto­şirea, nu pare să fi fost vreodată foarte mare. Adepţii miracolului trebuiau cel mai adesea să se mulţumească cu succedanee. Medaliile bătute odini­oară spre a fi distribuite în zilele de atingere, turnate dintr-un material durabil, au păstrat pentru poporul de jos valoarea de amulete. în 1736, membrii Consiliului de administraţie - churchwardens - al parohiei din Minchinhampton, comitatul Gloucester, nu încetaseră să ofere scrofuloşilor, atinşi cîndva de un rege, reînnoirea panglicii de care atîrna moneda lor de aur¹. De asemenea, vreme îndelungată, s-a atribuit o virtute asemănătoare anumitor monede care fuseseră bătute la origine doar ca să servească în chip de numerar; efigia lui Carol I, regele martir, le conferea oarecum o demnitate specială: coroanele sau jumătăţile de coroana ale acestui principe s-au transmis din generaţie în generaţie, în insulele Shetland, pînă în 1838, poate şi dincolo de această dată fiind considerate cele mai bune leacuri contra scrofulelor². O putere de aceeaşi natură era atribuită şi anumitor relicve personale, ca, de pildă, acea batistă pătată de sîngele cardinalului de York, care în anul 1901, în Irlanda, mai era considerată capabilă să vindece „boala regelui"³. De fapt, de ce să vorbim despre relicve? Sub domnia reginei Victoria, în comitatul Ross din Scoţia, ţăranii vedeau adevărate panacee în monedele de aur cele mai banale, fiindcă purtau „portretul Reginei"'¹. Bineînţeles, simţeau perfect că toate aceste talismane, oricît de preţuite ar fi fost, nu erau la urma-urmei decît nişte mijloace ocolite de a intra în legătură cu persoana regală; ceva cu caracter mai direct ar fi fost mai de valoare. Iată ce povestea, în 1903, Miss Sheila Macdonald într-o notă despre reminiscenţele vremii de odinioară în comitatul Ross: „Aveam un cioban bătrîn care suferea de scrofule; adesea se plîngea că nu se poate apropia îndestul, ca s-o atingă, de răposata Majestate Graţioasă [regina Victoria]. Era convins că dacă ar fi izbutit, boala i s-ar fi vindecat pe loc. „Vai! nu", zicea el cu tristeţe, „trebuie să mă mulţumesc în schimb să mă duc într-una din zile la Lochaber şi să încerc să mă vindec cu ajutorul vraciului" -care era un al şaptelea băiat...⁵ La drept vorbind, dacă împrejurările nu le-ar fi impus englezilor o dinastie ce nu putea pretinde că-şi trage legitimitatea altfel decît din alegerea naţiunii (şi nu dintr-un sînge sacru), ne întrebăm pînă cînd ar fi pretins conştiinţa populară, din partea regilor, practica vechiului miracol. Marea Britanie a datorat consolidarea regimului său

1. Archaeologia, XXXV, p. 452, n.a. Cf. pentru portul unei monede, sub domnia lui

George I, Farquhar, IV, p. 159. 2 Pettigrew, On superstitions, pp. 153-154. Monedele Sfîntului Ludovic, ce erau găurite

ca să poată fi atîrnate la gît sau de braţ, au fost folosite uneori în Franţa ca talismane

împotriva bolilor: cf. Le Blanc, Trăite historique des monnoyes, in-4°. Amsterdam

1692, p. 176.

3. Farquhar, IV, p. 180 (şi comunicare personală a Drei Farquhar).

4. Sheila Macdonald, Old-worldsurvivals in Ross-Shire; TheFolk-Lore, XIV (1903), p. 372.

5. Loc. cit. p. 372: „An old shepherd of ours who suffered from scrofula, or King's evil, often bewailed his inability to get within touching distance of Her late Gracious Majesty. He was convinced that by so doing his infirmity would at once be cured. „Ach! no" he would say mournfully „I must just be content to try and get to Lochaber instead some day, and get the leighiche Chealer) there to cure me".

276

REGII TAUMATURGI

parlamentar venirii la tron, în 1714, a unui principe străin, care nu se putea sprijini nici pe dreptul divin şi nici pe popularitatea personală; ea i-a datorat de asemenea, fără îndoială, faptul de a fi eliminat mai curînd decît Franţa supranaturalul din politică, prin suprimarea vechiului rit, în care se exprima atît de perfect regalitatea sacră a epocilor mai vechi.

3. Sfîrşitul ritului francez

în Franţa secolului al XVIII-lea, ritul vindecător a continuat să fie practicat în mod solemn de către regi. Nu cunoaştem pentru Ludovic al XV-lea decît o singură cifră, de altfel aproximativă, de bolnavi atinşi: la 29 octombrie 1722, a doua zi după încoronarea sa, i s-au înfăţişat mai mult de două mii de scrofuloşi, în parcul de la Saint-Remi din Reims¹. Se observă că vechea afluenţă nu se micşorase.

Totuşi, această domnie, atît de „remarcabilă" sub toate aspectele, prin decăderea prestigiului monarhic, a dat o lovitură foarte grea vechii cere­monii. Cel puţin în trei rînduri ea n-a putut să aibă loc din vina regelui. Un vechi obicei cerea ca suveranul să nu procedeze la ceremonie decît după ce se împărtăşea; or, în .1739, Ludovic al XV-lea, a cărui legătură cu M^mc de Mailly tocmai începuse, a văzut interzicîndu-i-se de către confesorul său accesul la Sfînta Mesă şi nu a putut sărbători Pastele; la fel, în ziua de Paşti 1740 şi în 1744 de Crăciun, a trebuit să se abţină de la împărtăşanie; în toate cele trei rînduri, el n-a atins. Scandalul a fost mare la Paris, cel puţin în 1739². Aceste întreruperi de miracole, provocate de purtarea imorală a regelui, riscau să dezobişnuiască mulţimile să recurgă la el. în ce priveşte cercurile culte, scepticismul lor era din ce în ce mai puţin voalat. încă din 1721, Scrisorile persaneîl tratează pe „regele magician" cu oarecare neserio­zitate³. Redactîndu-şi Memoriile, între 1739 şi 1751, Saint-Simon îşi bate joc de biata prinţesă de Soubise; metresă a lui Ludovic al XIV-lea, se zice că ar fi murit de scrofule. Anecdota este de o ferocitate delicioasă, dar, după toate aparenţele, este inexactă; Doamna de Soubise n-a fost poate niciodată amanta regelui şi pare dovedit că n-a avut scrofule. Probabil că Saint-Simon îşi extrăsese materialul acestei povestiri calomnioase din bîrfele de la curte auzite în tinereţe; dar întorsătura pe care i-o dă, pare să dovedească într-adevăr că el suferise, cu sau fără voie, influenţa noului spirit. Nu merge el atît de departe, încît vorbeşte despre „miracolul ce se pretinde că ar fi legat de atingerea regilor noştri"⁴? Voltaire, nu doar în Corespondenţa lui, ci

1. Relatare tipărită, publicată de Gazette de France, Arch. Nat., K 1714, nr. 20.

2. Paşti 1739: Luynes, Memoires, ed. L. Dussieux şi Soulie, II, 1860, p. 391; Bărbier, Journal, ed. Soc. de l'Hist. de France, II, p. 224 („faptul a provocat un mare scandal la Versailles şi a făcut mult zgomot la Paris"; Bărbier socoteşte de altfel că „sîntem destul de bine cu papa pentru ca fiul cel mai mare al Bisericii să capete dispensă şi sâ-şi facă Pastele, în orişice stare s-ar fi găsit, fără sacrilegiu şi cu siguranţa conştiinţei"); marchizul d'krgenson, Journal et Memoires, ed. EJ.B. Rathery (Soc. de l'Hist. de France), II, p. 126. - Paşti 1740, Luynes, III, p. 176 - Crăciun 1744, Luynes, VI, p. 193. Indicaţia Părintelui de Nolhac, Louis XV et Mărie Laczinska, in-12, 1902, p. 196 (pentru 1738) este cu siguranţă eronată: cf. Luynes, II, p. 99- De Paşti 1678, Ludovic al XIV-lea văzuse deja refuzîndu-i-se iertarea de către Părintele de Champ, care îl înlocuia în calitate de confesor pe Părintele de la Chaise, bolnav (marchizul de Sourches, Memoires, I, p. 209, n. 2); este posibil ca el să nu fi atins cu ocazia acestei sărbători.

3- Cf. mai sus, p. 38.

4. Ed. Boislisle, XVII, pp. 74-75. Saint-Simon mai crede - fără îndoială, pe nedrept -că mai mulţi copii ai Doamnei de Soubise au murit de scrofule. După fraza citată

SFÎRŞITUL RITULUI FRANCEZ

277

chiar, şi mult mai pe faţă, în întrebări asupra Enciclopediei, nu se abţine cîtuşi de puţin să-şi bată joc de virtuţile miraculoase ale dinastiei; îi face plăcere să evidenţieze cîteva eşecuri răsunătoare: dacă ar fi să-l credem, Ludovic al XI-lea ar fi fost incapabil să-l vindece pe sfîntul Francois de Paule, iar Ludovic al XIV-lea pe una dintre metresele sale - Doamna de Soubise, fără îndoială -, deşi ea fusese „foarte bine atinsă". în Eseul asupra moravurilor, el le dă ca model regilor Franţei exemplul lui Wilhelm de Orania, care renunţă la această „prerogativă", şi îndrăzneşte să scrie: „Va veni timpul cînd raţiunea, începînd să facă oarecare progres în Franţa, va suprima acest obicei"¹. Discreditarea în care căzuse ritul secular are pentru noi un inconvenient foarte grav. Ea face deosebit de grea scrierea istoriei sale. Căci ziarele de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, chiar şi cele mai abundente în ştiri de la curte, par să fi considerat întotdeauna ca fiind sub demnitatea lor să relateze o ceremonie atît de vulgară.

Totuşi, a doua zi după încoronare, Ludovic al XVI-lea, credincios vechiului obicei, a mai aflat încă în faţa sa 2400 scrofuloşi². A continuat el, la fel ca înaintaşii săi, să atingă la marile sărbători? Faptul este extrem de verosimil; dar n-am putut găsi vreo dovadă documentară în acest sens. în orice caz, este sigur că miracolul nu se mai desfăşura în atmosfera de credinţă paşnică de altădată. Se pare că încă sub Ludovic al XV-lea, şi anume chiar de la încoronare, regele modificase uşor formula tradiţională ce însoţea de fiecare dată gestul atingerii, cu siguranţă procedînd cu toată nevinovăţia şi crezînd cu deplină sinceritate că urmează vechiul obicei; în partea a doua a frazei, cuvintele „Dumnezeu te vindecă" fuseseră înlocuite cu: „Dumnezeu să te vindece"³. E adevărat că încă din secolul al XVII-lea, unii scriitori, zugrăvind

despre pretinsul miracol, el o scrie pe următoarea, a cărei semnificaţie exactă n-am putut-o determina: „adevărul e că atunci cînd ei [regii] ating bolnavii, e la ieşirea de la împărtăşanie".

1. Questions sur l'Encyclopedie, articolul Ecrouelles (ed. Garnier, în Dictionnaire philosophique, XVIII, p. 469) unde se găseşte - p. 470 - anecdota asupra lui Francois de Paule: ..Sfintul nu-l vindecă deloc pe rege, regele nu-l vindecă deloc pe sfînt". - Essai sur Ies Moeurs, Introducere, XXIII (t. XI, pp. 96-97), unde citim în legătură cu refuzul lui Wilhelm al Ill-lea : „Dacă Anglia va mai cunoaşte cîndva vreo mare revoluţie care s-o cufunde din nou în ignoranţă, atunci ea va avea miracole în fiecare zi"; şi cap. XIII, ibid., p. 365, de unde provine fraza citată în text; ea lipseşte din prima versiune a acestui capitol, apărută în Mercure din mai 1746, pp. 29 şi urm.; n-am putut consulta ediţia princepsadevărată, cea din 1756; ediţia din 1761, I, p. 322 conţine fraza noastră. - Scrisoare către Frederic al II-lea, din 7 iulie 1775 (anecdotă asupra metresei lui Ludovic al XIV-lea). - Cf. şi notele manuscrise cunoscute sub numele de Sottisier, t. XXXII, p. 492.

2. Relatare tipărită, publicată de Gazette de France: Arch. Nat. K 1714, nr. 21 (38); Voltaire către Frederic al II-lea, 7 iulie 1775. Tablou reprezentîndu-l pe Ludovic al XVI-lea rugîndu-se în faţa raclei Sf. Marcoul: Apendice II, nr. 23.

3. Pentru Ludovic al XV-lea, relatarea citată mai sus, p. 276, n. 1 (p. 598). Cf. Regnault, Dissertation, p. 5. Pentru Ludovic al XVI-lea, relatarea citată mai sus, n. 2 (p. 30); Le Sacre et couronnement de Louis XVI roi de France et de Navarre, in-4°, 1775, p. 79; [Alletz], Ceremonial du sacre des rois de France, 1775, p. 175. Se va reţine că, după relatarea încoronării şi miruirii lui Ludovic al XV-lea şi după diversele texte privitoare la încoronarea lui Ludovic al XVI-lea, ordinea celor două părţi ale frazei a fost de asemenea intervenită: „Dumnezeu să te vindece, Regele te atinge". Clausel de Coussergues, Du sacre des rois de France, 1825, dă o relatare a încoronării şi miruirii lui Ludovic al XIV-lea care prezintă formula cu subjonctivul (p. 657, cf. p. 107); dar el nu-şi citează sursa; asupra textelor oficiale din secolul al XVII-lea, mai sus, p. 220, n. 6. Carol al X-lea a folosit şi el subjonctivul, devenit tradiţional; se vede însă că Landouzy, Le toucher des ecrouelles, pp. 11 şi 30, i-a atribuit în mod eronat iniţiativa.

278

REGII TAUMATURGI

ceremonia, dau această întorsătură; dar aceştia sînt martori lipsiţi de valoare, călători care îşi redactează cu întîrziere amintirile sau gazetăraşi fără auto­ritate şi fără legături oficiale. Toţi autorii buni şi chiar ceremonialul redactat în acest secol folosesc modul indicativ; Du Peyrat respinge în mod expres subjonctivul ca fiind deplasat. Era predestinat ultimilor noştri regi taumaturgi să încline inconştient spre un mod dubitativ. Nuanţă aproape imperceptibilă, dar pe care ne este îngăduit totuşi s-o socotim simptomatică.

Şi mai instructiv încă este episodul certificatelor de vindecare, ce marchează un contrast destul de viu între începutul şi sfîrşitul secolului al XVIII-lea. La puţin timp după încoronarea lui Ludovic al XV-lea, marchizul d'Argenson, pe atunci intendent de Hainaut, a descoperit în circumscripţia sa financiară un bolnav care, după ce fusese atins de rege în timpul călătoriei făcute la Reims, scăpase după trei luni de boala lui. Intendentul a pus de îndată să se alcătuiască, pe baza a numeroase anchete şi atestări autentice, dosarul acestui caz atît de măgulitor pentru orgoliul monarhic şi s-a grăbit să-l expedieze la Paris. Socotea să linguşească astfel puterea; a fost decepţionat: secretarul de stat La Vrilliere i-a „răspuns sec că e foarte bine şi că nimeni nu pune la îndoială darul regilor noştri de a înfăptui aceste minuni"¹. Pentru cei ce cred cu adevărat, faptul de a voi să dovedeşti o dogmă nu înseamnă oare deja că pare s-o atingi uşor cu o bănuială? Cincizeci şi doi de ani mai tîrziu, lucrurile se schimbaseră cu totul. Un anume Remy Riviere, din parohia Matougues, fusese atins de Ludovic al XVI-lea la Reims; s-a vindecat. Intendentul din Châlons, Rouille d'Orfeuil, a aflat şi s-a grăbit să trimită la Versailles, în 17 noiembrie 1775, un certificat „semnat de chirurgul locului precum şi de preot şi de principalii locuitori"; secretarul de Stat însărcinat cu corespondenţa regiunii Champagne, care era Bertin, i-a răspuns, încă de la 7 decembrie, în termenii următori:

„Am primit, Domnule, scrisoarea pe care mi-aţi adresat-o privind însănătoşirea numitului Remy Riviere şi i-am înfăţişat-o Regelui; dacă aveţi cunoştinţă, în continuare, de asemenea vindecări, veţi binevoi să mă înştiinţaţi"²

Mai posedăm şi alte patru certificate din aceeaşi circumscripţie financiară şi din Soissons, din noiembrie şi decembrie 1775, pentru patru copii pe care, atingîndu-i după încoronarea sa, Ludovic al XVI-lea îi însănătoşise; nu ştim din sursă sigură dacă au fost comunicate ministrului şi regelui. Trebuie să presupunem însă că scrisoarea lui Berton i-a hotărit pe intendenţi, dacă ei au aflat despre ele, să nu le păstreze în portofoliu³. Oficialii nu mai erau în situaţia să dispreţuiască dovezile experimentale ale miracolului.

A venit cu siguranţă un moment, după toate aparenţele în 1789, cînd Ludovic al XVI-lea a trebuit să renunţe la exercitarea darului miraculos, precum şi la tot ce amintea de dreptul divin. Cînd s-a produs, sub acest

1. Journal et Memoires du marquis d'Argenson, I, p. 47.

2. Scrisoarea lui Rouille d'Orfeuil şi răspunsul lui Bertin, Arch. de Ia Marne, C. 229; prima publicată de Ledouble, Notice sur Corbeny, p. 211; datorez o copie a celei de a doua, amabilităţii D-lui Arhivar al departamentului.

3. Certificate publicate de Cerf, Du toucherdesecrouelles, pp. 253 Şi urm.; şi (cu două corecturi) de Ledouble, Notice sur Corbeny, p. 212; date extreme: 26 noiembrie-3 decembrie 1775- Nici unul dintre cei doi editori nu-şi indică sursa cu precizie; s-ar părea că au exploatat arhivele Azilului Saint-Marcoul; totuşi, inventarul fondului de la Sf. Marcoul aflat la Arhivele spitalelor din Reims, din care există o copie la Arch. Nat. F2 I 1555, nu indică nimic asemănător. Localităţile locuite de bolnavii vindecaţi sînt Bucilly, în circumscripţia financiară Soissons (două cazuri), Conde-les-Herpy şi Château-Porcien, în circumscripţia Châlons.