Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

.

1. Scrisoare (din 30 aprilie 1631), publicată de Green, On the Cure by Touch, p. 80. Cf. Calendar of State Papers, Domestic, Charles I, la acea dată. „Ye returne of my sicke childe with so much amendment hath much revived a sick Father... I am much joyed that his Majesty was pleased to touch my poor child with his blessed hands, whereby, God's blessing accompanying that means, he hath given me a child which I had so little hope to keep, that I gave direction for her bones, doubting she would never be able to return, but she is come safely horae and mends every day in her health; and ye sight of her gives me as often occasion to remember his Majestees gratious goodness towards her and me, and in all humilitye and thankfulness to aknowledge it". Despre John Poulett, prim baron Poulett (1586-1649) v. Dict. of National Biography.

260

REGII TAUMATURGI

de la întoarcerea regelui nu doar vindecarea bolnavilor, ci şi aceea „a statului, care a lîncezit după ce înălţimea Voastră şi-a părăsit palatul de la Whitehall şi nu poate fi tămăduit de bolile sale, întocmai ca şi noi, atîta vreme cît graţioasa voastră persoană nu se va fi întors"¹. De altfel, nu Carol I era cel care refuza să revină la Londra; londonezii refuzau să-l primească, cel puţin ca suveran absolut; tocmai asupra lor trebuia acţionat. Un publicist ingenios a avut ideea să mişte opinia publică a marelui oraş punîndu-i să vorbească pe sărmanii scrofuloşi. Neîndoielnic, avea motivele lui să aleagă înstrunarea acestei corzi. Spectacolele la care lumea avea să asiste în timpul captivităţii regelui ne permit să presupunem că, într-adevăr, persoanele atinse de scrofule regretau plecarea medicului lor obişnuit. în februarie 1647, Carol, pe care scoţienii tocmai îl predaseră, era dus spre sud de comisarii Parlamentului; în timpul întregii călătorii, bolnavii au alergat la el, aducînd cu dînşii moneda - de aur, dacă se putea, sau, în lipsa acesteia, de argint - pe care principele nu mai era destul de avut ca s-o dea din propria-i pungă şi pe care, dacă oamenii vroiau ca ritul să fie într-adevăr eficace, trebuia, credeau ei, ca el s-o atîrne la gîtul pacienţilor. Comisarii se străduiau să-i îndepărteze, sub pretextul destul de ipocrit al unei molipsiri posibile, „mulţi dintre aceşti oameni fiind în realitate atinşi [nu de scrofule, ci] de alte boli periculoase şi fiind prin aceasta cu totul nedemni de a fi admişi în prezenţa Majestăţii Sale"². Cînd regele, în continuare prizonier, s-a stabilit la Holmby, scenele s-au repetat aidoma. S-a hotărît atunci să se pună capăt situaţiei; a fost desemnat un comitet care să redacteze „o Declaraţie destinată a fi răspîndită în popor în legătură cu Superstiţia Atingerii"³. Textul acestei

1. Pentru titlu, v. mai sus, la Bibliografie, p. 4. Despre maladia tratată, p. 4, despre „that miraculous and supernatural evil", se spune la p. 6: „all maladies may have a remedy by physick but ours, which proceeding from unknowne mysterious causes claime onely that supernaturall means of cure which is inherent in your sacred Majesty". La aceeaşi pagină, petiţionarii declară că nu vor să se amestece în nenorocirile şi nedreptăţile timpului, „having enough to reflect and consider our owne miseries". La pagina 8, ei se plîng că nu pot să se apropie de rege „so long as your Majestie resides at Oxford, invironed with so many legions of souldiers, who will be apt to hinder our accesse to your Court and Princely Person, which others that have formerly laboured with our Malady have so freely enjoyed at London". La aceeaşi pagină: „your palace at Whitehall, where we all wish your Majestie, as well as for the cure of our infirmitie, as for the recovery of the State, which hath languished of a tedious sicknesse since your Highnesse departure from thence, and can no more be cured of its infirmitie then wee, till your gracious returne thither".

2. Journal of the House ofLords, IX, p. 6: Scrisoarea comisarilor însărcinaţi să-l păzească pe rege, cu data de 9 februarie 1647, stil nou. Ei semnalează că în timpul călătoriei regelui, atît la Ripon, cît şi la Leeds, „many diseased Persons came, bringing with them Ribbons and Gold, and were only touched, without any other Ceremony". Ei trimit o copie a declaraţiei publicate Ia Leeds, la 9 februarie: ,.Whereas divers People do daily resort unto the Court, under Pretence of having the Evil; and whereas many of them are in Truth infected with other dangerous Diseases, and are therefore altogether unfit to come into the Presence of His Majesty". Asupra zelului bolnavilor de a-l afla pe rege, în timpul acestei călătorii, a se vedea şi mărturia citată de Farquhar, I, p. 119. încă înainte de a fi făcut prizonier, în timpul războiului civil, Carol, fiind lipsit de aur pentru milosteniile atingerii, trebuise să-l înlocuiască cu argint: XcipE^oxn. P- "î Wiseman, A treatise of the King's Evil, p. 247. Din pasajele din Browne citate în nota următoare, reiese că persoanele care mergeau la Carol, în timpul captivităţii sale, ca să se lase atinse, aduceau cînd o monedă de aur, cînd una de argint; dacă regele oferea moneda, ea era de argint.

3. Journalqf the House of Commons, V, 22 aprilie 1647. Camera a primit „a letter from the Commissionners from Holdenby of 20° Aprilis 1647, concerning the Resort of

ATINGEREA SCROI-'ULELOR ÎN TIMPUL ABSOLUTISMULUI FRANCEZ 261

proclamaţii se pare că s-a pierdut; e mare păcat; ne-ar fi plăcut să cunoaştem expunerea de motive ce ar fi aruncat neîndoielnic o lumină curioasă asupra sentimentelor unui anumit partid cu privire la regalitatea sacră. Avem de altminteri motive să ne îndoim că ea ar fi exercitat o acţiune puternică asupra masei. Pretinşii petiţionari din 1643 afirmau, nu fără dreptate, că atingerea era singura prerogativă de care persoana regală n-ar fi putut fi niciodată lipsită¹. După ce Carol a fost executat, a fost atribuită puterea de vindecare pe care o posedase, pe cînd era viu, mîinii lui sacre, în special batistelor înmuiate în sîngele său². Un rege martir, chiar într-o ţară protes­tantă, avea totdeauna tendinţa să se transforme într-un fel de sfînt.

Regaliştii au pretins mai tîrziu că viitorul Lord-Protector, Cromwell, a încercat să exercite darul miraculos, uzurpînd astfel în folosul său pînă şi privilegiile supranaturale ale regalităţii³; dar aceasta nu e, cu siguranţă, decît o calomnie gratuită. Sub Republică şi sub Protectorat, nimeni nu mai atingea în Marea-Britanie. Vechea credinţă nu murise totuşi. Carol al II-lea, în exil, îndeplinea miracolul ereditar, împărţind bolnavilor - avînd în vedere lipsurile trezoreriei sale - piese de argint în loc de monede de aur. Lumea venea la el; un negustor ingenios se ocupa de organizarea călătoriilor pe mare ale scrofuloşilor englezi sau scoţieni spre oraşele din Ţările de Jos, unde principele îşi ţinea biata lui curte⁴. Mai mult decît atît: se atribuie „relicvelor" - dacă pot îndrăzni să spun astfel - pretendentului viu, aceeaşi putere ca şi celor ale celui mort; o batistă, în care îi cursese sînge din nas, în timpul fugii sale în Scoţia, după Worcester, era socotită în stare să vindece scrofulele⁵. E bine să avem prezente în minte aceste fapte cînd e vorba să explicăm Restauraţia din 1660; bineînţeles, nu vreau să spun că trebuie să ne închipuim că regele a fost rechemat anume ca să-i aline pe scrofuloşi; dar stăruinţa credinţei în darul taumaturgic este unul dintre simptomele stării sufleteşti pe care istoricul acestor evenimente n-ar putea s-o neglijeze.

Făuritorii Restauraţiei, vrînd să reînvie în inimi religia monarhică, n-au uitat cîtuşi de puţin prestigiul miracolului. încă de la 30 mai 1660, Carol

great Numbers of People thither, to be Touched for the Healing". Este desemnat un comitet pentru a pregăti „a Declaration to be set forth to the People, concerning the Superstition of being Touched for the Healing of the King's Evil". Comisarii vor trebui să „take care that the Resort of People thither, to be touched for the Evil, may be prevented" şi vor pune să se publice Declaraţia în ţară. Cf. B. Whitelock, Memorials of the English affairs, fol., Londra 1732, p. 244. N-am putut regăsi această Proclamaţie; ea nu figurează în bogata colecţie a Lordului Crawfurd, inventariată de Robert Steele, A bihliography of royal proclatnations, 1485-1714. (Bibliotheca Lindesiana V-VI). Cazul unui copil atins la Holmby: Browne, Adenochoiradelogia, p. 148; alte cazuri de persoane atinse de regele prizonier, mai tîrziu: ibid, pp. 141-146. Cf. de asemenea ibid., pp. 163 şi mai jos, p. 267.

1. Pagina 4.

2. Browne, Adenochoiradelogia, pp. 109 şi 150 şi urm.; dintr-o anecdotă relatată la p. 150, ar reieşi că rămăşiţe de acest soi erau păstrate şi considerate ca eficace chiar de către ofiţerii armatei parlamentare — lucru care, la urma urmelor, nu e imposibil. Cf. pamfletele regaliste din 1649 şi 1659 citate în The Gentleman's Magazine, 81 (1811), p. 125 (reprodus în The Gentleman's Magazine Library, ed. G.L. Gomme, III, 1884, p. 171); Wiseman, Severall Chirurgical Treatises, I, p. 195; Crawfurd, King's Evil, p. 101; Farquhar, Royal Charities, II, p. 107; W.S. Black, Folk-Medicine, p. 100.

3. Browne, p. 181.

4. Browne, Adenochoiradelogia, pp. 156 şi urm.; Relation en forme de journal du voyage et scjour que le serenissme el trcs puissant prince Charles II roy de la Grande-Bretagne afait en Hollande, in-4°, Haga, 1660, p. 77.

5. Farquhar, II, pp. 103-104, după mărturiile unor regalişti contemporani, Blount şi Pepys; cf. Crawfurd, King's Evil, p. 102 (farâ referinţe).

262

REGII TAUMATURGI

al Il-lea, pe care Parlamentul îl recunoscuse de curînd, dar care mai stătea încă pe pămînt străin, la Breda, a procedat la o ceremonie de vindecare deosebit de solemnă¹; de îndată ce a revenit în Anglia, a atins în mai multe rînduri în Sala Banchetelor din Palatul de la Whitehall, bolnavii veniţi în masă². Cu vorba şi cu pana, apărătorii regalităţii stimulau entuziasmul popular. Sancroft, predicînd la Westminster, Ia 2 decembrie 1660, îi îndemna pe credincioşi să nădăjduiascâ alinarea rănilor poporului şi ale Bisericii „de la aceste mîini sacre, cărora Dumnezeu le-a împărtăşit un dar miraculos de vindecare"³; alegorie semnificativă, care formează şi în 1661 fondul unui pamflet foarte guraliv şi puţintel dement, Ostenta Carolina de John Bird⁴. In 1665, a fost văzută apărînd o mică lucrare anonimă, consacrată, fără metafore, atingerii însăşi: X£tp££oxn sau Despre excelenţa şi eficacitatea Mîinii Regale⁵. în fine, în 1684, a fost rîndul unuia dintre medicii regelui, John Browne, a cărui Adenochoiradelogia, la mai mult de şaptezeci de ani după tratatul lui Du Laurens, reprezintă perechea lui exactă în Anglia; e o lungă demonstraţie, cu un mare număr de argumente şi anecdote, în favoarea puterii vindecătoare a principelui⁶.

Nu este misiunea istoricului să sondeze secretul inimilor. Nu vom şti niciodată ce gîndea, în adîncul său, Carol al Il-lea despre curiosul talent pe care i-l atribuiau cu atîta largheţe supuşii săi. Să nu ne grăbim totuşi să proclamăm scepticismul şi perfidia; ar însemna să nu preţuim la adevărata sa valoare puterea orgoliului dinastic; în plus, o anumită uşurătate morală nu exclude credulitatea. în orice caz, indiferent care vor fi fost sentimentele intime ale regelui, îndeplinirea miracolului de vindecare este aceea dintre sarcinile regale pe care poate că a executat-o cu mai multă conştiinciozitate. O făcea cu mult mai des decît vecinul său din Franţa, în principiu în fiecare vineri, în afară de perioadele foarte călduroase. Ceremonialul a rămas acelaşi ca şi sub tatăl şi bunicul său. Atît doar că, începînd din 1665, moneda înmînată bolnavilor a fost înlocuită cu o medalie bătută în mod special pentru această împrejurare şi care nu mai avea curs ca numerar⁷. Chiar şi în zilele noastre, în colecţiile numismatice engleze, se regăsesc destul de frecvent acele frumoase medalii de aur, care poartă ca şi vechii „angel-i", chipul Sfîntului Mihail ucigînd balaurul, cu legenda Soli Der Glosia,

1. Relation (citată mai sus, p. 261, n. 4), pp. 75 şi 77.

2. Pepys, Diary şi Mercurius Politicus, amîndouă la 23 iunie 1660, citate de Farquhar, Royal Charities, II, p. 109; Diary and Correspondence offohn Evalyn, ed. W. Bray, in-8°, Londra 1859, I, p. 357 (6 iulie 1660). Ritualul lui Carol al Il-lea este acelaşi ca al tatălui său. îl găsim în Books of Common Prayer; cf. mai sus, p. 258, n. 1; reprodus de Crawfurd, p. 114. Descriere foarte amănunţită în Evelyn, Diary, loc. cit.

3. W.S. [ancroftj, A sermon preached in St. Peter's Westminster on thefirst Sunday in Advent..., Londra 1660, p. 33: „therefore let us hope well of the healing of the Wounds of the Daugbter of our People, since they are under the Cure of those very Hands, upon which God hath entailed a Miraculous Gift of Healing, as it were on purpose to raise up our Hopes in some Confidence, that we shall ow one day to those sacred Hands, next under God, the healing of the Church's, and the People's Evils, as well, as of the King's."

4. Bird pare să considere că succesele lui Carol al Il-lea vor fi atît de mari, încît el va face să dispară din regatul său, pentru totdeauna, scrofulele şi rahitismul (reckets).

5. Dedicată ducelui de York (viitorul Iacob al Il-lea). XEipE^OX¹! trebuie tradus prin : Excelenţa Mîinii.

6. Ca şi tratatul lui Du Laurens, Adenochoiradelogia cuprinde un studiu pur medical al scrofulelor. Doar partea a treia, intitulată Charisma Basilikon, priveşte exclusiv atingerea.

7. Farquhar, II, pp. 134 şi urm.

ATINGEREA SCROFULELOR ÎN TIMPUL ABSOLUTISMULUI FRANCEZ 263

iar pe revers o corabie cu trei catarge, ale cărei pînze se umflă în vînt. Cei supuşi miracolului le păstrau cu mare grijă ca pe nişte amulete; multe au ajuns pînă la noi, fiindcă un număr încă şi mai mare au fost împărţite.

Putem măsura prin cifre popularitatea lui Carol al Il-lea ca medic. Iată cîteva: din mai 1660 - începutul ritului - pînă în septembrie 1664, deci în ceva mai mult de patru ani, circa 23000 de persoane atinse; din 7 aprilie 1669 pînă la 14 mai 1671 - abia ceva mai mult de doi ani - cel puţin 6666, poate mai multe; de la 12 februarie 1684 la 1 februarie 1685 - circa un an, pînă la sfirşitul domniei (Carol al Il-lea a murit la 6 februarie următor) -6610. Desigur, Browne exagera cînd afirma, în 1684, că „aproape jumătate din naţiune a fost atinsă şi vindecată de Majestatea Sa Sacră, de la fericita sa Restauraţie"¹. Dar fără teamă că greşim, putem evalua la vreo sută de mii numărul scrofuloşilor pe care Carol i-a văzut defilînd prin faţa lui, în timpul celor cinsprezece ani ai guvernării sale²: o mulţime amestecată, din care nu lipseau străinii, dacă e să-l credem pe Browne: germani, olandezi, chiar şi francezi - printre care au figurat, în orice caz (o ştim prin documente sigure), cîţiva colonişti din America; din Virginia, din New Hampshire, de peste Ocean, oamenii veneau să caute vindecarea la Whitehall³. De altfel, nu încape nici o îndoială că englezii sau scoţienii au fost majoritari. într-un cuvînt, niciodată vreun rege taumaturg n-a cunoscut un succes mai frumos, îndelungata întrerupere a miracolului, în timpul Lungului Parlament şi al lui Cromwell, nu a făcut decît sa aţîţe credinţa comună: lipsiţi multă vreme de

P. 105: „I do believe near half the Nation hath been Toucht and Healed by His Sacred Majesty since this Happy Restauration".

Cifrele bolnavilor atinşi de Carol al Il-lea ne sînt furnizate de două surse: 1° de Browne care, într-un apendice la Adenochoiradelogia sa, pp. 197-199, dă : a) după un registru ţinut de Thomas Haynes „sergeant" al capelei regale, cifrele lunare, din mai 1660 pînă în sept. 1664; b) după un registru ţinut de Thomas Donkly, „keeper of his Majesties closet" (registru păstrat la capela regală), cifrele, tot lunare, din mai 1667 pînâ în aprilie 1682; 2° de certificatele referitoare la medaliile livrate, despre care va fi vorba mai jos, în Apendice I, p. 307. Evident, această de a doua sursă este cea mai sigură; pentru un număr important de luni, cifrele prezentate se pot compara cu cele ale lui Browne; există unele divergenţe, cînd într-un sens, cînd într-altul. Majoritatea trebuie explicate, după toate aparenţele, fie prin nişte greşeli de copiere făcute de Browne sau de informatorul lui, fie pur şi simplu prin greşeli de tipar: dar nu există nimic în ele care să fie susceptibil să modifice sensibil totalurile sau să contrazică, în orice caz, ordinea de mărime a statisticilor. Indicaţiile pe care eu le dau în text sînt împrumutate: 1° pentru perioada mai 1660 pînâ în sept. 1664, din Browne (cifra exactă: 23.801): 2° pentru perioada 7 aprilie 1669 pînâ în 14 mai 1671, din certificate, păstrate la Record Office; restricţia cel puţin 6666, se impune fiindcă certificatele noastre prezintă cîteva lacune (din 15 iunie pînă în 4 iulie 1670; din 26 februarie 1671 pînă în 19 martie) despre care e cu neputinţă de ştiut dacă sînt rezultatul întîmplării sau corespund unor perioade în care atingerea n-a avut loc; 3° pentru perioada 12 februarie 1684 pînă la 1 februarie 1685, de asemeni după certificate (o singură lacună, de la 1 la 14 ianuarie 1684). Totalul cifrelor date de Browne pentru cele două perioade avute în vedere de el (adică pentru întreaga domnie, mai puţin două perioade de cîte doi ani şi jumătate fiecare: 1 oct. 1664 pînă la 1 mai 1667 şi 1 mai 1682 pînă la 6 februarie 1685) este de 90.761 (cf. Farquhar, II, p. 132): de unde şi aproximaţia mea pentru toată domnia: circa 100.000. Se cuvine totuşi să nu uităm că un element de apreciere ne scapă: după toate aparenţele, în pofida ordinelor atît de des reînnoite, anumiţi bolnavi se prezentau de mai multe ori la atingere; care era proporţia acestor recidivişti? Iată ce nu vom şti niciodată. Despre zelul bolnavilor din zilele de atingere, cf. J. Evelyn, Diary, II, p. 205 (28 martie 1684), citat de Crawfurd, King's Evil, p. 107, n. 2. Crawfurd, pp. 111-112.
264

REGII TAUMATURGI

leacul supranatural, bolnavii au năvălit spre augustul lor vindecător, îndată după întoarcerea lui, cu un fel de furie; această afluenţă n-a fost însă un foc de paie, ea s-a menţinut, cum s-a văzut, pe întreg parcursul domniei. Ideea regalităţii miraculoase, tratată atît de dispreţuitor de Camera comunelor, în 1647, ca superstiţie, era departe de a fi murit.

Ea avea totuşi adversarii săi, care nu dezarmau. Polemica lui Browne din Adenochairedologia contra nonconformiştilor, chiar şi istorioarele sale mora­lizatoare - în care se complace - despre nonconformiştii convertiţi la respectul regalităţii, ca urmare a unor vindecări miraculoase, dovedesc în mod elocvent că nu toată lumea împărtăşea credinţa populară. în 1684, un preot presbiterian a fost urmărit pentru că vorbise de rău despre atingere¹. Totuşi, chiar şi în acest partid, nu se credea că arma miraculosului poate fi neglijată. în 1680, Monmouth, fiul natural al lui Carol al II-lea, considerat de liberali drept moştenitorul desemnat în locul unchiului său, ducele de York, pe care credinţa lui catolică trebuia să-l îndepărteze de la tron, a făcut o călătorie triumfală prin comitatele din vest. Se pare că încă de atunci - cu toate că era, chiar şi în ochii partizanilor săi, viitorul rege - a atins scrofulele, cel puţin o dată². Cînd, în 1685, tot în numele protestantismului, i-a contestat cu arma în mînă coroana unchiului său, devenit Iacob al II-lea, el a îndeplinit toate actele regale: printre altele şi ritul de vindecare. Acesta a fost unul din reproşurile reţinute ulterior împotriva lui în actul de acuzare postumă întocmit de magistraţii lui Iacob al II-lea³. Nu exista încă un adevărat rege fără să fi făcut un miracol.

Cu toate acestea, vechiul rit, care îşi trăia ultimele străluciri, în Anglia se află pe moarte, iar în Franţa, aproape de decădere.

Cobbett's Complete Collection of State Trials, X, pp. 147 şi urm. Acuzatul, numit Rosewell, condamnat de juriu pe baza unor mărturii nu prea sigure, a fost de altfel graţiat de rege. Guvernul lui Carol al II-lea era mult mai puţin grijuliu cu prerogativa miraculoasă a regelui decît cel al lui Carol 1. Este demn de observat că Greatrakes (vezi mai jos, p. 266) n-a fost niciodată hărţuit. Cf. Crawfurd, King's Euil, p. 120. Green, On the cure by Touch, pp. 86 şi urm., cf. Gentleman 's Magazine, t. 81 (1811), p. 125 (reprodus de The Gentleman's Magazine Library, ed. G.I. Gomme, HI, Londra 1884, p. 171). T.B. Howell State Trials, XI, col. 1059.

Capitolul VI

Declinul şi moartea atingerii

1. Cum s-a pierdut credinţa în miracolul regal

Dispariţia definitivă a atingerii a avut drept cauză imediată, în Anglia mai întîi, apoi în Franţa, revoluţiile politice; dar aceste contingenţe n-au acţionat în mod eficace decît pentru că, aproape pe nesimţite, credinţa în caracterul supranatural al regalităţii fusese profund zguduită, cel puţin în sufletele unei părţi din cele două popoare. N-am putea pretinde aci să descriem, într-adevăr, această obscură lucrare a spiritelor, ci doar să indicăm cîteva dintre motivele ce au contribuit la ruinarea vechii credinţe.

Vindecările operate de regi nu erau decît un caz, printre multe altele, de vindecări miraculoase care, multă vreme, n-au întîlnit deloc sceptici. Cîteva fapte pun bine în lumină această mentalitate. în Franţa, de la Henric al II-lea, cel puţin, pînă la Henric al IV-lea, este vorba de îndelungata reputaţie a familiei Bailleul, adevărată dinastie de tămăduitori, posedînd din tată în fiu acea „virtute secretă de a pune la loc oasele dizlocate de o cădere violentă sau rupte de vreo lovitură căpătată, de a îndrepta contuziunile nervilor şi ale membrelor trupului, de a le repune la locul lor, dacă au ieşit de acolo, şi de a le reda vigoarea de la început". După ce şi-au exercitat acest talent ereditar în provincia lor natală, în ţinutul Caux, sub Henric al II-lea, membrii familiei Bailleul apar la curte; şi aici, ocupă funcţiile cele mai mari; Jean, abate de Joyenval şi preot al regelui, Nicolas (cel dintîi cu acest nume) profesor de echitaţie ordinar al Grajdului regal şi gentilom al Camerei, poate că şi Nicolas II, care avea să fie, sub Ludovic al XIII-lea, preşedinte cu tocă de magistrat şi superintendent al finanţelor; ei continuă să vindece entorsele şi fracturile. Fără îndoială, par să nu-şi fi datorat succesele decît unei tehnici îndemînatice, transmisă din generaţie în generaţie şi care n-avea absolut nimic supranatural; în mod vădit însă, cei din jurul lor nu judecau astfel. Nu fără dreptate, poetul Scevola de Sainte-Marthe, care le-a scris elogiul în latineşte, socotindu-i printre acei „iluştri dintre Gali", apropie „graţiile" acordate de Dumnezeu familiei lor de „favoarea extraordinară şi cu totul cerească" ce permite regilor prea creştini, prin „doar atingerea mîinilor lor", să „vindece boala dureroasă şi incurabilă a scrofulelor"¹. Pentru cei mai mulţi dintre contemporani, cele două puteri vindecătoare aveau aceeaşi

1. Scaevola Sammarthanus, Gallorum doctrina illustrium qui nostra patrumque memoriafloruerunt elogia, ed. I, 1598. Am văzut ediţia din 1633 : Scaeuolae et Abelii Sammarthanorum... opera latina et gallica, I, pp. 155 la 157 (notiţa a fost cu siguranţă cel puţin remaniată după moartea lui Henric al IV-lea). Citez traducerea lui Colletet: Scevole de Sainte-Marthe, Eloge des hommes illustres, in-4°, Paris, 1644, pp. 555 şi urm. Asupra lucrării a se vedea Aug. Hamon, De Scaevolac Sammarthani cita et latine scriptis operibus (teză la Litere, Paris), 1901. Genealogiile familiei Bailleul în Francois Blanchard, Les presidents ă mortier du Parlement de Paris, fol., 1647, p. 399 şi Părintele Anselme, Hisloire genealogique de la maison royale de France, II, fol., 1712, p. 1534, care nu fac nici unul, nici celălalt, aluzie la darul miraculos - tot atît de puţin ca şi Părintele Pierre Le Moine în a sa Epistre

266

REGII TAUMATURGI

origine supraomenească şi credinţa acordată şi uneia şi celeilalte era mani­festarea unei aceleiaşi atitudini intelectuale.

Medici ereditari existau, de altfel, de toate felurile şi pentru toate speciile de boli, Am întîlnit deja, în mai multe rînduri, „rudele" sfîntului Pavel în Italia, „rudele" sfintei Caterina în Spania, pe cele ale sfîntului Roch, ale sfîntului Martin, ale sfîntului Hubert în Franţa. Mai ales acestea din urmă au avut, în secolul al XVII-lea, un destin extrem de strălucit. Cunoaştem mai mulţi dintre ei, gentilomi sau doar pretinşi gentilomi - descendenţa aceasta ilustră nu constituia ea singură un titlu de nobleţe? - sau călugăriţe ce reprezentau onoarea mănăstirii lor. Cel mai celebru a fost acel Georges Hubert, pe care nişte scrisori - documente regale, datate 31 decembrie 1649, l-au recunoscut în mod expres ca fiind „ieşit din spiţa şi din generaţia gloriosului Sfînt Hubert din Ardenne", capabil datorită acestei filiaţii „să vindece toate persoanele muşcate de lupi şi de cîini turbaţi sau alte animale atinse de turbare, numai atingînd capul, fără aplicarea vreunui leac sau medicament". „Cavalerul de Saint-Hubert" - aşa cerea el să i se spună - şi-a exercitat arta ani îndelungaţi cu multă strălucire şi profit. De la el se citează încă un prospect tipărit din 1701 „în care îşi menţiona adresa pentru cei ce-ar fi vrut să fie atinşi"; a numărat printre clienţii lui (cu atît mai numeroşi cu cît atingerea sa era socotită de asemenea ca avînd un efect preventiv) doi regi ai Franţei - Ludovic al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea — Gaston d'Orleans, prinţul de Conţi, un prinţ de Conde (care e, neîndoielnic, învingătorul de la Rocroy); pentru toţi aceşti mari seniori, pasionaţi de vînătoare, muşcăturile de cîini nu erau un pericol imaginar. Printr-o permi­siune specială a arhiepiscopului Jean Francois de Gondi, reînnoită sub urmaşii acestui prelat, el atingea atunci cînd se găsea la Paris, într-o capelă din parohia Saint-Eustache. Mai mult de treizeci de episcopi sau arhiepiscopi i-au acordat autorizaţia să practice în diocezele lor. La 8 iulie 1665, Statele provinciei Bretania i-au votat o gratificaţie de 400 de livre. Şi în aceste caz opinia comună n-a uitat să stabilească o apropiere între miraculosul talent al acestui taumaturg înnăscut şi virtuţile miraculoase atribuite în mod oficial regilor. Cînd unii sceptici odioşi îndrăzneau să pună la îndoială tratamentele făcute de cavaler sau de confraţii lui, credincioşii (după mărturia abatelui Le Brun, el însuşi incredul) răspundeau invocînd exemplul Principelui; de vreme ce toată lumea admite eficacitatea atingerii regale, de ce să socotim atît de extraordinar, ziceau ei, „că nişte persoane dintr-o anumită viţă vindecă anumite boli?"¹.

în fapt, Bourbonii nu erau, nici chiar în regatul lor, absolut singurii vindecători de scrofule prin drept din naştere. Fără să intenţionăm a mai vorbi aci despre cei de ai şaptelea băieţi, despre care s-a vorbit destul mai sus, Franţa din secolul al XVII-lea a cunoscut cel puţin o familie în care un

panegyrique â Mgr. le President de Bailleul, în continuarea textului Le Ministre sans reproche, in-4°, 1645- Nu mi se pare imposibil ca Nicolas II — menţionat în mod expres de Sainte-Marthe ca participant la darul părintesc - să fi încetat mai tîrziu sâ-I exercite.

1. Cu privire la rudele de sfinţi în generai, v. mai sus, p. 123, n. 1 şi p. 209. în ce priveşte rudele lui Saint Hubert şi, în special, persoana lui Georges Hubert, va fi suficient să trimitem la Henri Gaidoz, La rage et St. Hubert, pp. 112-119, unde se va găsi o bibliografie. Informaţiile privind prospectul clin 1701 şi pasajul despre atingerea regală le-am luat din Le Brun, Histoire critiqties des pratiques superstitieuses, II, pp. 105 şi 112. Tiffaud, L 'exercice illegal de la medecine dans le Bas-Poitou, 1899, P- 18, semnalează şi el descendenţi ai sfîntului Marcoul.

CUM S-A PIERDUT CREDINŢA ÎN MIRACOLUL REGAL

267

dar cu totul asemănător celui ce făcea mîndria dinastiei era transmis prin sînge. Cei mai vîrstnici din casa d'Aumont - o casă nobilă din Burgundia, cu posesiuni şi în Berry - treceau drept capabili să redea sănătatea scrofuloşilor, împărţindu-le anafura. Tradiţie „scornită", scria Andre Favyn în a sa Histoire de Navarre; ea provoca oroare apologeţilor de rînd ai monarhiei: oare nu se cuvenea să fie păstrat cu grijă, doar pentru regi privilegiul de a alina „boala regală"? Prea mulţi autori serioşi menţionează această tradiţie, pentru ca ea să nu se fi bucurat de o oarecare popularitate, cel puţin regională¹.

în Anglia, sub Carol al II-lea, Valentin Greatrakes, un gentilom irlandez, şi-a descoperit într-o bună zi prin revelaţie divină talentul de a vindeca scrofulele. A văzut îndreptîndu-se spre el bolnavi din toate straturile sociale. Municipalitatea din Worcester - cam în vremea în care statele bretone îi votau o alocaţie cavalerului de Saint-Hubert - i-au oferit atingătorului din Irlanda (the Stroker) un splendid banchet. Nimic n-a lipsit succesului lui Greatrakes, nici măcar întregul război al penelor de scris iscat în jurul lui: între partizanii şi adversarii săi s-au schimbat pamflete docte. Fidelii săi nu erau cu toţii persoane fără importanţă. Robert Boyle, membru al Societăţii Regale, unul dintre întemeietorii chimiei moderne, şi-a proclamat încrederea în el - în acelaşi timp, de altfel, cu încrederea în miracolul regal².

De fapt, starea de spirit a celor ce credeau în atingere se reflectă clar în înseşi lucrările ce tratează despre virtutea taumaturgică a regilor. Browne, de exemplu, care era totuşi medic şi contemporan al lui Newton, apare cu totul pătruns încă de noţiunile unei magii primitive. A se vedea la el povestea extraordinară a acelui hangiu din Winton care, atins de scrofule, cumpărase de la un farmacist un vas de lut ars plin cu o apă medicinală; la început, a folosit leacul fără succes; dar, după ce a primit de la distanţă binecuvîntarea lui Carol I, de care soldaţii Parlamentului l-au împiedicat să se apropie, s-a întors la apa lui şi s-a vindecat. Pe măsură ce plăgile i se cicatrizau, nişte umflături misterioase apăreau pe părţile laterale ale vasului, făcînd să-i crape lacul; cineva a avut într-o zi nefericita idee să le zgîndăre şi boala a revenit; s-a întrerupt zgîrietura pentru curăţirea vasului şi a urmat vindecarea definitivă. Cu alte cuvinte, deşi Browne n-o spune în chip expres, scrofula trecuse de la om la vasul de lut...³. într-adevăr, ideea miracolului regal era înrudită cu o întreagă concepţie despre univers.

1. Du Laurens, De mirabili, p. 21; Favyn, p. 1058; du Peyrat, Histoire ecclesiastique de la Cour, p. 794; Trăite curieux de la guerison des ecrouelles par l'attoucbement des septennaires, pp. 13 şi 21; Thiers, Trăite des superstitions, p. 443. Adeseori autorii aceştia se corectează unii pe alţii (v. de ex. du Peyrat, loc. cit.): dovadă că nu s-au copiat pur şi simplu între ei. Puterea miraculoasă a casei era pusă în legătură cu Relicvele Regilor Magi care, sub Frederic Barbarossa, au fost transportate de la Milano la Koln, fiind depuse un moment la Aumont; şi mai era pusă de asemenea în legătură cu o fîntînă sacră, venerată în acelaşi loc; ne este permis să bănuim în toate acestea unele contaminări de credinţă analoge celei care a făcut din Sf. Marcoul patronul miracolului regal. K. Maurer, Die bestimmten Familien zugeschriebene besondere Heilkraft; Zeitschrift des Vereins fur Volkskunde, 1896, p. 443, a studiat cîteva exemple de familii înzestrate ereditar cu o putere vindecătoare, dar împru-mutîndu-le din Sicilia (cf. Ibid., p. 337) şi din legendele scandinave. Thiers, loc. cit., p. 449, semnalează „casa de Coutance din Vendomois" ai cărei membri erau socotiţi ca vindecînd „copiii de boala numită „carreau" |=afecţiune tuberculoasă a mezenterului] atingîndu-i".

2. Se vor găsi indicaţiile necesare şi bibliografia în Dictionary of National Biograpby, vezi şi Crawfurd, King's Evil, p. 143 şi Farquhar, III, p. 102.

3. Adenochoiradelogia, pp. 133 şi urm. (cu o scrisoare atestînd veracitatea anecdotei, adresată lui Browne de warden [=director] de la Winchester-College).

268

REGII TAUMATURGI

CUM S-A PIERDUT CREDINŢA ÎN MIRACOLUL REGAL

269

Or, nu încape îndoială că această concepţie a pierdut treptat teren începînd din Renaştere şi, mai ales, în secolul al XVIII-lea. Cum? Nu e locul să cercetăm aci. Ar fi destul să reamintim - lucru evident - că decăderea miracolului regal este strîns legată de acel efort al spiritelor (cel puţin în cadrul elitei) de a elimina din ordinea lumii supranaturalul şi arbitrarul şi, totodată, de a concepe instituţiile politice numai sub un aspect raţional.

Căci există şi un al doilea aspect al aceleiaşi evoluţii intelectuale, la fel de fatal ca şi primul pentru vechea credinţă al cărei destin ne interesează aci. „Filosofii", deprinzînd opinia publică să nu-i mai considere pe suverani decît ca pe nişte reprezentanţi ereditari ai statului, au dezobişnuit-o totodată să mai caute în ei şi, în consecinţă, să mai găsească orice urmă de miraculos. Se cer bucuros miracole unui şef de drept divin, a cărui putere însăşi îşi are rădăcinile într-un fel de mister sublim; ele nu mai sînt cerute unui funcţionar, oricît de înalt i-ar fi rangul şi oricît de indispensabil i-ar putea părea rolul în treburile publice.

Cauze mai speciale au intrat în acţiune ca să grăbească ruinarea credinţei pe care popoarele celor două regate o dedicaseră multă vreme virtuţilor atingerii regale. Ea a fost atinsă de consecinţa indirectă a luptelor civile şi religioase. Cum s-a văzut, în Anglia, extremiştii protestanţi i-au fost de timpuriu ostili, pentru raţiuni doctrinare şi totodată din ură împotriva monarhiei absolute, care îi persecuta. Şi într-o ţară, şi în cealaltă, îndeosebi pretenţiile la miracol, ridicate concomitent de o dinastie catolică şi de una protestantă, au produs în mod firesc tulburare printre credincioşii celor două confesiuni. Pînă la Reformă, supuşii regelui Franţei putuseră să accepte împăcaţi ambiţiile regelui Angliei - şi invers; după ce s-a consumat ruptura religioasă, această indiferenţă n-a mai fost posibilă. Pentru a spune adevărul, în general, scriitorii anglicani admit fără mari dificultăţi tratamentele operate de monarhii francezi; ei se mulţumesc doar să revendice pentru ţara lor -împotriva istoriei - privilegiul de a fi fost cea dintîi care a posedat regi medici¹. Catolicii s-au arătat de obicei mai intransigenţi. Atîta timp cît principii englezi au păstrat semnul crucii, supuşii lor „papistaşi" (încercînd un sentiment de oroare, orice ar fi fost, fie măcar şi din mîndrie naţională, atunci cînd contestă miraculoasa prerogativă în care crezuseră atîtea generaţii de englezi) au mai găsit, ca pe o ultimă soluţie, să atribuie eficacitatea împlinirii prin propriile forţe a operei de vindecare, simbolului sacru, chiar şi atunci cînd semnul crucii era trasat de mîini eretice². Iacob I le-a răpit această ultimă posibilitate de scăpare. în Franţa, şi într-un chip general pe continent, scriitorii catolici, nereţinuţi de nici un scrupul patriotic, au recurs mai toţi la soluţia extremă; ei au negat miracolul englez³. Aceasta este, încă din 1593, poziţia iezuitului spaniol Delrio, ale cărui Cercetări asupra lucrurilor magice, editate de mai multe ori, au făcut autoritate (în materie) vreme îndelungată⁴; la fel, cîţiva ani mai tîrziu, cea a francezilor Du Laurens

1. Tooker, Charisma, p. 83; Browne, Adenochoiradelogia, p. 63; cf. mai sus, p. 31-

2. Aceasta este, în legătură cu tratamentele operate de Elisabeta, teoria lui Smitheus [Richard Smith], Florum historiae ecclesiasticae gentis Anglorum libri septem, 1654, folio, Paris, 1. III, cap. 19, sectio IV, p. 230, care face să intre în joc şi influenţa Sf. Eduard Confesorul; regina vindeca „non virtute propria... sed virtute signi Cruciş et ad testandam pietatem S. Edwardi, cui succedebat in Throno Angliae". Smith -care a fost vicar apostolic în Anglia între 1625 şi 1629 - nu pare să admită vindecările îndeplinite de urmaşii Elisabetei.

3. De L'Ancre, L'incredulite et mescreance du sortilege, 1622, p. 165, face excepţie; el admite vindecările operate de Iacob I, dar crede că regele - fără îndoială, pe ascuns— îşi potriveşte „mîna în formă de cruce".

4. Disquisitionum, ed. din 1606, pp. 60 şi urm.

şi Du Peyrat¹; pentru aceşti autori, atingerea regilor Angliei este lipsită de putere; pretinsul lor privilegiu nu-i decît impostură sau iluzie. Ceea ce însemna recunoaşterea posibilităţii unei largi erori colective: îndrăzneală periculoasă; căci, la urma urmelor, realitatea darului miraculos atribuit Bourbonilor nu se întemeia pe dovezi diferite de cele invocate în favoarea Tudorilor şi a Stuarţilor de publiciştii de peste Canalul Mînecii; dacă englezii se înşelau asupra virtuţii mîinii regale, oare nu se putea întîmpla la fel şi cu francezii ? în special Delrio a dat dovadă în această controversă de o vigoare critică foarte de temut; nefiind francez, el se simţea probabil mai liber; nu că ar fi contestat realitatea minunilor îndeplinite de dinastia catolică ce domnea în Franţa; zelul pentru religie depăşind la el orgoliul naţional, el le recunoştea în mod expres ca autentice; dar, fără îndoială, grija de a nu avansa nimic care ar fi putut risca să zguduie cît de cît prestigiul regilor noştri medici nu-l preocupa în aceeaşi măsură ca în cazul în care ar fi fost supusul lor. încercînd să explice, fără să facă apel la miracol, renumele taumaturgic al Elisabetei, el ezită între trei soluţii: folosirea unor plasturi secreţi, altfel spus, un şiretlic grosolan - influenţa diabolică -, în sfîrşit, o simplă „ficţiune", regina nevindecînd decît persoanele care nu sînt cu adevărat bolnave; căci, observă Delrio, e un lucru sigur că ea nu-i vindecă pe toţi cei care îi sînt înfăţişaţi². Ultima remarcă şi, mai ales, ipoteza aflată la bază erau pline de ameninţări. Putem oare crede că niciunul dintre numeroşii cititori ai Cercetărilor asupra lucrurilor magice n-a avut vreodată ideea să le aplice regilor Franţei înşişi? în 1755, cavalerul de Jaucourt a publicat în Enciclopedie articolul Scrofule; cu siguranţă, el nu credea, nici măcar pentru ţara sa, în puterea taumaturgică a regilor; pe vremea lui, „filosofii" zguduiseră definitiv vechea credinţă; el n-a îndrăznit însă să atace frontal privilegiul revendicat de dinastia franceză. S-a mulţumit cu o scurtă menţiune în legătură cu aceasta, rezervîndu-şi întreaga critică şi ironie pentru pretenţiile suveranilor englezi: simplu subterfugiu, evident, ca să scape dintr-o situaţie delicată, fără să aibă ceva de împărţit cu autoritatea; cititorul avea să înţeleagă că loviturile trebuiau să se îndrepte împotriva ambelor monarhii. Dar această şiretenie de enciclopedist reprezintă ceea ce probabil că a fost, în cazul multor spirite, un demers intelectual sincer: s-a început prin îndoiala faţă de miracolul străin, pe care ortodoxia religioasă îl interzicea să fie admis; apoi, îndoiala s-a extins treptat la miracolul naţional.