Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

24-

făcuseră deja resimţite uneori în Evul Mediu. Spre sfârşitul secolului al XII-lea, Godefroy de Viterbe, vorbindu-i împăratului Henric al Vl-lea, exclama: „Tu eşti Zeu, din rasa zeilor"; Godefroy era un pedant, demn emul al compatriotului şi contemporanului sau Pierre d'Eboli care îl trata curent pe acelaşi suveran ca pe un ,Jupiter Tunînd" şi pe soţia sa ca pe o Junona"¹. Cam cu un secol mai tîrziu, Egidio Colonna îi numea pe regi „semi-zei"²; şi Egidio îi frecventase pe autorii din vechime; tocmai lectura lor a fost cea care l-a determinat să folosească un termen aflat în discordanţă cu ansamblul sistemului său politic, destul de puţin favorabil puterii temporale. în general, asemenea abateri sînt rare în Evul Mediu: trebuie să recunoaştem că acest abuz de folosire a numelui divin nu s-a generalizat decît în secolul al XVII-lea. Bineînţeles, nu trebuie exagerată gravitatea unor asemenea excese verbale; reminiscenţele pur literare existente în ele sînt suficiente ca să ne prevină să nu le luăm prea în serios. Totuşi, să nu le micşorăm influenţa: cuvintele nu pot fi niciodată pe de-a-ntregul separate de lucruri. Astfel încît este foarte izbitor să găsim constant, în această epocă de credinţă, întorsături de frază pe care epocile precedente le-ar fi respins, aproape în unanimitate, ca idolatrie. Şi ce-ar fi gîndit un Grigore VII despre discursul episcopului din Chartres?³

se vede, e vorba aci de pluralul majestăţii; însă ceva mai sus John of Salisbuiy, tratînd despre apoteozele imperiale, adaugă (pp. 202-203) : „Tractum est hinc nomen quo principes uirtutum titulis et uerae fidei luce praesignes se diuos audeant nedum gaudeant appellari, ueteri quidam consuetudine etiam in vitio et aduersus fidem catholicam obtinente".

1. Godefroy de Viterbe, Speculum regum; Monum. Germ., SS., XXII, p. 39. v. 196: „Nam Troianorum tu regna tenebis avorum - Filius illorum deus es de prole deorum"; cf. expunerea evhemeristă, p. 138, v. 178 şi urm. Cf. de asemenea, puţin mai tîrziu, în 1269, expresii analoge în Âdhortatio redactată de un partizan italian al Hohenstaufen-ilor, acel Piedro de Prezza menţionat deja mai sus, p. 151, n. 1: text citat de Grauert, Histor. Jahrbuch, XIII (1892), p. 121 - Des magisters Petrus de Ebulo liber ad honorem Augusti, ed. Ed. Winckelmann, Leipzig 1874, citate adunate la p. 82, n. 9 (există o altă ediţie de G.B. Siragusa, Fonti per la storia d'Italia, 1906). Aplicat astfel împăratului, numele divin a fost el aplicat şi marelui său adversar, papa? în Revue des sciences religieuses, II (1922), p. 447, Dl. abate Jean Riviere s-a întrebat: Este Papa un „Dumnezeu" pentru Inoccnţiu IIP. El răspunde, bineînţeles, negativ. Dar ceea ce pare că nu ştie e faptul că eroarea doctrinară atribuită foarte pe nedrept lui Inocenţiu III, figurează printre superstiţiile pe care, în 1260, „Anonimul din Passau" le reproşa contemporanilor săi: Abhandl. der histor. Klasse derbayer. Akademie, XIII, 1, (1875), p. 245: „Peregrinacioni derogant... qui dicunt quod Papa sit deus terrenus, maior homine, par angelis et quod non possit peccare, et quod sedes romana aut invenit sanctum aut reddit; quod sedes romana non possit errare...".

2. De regimine principum, Veneţia 1498, 1. I, pars I, cap. IX: „quare cum regem deceat esse totum diuinum et semideum"; cf. cap. VI: „dictum est enim quod decet principem esse super hominem et totaliter diuinum".

3. în 1615, un teolog din Paris, Jean Filesac, a publicat un tratat De idolatria politica et legitima principis cultu commentarius, al cărui titlu părea să promită o discuţie interesantă. Din nefericire, această mică lucrare este martora unei gîndiri extrem de nehotărîte; autorul pare destul de puţin binevoitor în privinţa ideii că oncţiunea conferă regelui un caracter sacerdotal (p. 72), însă nu o combate în mod deschis; supuşii îi datorează regelui acelaşi „cult" pe care-l datorează un fiu tatălui său. Reputaţia de versatilitate a lui Filesac era de altfel bine încetăţenită printre contem­poranii săi: i se spunea „Domnul iata-l ici, iatâ-1 colo" (P. Feret, La facultâ de Theologie de Paris, Epoque moderne, IV, 1906, p. 375). Folosirea numelui divin cu aplicare la principii temporali a fost criticată în Evul Mediu, de exemplu, de Carol cel Mare şi de John of Salisbury (mai sus, p. 46, n. 2 şi p. 245, n. 6).

Pentru un moment, către sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului următor, luptele religioase păruseră să trezească din nou vechile polemici despre regnum şi sacerdotiuin. Controversa dintre Bellarmin şi Iacob I al Angliei oferă un ultim ecou al timpurilor gregoriene¹; la fel ca şi lunga discuţie între teologi pe tema tiranicidului. Dar, îndeosebi în Franţa, opinia ecleziastică, în ansamblul său, devenise din ce în ce mai favorabilă regalităţii sacre. Biserica înclina să vadă în caracterul de sfinţenie pe care îl pretindeau regii, nu atît o uzurpare a privilegiilor clerului, cît un omagiu adus religiei. îndeosebi, nici un catolic nu se mai gîndea să ostracizeze miracolul regal pentru raţiuni teologice. în 1572, un preot spaniol, păzitor gelos al doctrinei ortodoxe, Preafericitul Luys de Granada, în a sa Introducere la Simbolul Credinţei, reeditată şi tradusă de mai multe ori, cita în chip foarte natural, ca odinioară Bradwardine, printre miracolele timpului prezent, „virtutea deţinută de regii Franţei de a vindeca o boală contagioasă şi incurabilă, cea a scrofulelor" şi-i consacra o destul de lungă dezvoltare², în fapt, încă din 1547, papa Paul III, într-o vreme cînd neînţelegerile sale cu Carol Quintul îl îndemnau să-i trateze prietenos pe cei din familia de Valois, recunoscuse în mod expres autenticitatea acestei „virtuţi"; în bula de întemeiere a Universităţii din Reims, datată 5 ianuarie al acelui an, el lăuda „cetatea din Reims, unde regii prea Creştini primesc din mîinile arhie­piscopului, ca pe o binefacere trimisă din cer, sfinta oncţiune şi darul de a vindeca bolnavii"³.

Totuşi, darul acesta minunat n-a fost tratat în acelaşi fel, în toate epocile, de către scriitori. în secolul al XVI-lea, toţi apologeţii regalităţii, sau aproape toţi, de la Vincent Cigauld sub Ludovic al XII-lea sau de la Grassaille sub Francisc I, la Forcatel sub Henric al III-lea, îi acordă un loc de cinste în lucrările lor⁴. Dimpotrivă, în secolul al XVII-lea, acest dar poate servi ca piatră de încercare pentru a deosebi cele două categorii între care se împărţea foarte net, în acea vreme, literatura politică a absolutismului; ceea ce se poate numi literatura filosofică şi literatura vulgară. Scrierile de al doilea plan - cele ale unor Arroy, Hippolyte Roulin sau ale unui Maimbourg -îl folosesc pe larg ca pe un argument eminamente în stare să-i frapeze pe cititorii lor. Scrierile de prim plan evită să-l numească. Nici Balzac, de exemplu, în al său Prinţ ori în Aristippe, nici Bossuet, în vreuna din operele lui esenţiale, nu face nici cea mai mică aluzie la vindecările regale.

1. Cf. lucrările lui J. de la Serviere, S.J., Dejacobo I Angliae rege, cum Cârd. Roberto Bellarmino, super potestate cum regia turn pontificia disputante, 1900 - Une controverse au debut du XVII-e siecle-. Jacques I-er d'Angleterre et le cardinal Bellarmin; Etudes, t. 94, 95, 96 (1903).

2. Fra Luys de Granada, Segunda Parte de la introducHon delsymbolo de lafe, Saragosa 1583 (n-am putut vedea ediţia princeps, Anvers. 1572), p. 171, §VIII: ia virtucl que los reyes de Francia tienen para sanar un mal contagioso, y incurabile, que es de los lamparones".

3. Marlot, Theâtre d'honneur, p. 760, 5 ianuarie 1547: ..Civitas Remensis, in qua Christianissimi Francorum Reges sibi coelitus missum Sanctae Unctionis, et curandorum languidorum munus, a pro tempore existente Archiepiscopo Remensi suscipiunt, et Diademate coronantur".

4. Este curios că Bernard de Girard du Haillan, nici în tratatul său De l'estat et succez des ajfaires de France (prima ediţie din 1570; eu am consultat-o pe aceea din 1611), - în care enumera, la începutul cărţii a IV-a, „prerogativele, drepturile, demnităţile şi privilegiile" regilor - nici, se pare, în a sa Histoire generale des rois de France, fol., 1576, nu menţionează atingerea. E adevărat că monarhia pentru care îşi manifestă preferinţele este o monarhie cumpănită şi rezonabilă, a cărei teorii o face fără vreo umbră de misticism.

2)8

REGII TAUMATURGI

Scepticism? Desigur, nu. Nu trebuie să vedem în această tăcere decît o manifestare, printre multe altele, a aversiunii pe care aceşti gînditori o simţeau pentru tot ce nu era construcţie strict raţională. Dar ea constituia şi un simptom destul de ameninţător pentru viitorul atingerii. Fără îndoială, în mai toate mediile, se credea încă în acest miracol - Bossuet îl menţiona ca pe ceva foarte evident, într-o scrisoare de familie¹ - dar oamenilor parcă le era ruşine să vorbească despre el, ca despre o credinţă cam prea populară; mai tîrziu, le va fi ruşine să creadă în el.

Am văzut mai sus că Paul III, conform unei vechi tradiţii, considera oncţiunea ca izvor al darului de vindecare, în special uleiul miraculos din Sainte Ampoule. Astfel, acea putere, oarecum suspectă în principiul ei, se lega de un rit perfect creştin. Ideea găsea adversari doar printre cei mai înverşunaţi adversari ai sfîntului Marcoul; totuşi, aceştia - se ştie - au cedat repede. Printre regaliştii cei mai fervenţi, nimeni nu se mai gîndea să conteste, în această chestiune, rolul atribuit oncţiunii. Neîndoielnic, rămînea un lucru bine înţeles, pentru toţi teoreticienii aflaţi de această parte, că miruirea nu era, cum zicea du Haillan, decît o „ceremonie plină de reverenţă", „care nu privea" cîtuşi de puţin „esenţa suveranităţii" şi în lipsa căreia regele nu înceta „să fie rege"; evenimentele care au marcat începuturile domniei lui Henric al IV-lea au oferit scriitorilor politici ocazia să proclame, o dată mai mult, această doctrină, ajunsă în situaţia de dogmă oficială². Nu se putea admite că demnitatea regală ar fi depins de o solemnitate ecleziastică. In ceea ce priveşte puterea taumaturgică însă, se pare că oamenii se dovedeau mai puţin susceptibili: Henric al IV-lea a fost rege cu mult înainte de a fi miruit; dar el n-a atins înainte de miruire. Nu s-a dus niciodată la Corbeny, accesul fiindu-i, în momentul încoronării, interzis; el, cel puţin, aşteptase consacrarea prin uleiul sfînt şi nu prin mijlocirea sfîntului Marcoul, ca să vindece³. în privinţa originii miracolului regal ca şi în privinţa altor numeroase puncte, s-a produs în secolul al XVII-lea un fel de reconciliere între apărătorii drepturilor Bisericii şi adepţii cei mai înflăcăraţi ai regalităţii.

în Franţa, vechile legende despre Sainte Ampoule, florile de crin sau flamură continuau să circule. Spre sfîrşitul secolului al XVI-lea, o nouă povestire

1. Mai sus, p. 211, n. 2.

2. B. de Girard du Haillan, De l'estat et succez des affaires de France, 1611 (prima ediţie e din 1570), p. 624: „le Roy ne laissepas d'estre Roy, sans le couronnement et Sacre, quisont ceremoniespleines de reverence, concernansseulement l'approbation publique, non Vessence de la souverainete". Aceeaşi teorie la Belleforest şi de Belloy: G. Weill, Les theories sur le pouvoir royal en France pendant Ies guerres de religion, 1892 (teză la Litere, Paris), pp. 186 şi 212. Pentru modul de punere a problemei la începutul domniei lui Henric al IV-lea, a se vedea în special hotârîrile Adunării Clerului din Chartres, din 1591, în Pierre Pithou, Traitez des droitz et libertez de l'eglise gallicane, p. 224, şi curiosul opuscul scris în ianuarie 1593 de Claude Fauchet, Pour le Couronnement du roy Henri IIIIroy de France et de Nauane. FA quepour n'estre sacre, ii ne laisse d'estre Roy et legitime Seigneur (în ediţia de Oeuvres, in-4°, 1610). Pentru Anglia, cf. Figgis, Divine right, p. 10, n. 1. Asupra importanţei atribuite de papalitate miruirii în secolul al XVIII-lea. a se vedea un fapt curios relativ la Habsburgi, Battiffol, Lecons sur la ntesse, in-12, 1920, p. 243.

3. Dom Oudard Bourgeois afirmă că Henric al IV-lea îşi făcuse cele nouă zile de rugăciuni la Sf. Marcoul, în castelul de la St-Cloud; dar mărturia lui este suspectă: mai jos, pp. 339-340. Părerea generală şi aproape oficială în legătură cu originea puterii vindecătoare este clar exprimata de un ceremonial din secolul al XVII-lea, ecl. Franklin, La vieprivee. Les medecins, p. 303 (cf. mai jos, p. 251, n. 1). „Milostenia Regilor noştri este mare în aceasta ceremonie, la care Cerul i-a constrîns, dîndu-le acele privilegii mai presus de ceilalţi Regi, în ziua miruirii lor■" (Sublinierea mea)

ABSOLUTISM ŞI REGALITATE SACRA

249

s-a adăugat la ciclul tradiţional; este legenda, care ne interesează aci într-un mod cu totul special, a primei vindecări a scrofulelor realizată de Clovis.

Conform opiniei celei mai răspîndite, miruirea conferea regilor dreptul de a vindeca; or, se spune, Clovis fusese primul principe francez care primise oncţiunea, şi anume chiar direct din cer; era foarte firesc să se imagineze că acest monarh favorizat de Sus fusese şi cel dintîi care a ştiut sâ-i aline pe scrofuloşi. La drept vorbind, doar un lucru ne miră: faptul că acest mit a apărut atît de tîrziu¹. Pentru a fi dat la lumină, a fost nevoie de elocvenţa unui publicist meridional. Etienne Forcatel din Beziers a dobîndit în istoria ştiinţei juridice o celebritate destul de îndoielnică, pentru că a fost preferat de profesorii din Toulouse marelui Cujas, atunci cînd acesta din urmă, ale cărui metode noi înspăimîntau tradiţionalismul corpului universitar, a candidat la o catedră de la Facultatea de Drept din oraş. „Un prost incapabil să predea", homine insulso et ad docendum minus idoneo, a spus despre el biograful lui Cujas, Papire Masson². în tot cazul, era un gînditor fără originalitate şi un scriitor cămia îi lipseau în cel mai înalt grad ordinea şi claritatea, după cum dovedeşte al său Tratat despre imperiul şi filosofia francezilor, apărut prima dată în 1579. Cartea aceasta atît de mediocră a avut totuşi mai multe ediţii³. Mai mult: se pare că lui îi aparţine cinstea de a fi lansat în lume acea anecdotă despre Clovis taumaturg, care avea să ajungă apoi la celebritate. Nici eu, şi nici scriitorii din secolul al XVII-lea care o citează, n-am putut s-o găsim într-un text anterior; trebuie într-adevăr să admitem că ea a ieşit gata înarmată din mintea inventivă a lui Forcatel. Iat-o, rezumată pe scurt⁴. Clovis avea un scutier la care ţinea mult; bărbatul acesta, pe numele luLLanicet - se vede că autorul nostru era destul de prost familiarizat cu onomastica merovingiană - a fost atins de scrofule; în zadar a încercat diferite leacuri, în special (în două rînduri) cel prescris de Celse - şi anume să mănînce un şarpe. Atunci Clovis a avut un vis: s-a văzut vindecîndu-l pe Lanicet prin simplă atingere; totodată, camera părea că i se umple de o lumină strălucitoare. De cum s-a trezit, după ce a adus mulţumiri lui Dumnezeu, l-a atins într-adevăr pe scutier, a cărui boală, bineînţeles, a dispărut⁵. Aşa s-a născut miraculosul dar care a trecut de la Clovis la toţi fiii şi urmaşii săi. Ceea ce dovedeşte că această fabulă mediocră

1. Ambasadorii lui Carol al VH-lea pe lîngâ Pius II se exprimă, în discursul citat mai sus, p. 100 şi n. 3, ca şi cînd ar crede că Clovis vindecase deja scrofulele; se pare însă că ei au fost pur şi simplu antrenaţi de un act de elocvenţă, mai degrabă decît că fac aluzie la o trăsătură legendară precisă.

2. A se vedea Berriat de Saint-Prix, Vie de Cujas, ca apendice la a sa Histoire du droit romain, Paris 1821, pp. 482 şi urm., unde sînt citate cuvintele lui Papire Masson, amintite deja - în legătură cu legenda vindecării scrofulelor de către CÎovis — de du Peyrat, Histoire ecclesiastique de la Cour, p. 802. Cîteva cuvinte despre autor în G. Weill, Les theories sur le pouvoir royal en France pendant les guerres de religion, p. 194. Kurt Glaser, Beitrăge zur Geschichte der politiscben Literatur Frankreichs in der zweiten Hălfte des 16. Jahrhunderts; Zeitschrift fur franzosische Sprache und Literatur, XIV (1919), p. 31 nu-i acordă decît o menţiune dispreţuitoare.

3. Două reeditări aparte în 1580 şi 1595, fără să mai socotim retipăririle din operele complete: v. catalogul Bibi. Nat.

4. De Gallorum imperio, p. 128.

5. După Mezeray, Histoire de France depuis Faramond jusqu'au regne de Louis le Juste, folio, 1685, 1- VI, p. 9, casa de Montmorency ar fi emis pretenţia câ-şi are obîrşia din Lanicet. Andre Duchesne, în a sa Hisloire genealogique de la maison de Montmorency, folio, 1624 şi Desormeaux, Histoire de la maison de Montmorenci, ed. a 2-a, 5 voi., 1768, au ignorat sau au dispreţuit această tradiţie, reprodusă încă de Menin, Trăite historique et cbronologique du sacre, 1724, p. 325.

250

REGII TAUMATURGI

răspundea unui fel de nevoie logică a imaginaţiilor este uluitoarea ei reuşită. încă din 1597, canonicul Meurier o reproduce¹. Ea devine foarte repede un loc comun pentru apologeţii regalităţii sau, şi mai bine, un articol de credinţă²; fără îndoială, istoricii buni, un Du Peyrat ori un Scipion Dupleix o resping³; dar cine-i ascultă ? Cu toate mustrările lui Du Peyrat, medicul Du Laurens îi face loc în celebrul său tratat despre vindecarea scrofulelor, care devine în curînd autoritate⁴. Ea trece graniţa; o regăsim încă din 1628 la un istoric spaniol'. Se încorporează pe deplin în patrimoniul legendar şi sentimental al Franţei. Autorul micii lucrări intitulate Codicile lui Ludovic alXIII-lea, rege al Franţei şi al Navarrei, către prea iubitul său fiu mai vîrstnic... apărută în timpul minoratului lui Ludovic al XIV-lea, dezvoltînd un curios program de sărbătoriri patriotice, propune să se plaseze una „în a doua Duminică după Paşti", spre „a-i mulţumi în această zi lui Dumnezeu pentru darul ce l-a făcut zisului Sf. Clovis (sic) şi tuturor Regilor Franţei prin Sainte Ampoule şi vindecarea scrofulelor"⁶. Ceva mai tîrziu, Desmarets de Saint-Sorlin, compunîndu-şi marea epopee naţională şi religioasă Clovis sau Franţa creştină, se fereşte să uite un episod atît de frumos; şi dacă îl înfrumuseţează pentru a da consistenţă dramatismului povestirii, în fond, rămîne în continuare aceeaşi istorioară elaborată pentru întîia oară de Etienne Forcatel⁷. Juristul din Toulouse pe care, după toate aparenţele, nu-l reţinea nici un scrupul de erudiţie sau de simplă onestitate, a avut îndrăzneala să furnizeze publicului legenda necesară pentru a completa ciclul regalităţii miraculoase. Am fi uluiţi de succesul acestui gen de înşelătorie, dacă acelaşi ciclu n-ar oferi deja atîtea exemple despre uşurinţa cu care s-a răspîndit o invenţie individuală atunci cînd aceasta este purtată de un curent colectiv⁸.

1. De sacris unctionibus, p. 260.

2. De exemplu: [Daniel de Priezac], Vindiciaegatticae adversus Alcxandrum Patricium Armacanum, theologum, 1638, p. 61; Balthasar de Riez, L'incomparable pieţe, I, pp. 32-33 şi II, p. 151; Oudart Bourgeois, Apologie, p. 9- Cf. de asemenea de l.'Ancre, L'incredulite et mescreance du sortilege, 1622, p. 159- Printre istorici, P. Mathieu, Histoire de Louys XI, 1610, p. 472 şi — cu unele ezitări — Charron, Histoire universelle, fol., Paris, 1621, cap. XCV, pp. 678-679; Charron scrie în legătură cu povestea lui Lanicet: „unul dintre prietenii mei m-a asigurat şi el că a citit-o la Rheims, într-un foarte vechi Manuscris". Dom Marlot, Le theâtre dhonneur, p. 715, face de asemenea aluzie la acest manuscris, a cărui existenţă mi se pare totuşi mai mult decît problematică.

3. Du Peyrat, Histoire ecclesiastique de la Cour, pp. 802 şi urm.; despre încercările sale de a-l convinge pe Du Laurens de falsitatea legendei, p. 805; cf. mai sus, p. 24; S. Dupleix, Histoire generale de France, II, pp. 321-322. Atitudinea lui Mezeray (pasaj citat la p. 249, n. 5) este aceea a unei îndoieli politicoase.

4. De mirabili, pp. 10 şi urm. Cf. de asemenea Mauclerc, De monarchia divina, 1622, col. 1566.

5. Batista y Roca, Toucbing for the King's Evil o semnalează la Esteban Garibay, Compendio historial de las Chronicas y universal bistoria de todos los Reynos de Espa a, III, Barcelona 1628, 1. XXV, c. XIX, p. 202.

6. P. 46, 4. Asupra lucrării care poartă data cu siguranţă fictivă de 1643, a se vedea Lacour-Gayet, Educationpolitique, pp. 88 şi urm. Cu privire la titlul de sfînt atribuit lui Clovis, cf. Jean Savaron, De la sainctete du roy Louys dit Clovis avec Ies preuves et auctoritez, et un abrege de sa vie remplie de miracles. Ed. 3-a, in-4°, Lyon 1622 -în care, de altfel, nu este menţionată atingerea.

7. în cartea XXV; copilul vindecat de Clovis nu mai este Lanicet, ci fiul burgundului Genobalde. în ediţia din 1673, unde ordinea cărţilor este schimbată, episodul face parte din cartea XIX.

8. De altminteri, şi alţi principi, în afară de Clovis, au văzut atribuindu-li-se din întîmplare cinstea de a fi fost cei dintîi vindecători ai scrofulelor; Charron, Histoire universelle, folio, 1621, p. 679, aduce mărturie despre o tradiţie care îi acordă acest

ABSOLUTISM ŞI REGALITATE SACRA 251

Dar ceea ce dovedeşte puterea regalităţii miraculoase mai bine decît toate vorbele publiciştilor şi chiar decît toate legendele este, în Franţa secolului al XVII-lea, popularitatea miracolului regal, iar în Anglia, în aceeaşi epocă, rolul său în luptele civile.

4. Atingerea scrofulelor în timpul absolutismului francez şi al primelor lupte civile engleze

în monarhia franceză a secolului al XVII-lea, atingerea scrofulelor a căpătat definitiv un loc în fastul solemn cu care se înconjura splendoarea suveranului¹. Ludovic al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea o săvîrşesc în mod regulat Ia marile sărbători, de Paşti, la Rusalii, la Crăciun sau de Anul nou, cîteodată la Intrarea în Biserică, Sfinta Treime, Adormirea Maicii Domnului, la Sărbătoarea tuturor sfinţilor². Cînd ceremonia are loc la Paris, Marele Magistrat al Curţii pune să fie anunţată cu cîteva zile înainte prin sunet de goarnă şi afişe; ni s-au păstrat cîteva dintre aceste afişe din vremea lui Ludovic al XIV-lea³; mai jos, se va găsi unul, aşa cum le-au citit adeseori

rol lui Carol Martel; istoricul spaniol Anton Beuter, Segunda Parte de la Coronica generale de Espana... in-4°, Valencia 1551, cap. I, fol. CXIIII, consideră că privilegiul vindecării i-a fost conferit Sfîntului Ludovic, prizonier în timpul cruciadei din Egipt, de către acelaşi înger care, potrivit unei legende mult mai vechi, l-a ajutat să-şi regăsească breviarul. Aceasta s-ar părea că este şi teoria lui Luis de Grenada, în pasajul citat mai sus, p. 247, n. 2.

1. Descriere foarte precisă a atingerii în du Peyrat, Histoire ecclesiastique de la Cour, p. 819, în deplin acord cu aceea dată la sfîrşitul domniei lui Henric al IV-lea de du Laurens, De mirabili, p. 6. Bibi. Nat. posedă — sub cota ms. franc. 4321 - un Recueil general des ceremonies qui ont este observees en France et comme elles se doibvent observer, care datează din secolul al XVII-lea (fără îndoială, domnia lui Ludovic al XIII-lea); se află aci - pp. 1 şi 2 - „Ceremonia de atingere a bolnavilor de scrofule". Acelaşi text a fost publicat după ms. 2734 de la Bibi. Mazarine de Franklin, La vie privee, Ies medecins, pp. 303 şi urm. Johann Christian LCinig dă o descriere a atingerii franceze, în Theatrum ceremoniale historico-politicum, I; p. 101, care nu aduce nimic nou. Pentru Ludovic al XIII-lea, numeroase informaţii şi date în jurnalul medicului său Heroard: Journal de Jean Heroard sur l 'enfance et la jeunesse de Louis XIII, ed. Soulie şi Barthelemy, II, 1868; din păcate, publicarea e fragmentară; am completat-o, asupra unor puncte diverse, cu ms. păstrat la Bibi. Nat. (v. notele următoare). Pentru Ludovic al XIV-lea, informaţii utile, dar adeseori neprecise numeric, în diverse Memorii, ca de exemplu acel Journal al lui Dangeau şi, mai cu seamă, Memoires de marchizul de Sourches, magistrat al Palatului Regelui şi mare magistrat al Franţei (1681-1712), pe care funcţiile sale îl determinau să acorde o atenţie particulară atingerii: ed. Cosnac şi Bertrand, 13 voi., 1882 şi urm. Ziarele vremii conţin de asemenea indicaţii interesante: ştim, de exemplu, prin gazetarul Robinet, că în Sîmbăta Mare 1666, Ludovic al XIV-lea a atins 800 bolnavi : Les continuateurs de Loret, ed. J. de Rothschild, 1881, I, p. 838. Pentru informaţiile iconografice, v. mai jos, Apendice II.

2. Saint-Simon, Memoires, ed. Boislisle, XXVIII, pp. 368-369: Ludovic al XIV-lea „se împărtăşea totdeauna, purtînd colanul Ordinului, guler răsfrînt şi mantie, de cinci ori pe an, în sîmbăta mare la Parohie, în celelalte zile la capelă, zile care erau ajunul Rusaliilor, ziua Adormirii Maicii Domnului şi marea mesă de după ea, ajunul Sărbătorii tuturor sfinţilor şi ajunul Crăciunului. ...şi de fiecare dată atingea bolnavii", în fapt, regularitatea nu pare să fi fost chiar atît de absolută.

3. Se găsesc la Biblioteca Naţională, în seria de Registrcs d'affiches etpublications des jures crieurs de la Viile de Paris. Deşi această serie — E 48 pînâ la 61 - cuprinde 14 voi. in-folio, mergînd de la 1651 pînă la 1745, doar primele două volume conţin afişe privitoare la atingere: în F. 48, fol. 419, cel care anunţă ceremonia de Paşti 1655; în F. 49, fol. 15, 35, 68, 101, 123, 147, 192, cele ce anunţă ceremoniile de la Sărbătoarea tuturor sfinţilor 1655, de 1 ianuarie, de Paşti si Sărbătoarea tuturor

252