Resursă educaţională deschisă

Memoria, imaginația, atenția – suport pentru comunicarea eficientă

Mulți pedagogi s-au întrebat dacă într-o epocă în care cuceririle științei depășesc cu mult visurile milenare ale omenirii mai are rost să li se povestească basme copiilor. Ce efect mai poate avea „covorul fermecat” asupra imaginației copilului care cunoaște avionul? Ce dimensiuni va mai atinge mirarea lui, urmărindu-l pe erou în peregrinările sale pe fundul mărilor, când copilul a aflat de existența submarinului? Ce efect ar mai avea asupra lui oglinda fermecată, când cunoaște televizorul?

Procesul instructiv-educativ din grădiniță, prin conținuturile pe care le vehiculează, satisface și dezvoltă curiozitatea copilului, nevoia de investigație, de explicație. Organizarea interdisciplinară a conținuturilor (programa precizează temele care sunt abordate în grădiniță în cadrul activităților și domeniilor de activitate), îmbinarea conținuturilor teoretice cu cele aplicative, a conținuturilor științifice cu cele artistice, permit realizarea unor conexiuni inedite, îmbogățirea experienței cognitive, formarea și transferul structurilor operaționale.²⁰

Preșcolaritatea este apreciată ca fiind vârsta ce cuprinde cea mai importantă experiență educațională. Creativitatea este un fenomen complex, cu multiple fațete și implică calități de cunoaștere afective, voliționale și de personalitate. Multe din conținuturile prevăzute de programă pentru activitățile de educare a limbajului sunt un mijloc de activare și dezvoltare a potențialului creativ al preșcolarului: deprinderea de formare a cuvintelor pe baza unor sunete și silabe date; deprinderea de formare a propozițiilor pornind de la cuvinte sau imagini date; structurile gramaticale proprii limbii române; deprinderi de formulare nuanțată a răspunsurilor la întrebările recepționate; deprinderea de a formula întrebări; deprinderea de a formula scurte conversații pe o temă aleasă sau dată; mijloace expresive verbale, paraverbale, nonverbale; deprinderea de a crea povestiri după imagini, după model, după o jucărie.

În toate activitățile de educare a limbajului, creativitatea verbală (de expresie, de produs, inovativă) tinde să devină productivă. Însușirea limbii în mod conștient sau prin imitație permite copilului să comunice cu ceilalți, să-și exprime părerile, trăirile, dorințele, nedumeririle, uimirile, să ceară și să transmită informații.

Sarcina educatoarei este de a procura și a pune la dispoziția copiilor o serie de texte bine alese pe care ea le povestește, recită ori citește, punând în evidență coloratura textelor, frumusețea versurilor, expresivitatea dialogurilor. Copiii sunt puși astfel în situația de a recepta, de a audia anumite texte. Copilul nu intuiește expresivitatea limbajului dacă nu este pus în contact cu un limbaj expresiv, dacă nu are posibilitatea de a se familiariza cu latura estetică a unei comunicări verbale.

Textele trebuie să fie povestite cu foarte mare grijă pentru expresivitate, în cele două accepții ale sale. Pe de o parte expresivitatea limbajului oral propriu-zis, evidențiată prin intonație, pauze, ritmul vorbirii, precum și prin modificări ale vocii în funcție de personajul ce vorbește ori situația prezentată. Vocea este mai groasă ori mai subțire, calmă ori înfricoșată, veselă, misterioasă sau șoptită. Pe de altă parte vorbim de expresivitatea transmiterii ideilor și trăirilor emoționale. Pe lângă utilizarea mijloacelor de expresie verbală, trebuie utilizate expresiile faciale (mimica), precum și cele corporale (mișcări expresive ale corpului și pantomimă).

Educatoarea posedă și un alt mijloc de educare a capacităților de receptare de către copii a expresivității și calităților estetice ale unui text prin propriile sale afirmații despre frumusețea textului. Observațiile pot fi spontane, firești, făcute în timpul povestirii sau la finalul ei. De exemplu, în timpul expunerii poveștii „Albă ca zăpada și cei șapte pitici”, educatoarea se oprește din când în când și întreabă: „Ați văzut cât de frumoasă este Albă ca Zăpada? Ia să încercăm să o vedem cu ochii închiși! Închideți ochii iar eu vă citesc cum era Albă ca Zăpada”.Ceea ce se urmărește de fapt este de a-i determina pe copii să simtă cuvintele, frumusețea și expresivitatea lor.

Dintre toate mijloacele pe care ni le oferă limbajul, povestirea constituie modalitatea cea mai potrivită de a trezi în sufletul copilului dorința de cunoaștere și de înțelegere a adevărurilor fundamentale ale vieții și a valorilor spiritualității umane. Ea depășește hotarele vieții reale și îl introduce pe copil într-o lume fantastică care, prin fascinația pe care o exercită asupra lui, devine cel mai bun maestru al învățării și formării sale.²¹

Lumea poveștilor nu este doar o cale de a învăța despre lume, oameni, plante, animale, bine sau rău ci este izvor al fanteziei, imaginației, creativității. Aceasta oferă cadrul pentru formarea unei conduite creative ludice, fiind o premisă pentru viitorul comportament creativ care se va materializa în produse noi, originale, cu valoare socială.

Călătorim în lumea poveștilor lui Creangă începând de la grupa mică, jucându-ne alături de cei trei iezi, aventurându-ne în pădure cu „vulpea cea șireată și vicleană ca toate vulpile” care păcălește ursul sau cu cocoșul moșului cel „pofticios și hapsân” care ține în cioc o punguță cu doi bani. Multe pot fi alegerile făcute de educatoare, corelând povestea selectată spre a fi expusă copiilor cu tema abordată și cu obiectivele propuse. Astfel, educatoarea poate accesa cu succes potențialul creativ al poveștilor bazându-se nu doar pe aspectul formativ și educativ, ci și pe impactul emoțional asupra copiilor.

Poveștile sunt o sursă pentru exerciții creative, dată fiind valoarea lor educativă complexă: dezvoltarea proceselor de cunoaștere, a proceselor afective, formarea trăsăturilor de voință și caracter, îmbogățirea vocabularului. Cunoașterea conținutului lor asigură punctul de plecare în antrenamentul creativ.

Să exemplificăm valorificarea activității de povestire „Fata babei și fata moșneagului” prin jocuri pentru dezvoltarea creativității în plan verbal. Primul lucru pe care îl facem în fixarea conținutului povestirii este întrebarea „de cine v-a plăcut/ nu v-a plăcut în poveste și de ce?”. Putem determina asocierea unor cuvinte potrivite profilului personajului. Pentru a da jocului un caracter atractiv l-am denumit „galaxia cuvintelor”. Fata babei a fost numită slută, țâfnoasă, oropsită, robace, cârtitoare, împopoțonată, guralivă, mândră.

Paleta de cuvinte originale nu a fost foarte largă, însă jocul s-a caracterizat prin fluență și flexibilitate. Preșcolarii au reținut multe din expresiile autorului, îmbogățindu-și astfel vocabularul. Adjectivele enunțate au condus la generarea unui nou joc și reorganizate în cuvinte pereche cu sens opus. Un alt joc exercițiu care poate fi utilizat pentru dezvoltarea deprinderii de a alcătui cu ușurință propoziții și pentru a educa fluiditatea expresională este jocul „Înșirăm cuvinte”. Începutul propoziției este sugerat de imaginea unui cuvânt din poveste:

„Moșneagul...”

„Moșneagul avea...”

„Moșneagul avea o fată...”

„Moșneagul avea o fată frumoasă...”

„Moșneagul avea o fată frumoasă, harnică, ascultătoare...”

„Moșneagul avea o fată frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă...”

Copiii au fost interesați să lungească cât mai mult propoziția, iar înțelegerea algoritmului a conferit jocului un caracter dinamic.

Compunerea unor povestiri după un șir de ilustrații contribuie la dezvoltarea vorbirii, a fluenței și creativității verbale. Punând mereu copilul în situația de a rezolva probleme, el face apel la limbaj, se obișnuiește să gândească, să găsească răspunsuri la întrebări. Un alt exercițiu pe care-l putem folosi după povestire este jocul „Galaxia propozițiilor”. Se explică copiilor că fiecare trebuie să spună o propoziție care să fie legată ca înțeles de cea spusă de coleg. Se realizează astfel o repovestire scurtă, un rezumat creat de copii, fiind ajutați de către educatoare cu întrebări de sprijin acolo unde este cazul.

Un alt joc folosit poate fi „Alegeți personajul”. Într-o cutie se pun câteva jetoane pe care se desenează sau se lipesc imagini reprezentând personaje din poveste. Un copil extrage un jeton din cutie și mimează ori execută mișcări ori acțiuni specifice personajului respectiv. Înainte de începerea jocului, este nevoie de câteva discuții în grup despre ceea ce înseamnă mimica și pantomima. După joc pot avea loc alte discuții, însă acestea trebuie centrate nu pe performanța unui copil sau a altuia, ci pe trăsăturile caracteristice ale personajului, așa cum apar ele în poveste.²²

Se poate trece și la dramatizarea poveștii, copiii primind roluri cu personaje din poveste, intrând astfel „în pielea” lor. Aceste dramatizări pot fi realizate fie în cadrul activităților pe domenii experiențiale, fie la activitățile liber alese prin intermediul jocului de rol.

Povestirile educatoarei, poeziile, dramatizările au un rol important în dezvoltarea vorbirii copiilor. Eficiența acestora în dezvoltarea limbajul verbal și non-verbal nu depinde numai de conținutul celor povestite, ci și de felul în care se captează atenția copiilor, de vocea firească, nuanțată și blândă a educatoarei, de mimică și gestică și de felul în care sunt puși copiii în situația de a întrebuința expresiile noi, de a reproduce episoade sau povestirea.

CAPITOLUL 2

CONTRIBUȚIA JOCULUI DE ROL ȘI A DRAMATIZĂRII LA DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ÎN GRĂDINIȚA DE COPII

„Copilul râde: - Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!

Tânărul cântă: - Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!

Bătrânul tace: - Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!”

(Lucian Blaga – Trei fețe)

2.1. Considerații generale despre joc la vârsta timpurie

Jocul este o activitate bazală și o dimensiune esențială a omului. Creativitatea ludică se înscrie drept constantă obligatorie a devenirii culturale a individului și societății. Întrebările referitoare la originea jocurilor, la locul ce-l ocupă ludicul printre alte activități și funcții specific umane țin de problematica fundamentală a antropologiei și filozofiei culturii.²³

Încă de la începutul secolului al XX-lea s-a manifestat preocuparea pentru metode care să implice cât mai mult preșcolarul în actul învățării, această preocupare fiind și în prezent o direcție caracteristică a dezvoltării metodologiei didactice. Învățând prin acțiune, copilul devine el însuși un spirit activ, un om „al faptei”.

La vârsta preșcolară, jocul, care înainte de orice este un „modus vivendi”, este în același timp și cea mai importantă metodă activă de instruire, educare și formare, este modalitatea prin care copilul se raportează la lume și în același timp asimilează lumea, realul la propriul său eu. Prin joc, copilul se familiarizează cu diferite aspecte ale vieții naturale și sociale și își satisface diverse trebuințe, jocul fiind o activitate generatoare de trăiri pozitive, de satisfacții imediate.²⁴

Totodată jocul este, fără îndoială, cel mai eficient mijloc prin care copiii iau contact cu lumea, înțeleg evenimentele din jur și învață din ele. Utilizarea și dezvoltarea limbajului fac parte integrantă din acest proces. Jucându-se, copilul exersează înțelegerea prin comunicare, își dezvoltă capacitatea de judecată, imaginează și formulează verbal ceea ce se întâmplă în jurul său, dar și ceea ce-și imaginează. Prin joc și cântec copilul ia contact cu mediul înconjurător și cu zestrea spirituală a strămoșilor, iar această atmosferă emanată de manifestările sale ludice atinge straturile profunde ale sensibilității adulților.

Semnificativ din punct de vedere motivațional-psihologic este următorul dialog dintre Vasile Alexandri și Petre Ispirescu, în care culegătorul „Tinereții fără bătrânețe” îi mărturisește bardului de la Mircești intenția sa de a publica o colecție de jocuri și jucării pentru copii²⁵: „Este o zicătură care glăsuiește: omul dacă îmbătrânește – ajunge la minte copilărească. Și întâlnind odată pe V. Alecsandri, ăl de scrie stihuri dulci ca mierea, i-am zis: - Pesemne că am ajuns la mintea copilărească, domnule, fiindcă am început să scriu jocurile și jucăriile de pe când eram copil. – Nu, îmi răspunse d. Alecsandri, d-ta nu îmbătrânești; d-ta întinerești prin aducerea aminte de copilărie și de jocurile de pe când erai copil. Scrie dară câte jocuri și jucării mai ții minte, și tipărește-le, ca să rămâie de pomenire” (P. Ispirescu, II, 763).

Jocurile copiilor au fost analizate de-a lungul timpului lingvistic, muzical, poetic, psihologic, comparativ-istoric și au fost elucidate multe aspecte privitoare la tipologia jocurilor, structura ritmică și particularitățile lingvistice ale textelor. Jean Piaget, cu privire la activitatea ludică, remarcă rolul deosebit pe care îl are jocul în dezvoltarea copilului. Jocul este denumit un exercițiu funcțional cu rol de extindere a mediului, o modalitate de transformare a realului prin asimilare și de acomodare la real.²⁶ În exemplificarea jocului, J. Piaget delimitează trei categorii de joc:

• 
  jocul exercițiu, cu rol în dezvoltarea motricității și interiorizării lumii reale și a registrului mintal: cuvinte, comunicări verbale;
  
• 
  jocul simbolic, cu rol deosebit în dezvoltarea limbajului și imaginației, dar mai ales pentru asimilarea realității printr-un proces de reprezentare a lumii reale;
  
• 
  jocul cu reguli, exercită o importantă funcție de socializare progresivă a copilului prin interiorizarea unor norme de conduită, de relaționare impusă de regulile jocului.
  

Cel mai important aspect al folosirii jocului ca metodă de învățare în grădiniță este acela de a-i face pe copii să conștientizeze că se află într-o situație de învățare. Acest lucru este posibil prin stabilirea clară a sarcinilor didactice urmărite în cadrul jocului, a regulilor jocului, care nu vor permite îndepărtarea copiilor în timpul jocului de tema stabilită, ajutându-i în același timp în rezolvarea sarcinilor de joc și imprimând direcția necesară în acțiunea de joc. Strategia jocului este în esență o strategie euristică, de combinare, relaționare, de interpretare a experienței copiilor (cunoștințe, capacități, deprinderi) și de descoperire a noului.
2.2. Jocurile de rol și importanța lor în dezvoltarea limbajului

Jocul, dominantă a copilăriei mici și mijlocii, constituie tipul fundamental de activitate în grădiniță. Rolul lui este formativ, contribuind la stimularea dezvoltării diferitelor funcții și capacități psihice.Valențele formative ale jocului sunt multiple: îmbogățește cunoștințe și formează capacități, dezvoltă atenția, memoria, imaginația, spiritul de observație, formează motivația față de diverse activități, cultivă spiritul de investigație dar și spiritul cooperant.

Deși specific copilăriei, jocul nu își poate fructifica valențele dacă este lipsit de modelul adulților. Adultul este prezent în jocurile copiilor fie ca personaj evocat, fie ca participant activ. Adultul este cel care valorifică întreaga bogăție de informație, precum și calitățile formative ale jocului prin activitatea sa directă de sugerare, sfătuire, stimulare a gândirii, oferind în același timp modelul de limbaj adecvat situației evocate în joc.

Educatoarea poate interveni, cu tact și talent pedagogic, pentru a stârni curiozitatea și entuziasmul copilului, pentru a stimula participarea verbală și intelectuală. Fiecare tip de joc desfășurat în grădiniță, dar fin acordat în sarcini și în materialul utilizat poate activa potențialul creativ al preșcolarilor.

Eficiența metodelor de instruire crește dacă acestea răspund curiozității și interesului copilului. De aceea este necesar ca îmbinarea lor în procesul de învățământ să se facă pentru un fond de problematizare permanentă și să asigure o învățare activă prin descoperire.²⁷

O astfel de metodă eficientă pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor este metoda jocului de rol. Jocul de rol este o metodă derivată din psihodramă, metodă terapeutică creată de J.L. Moreno în 1921, prin care se urmărește, în principal, formarea modului de a gândi, de a simți și acționa. Un alt obiectiv al acestei metode este dezvoltarea capacităților empatice, a capacității de a rezolva situații problematice, dar și verificarea corectitudinii și eficienței comportamentelor formate la preșcolari și înlăturarea comportamentelor inadecvate, ineficiente.

Jocurile de rol sunt puternic influențate de mediul de proveniență, de rutinele, obiceiurile tradiționale și modalitățile de exprimare ale familiei. În jocul de rol, copiii trebuie lăsați să utilizeze limbajul care le este familiar. De exemplu, când se joacă „De-a familia”, copiii vor imita comportamentul și limbajul propriei familii. Educatoarea poate arăta și alte forme de comportament și de vorbire, utilizate în diferite situații: cum vorbește și se poartă un doctor sau conducătorul de tren, șoferul de autobuz, vânzătorul sau profesorul. Educatoarea poate interpreta o serie de situații care implică aceste personaje, fie jucându-le împreună cu copiii, fie utilizând păpuși sau imagini.

Se poate iniția un joc de rol utilizând desene, fotografii, o carte, pentru a povesti întâmplări simple. Se discută cu copiii despre ce personaj ar dori să fie, precum și ce lucruri le-ar trebui pentru ca ei să interpreteze rolul personajului ales. Discuțiile trebuie purtate energic, vioi, pentru a impulsiona copiii. După aceea, aceștia pot fi direcționați la centrul „Joc de rol” iar educatoarea îi va observa, fiind pregătită să intervină dacă preșcolarii au pierdut ideile de la care s-a pornit sau dacă au intrat în impas.

Prin jocul de rol se pot introduce în comportamentul copiilor anumite conduite sociale, cum ar fi folosirea saluturilor, prezentarea unor persoane necunoscute. Educatoarea trebuie să intre în jocul copiilor și să exprime clar comportamentul pe care dorește ca ei să și-l însușească. Când se îndreaptă spre centrul „Joc de rol”, educatoarea spune bună ziua, întreabă dacă este primită în joc, spune la revedere când pleacă.

Scopul principal în dezvoltarea limbajului este de a-i ajuta pe copii să capete încredere în ei pentru a vorbi într-o situație de grup. Totodată, copiii sunt îndrumați pentru a învăța să asculte atunci când vorbesc alți membri ai grupului. Este o bună pregătire pentru o conversație reală, pentru dezvoltarea capacității de așteptare în schimbul de replici, depășindu-se astfel stadiul în care preșcolarii din grup vorbesc toți deodată.

După joc, copiii trebuie ajutați să-și amintească ce au făcut și să-și consolideze cunoștințele. Copiii au fost întrebați ce ar dori să facă mai departe, fiind astfel obișnuiți cu o strategie de planificare, încurajați să gândească și să proiecteze acțiunile. În fiecare joc pot fi intoduse rime, povestioare, cântece. Copiii vor fi implicați cerându-li-se să repete sunete, acțiuni, pantomime în cadrul jocului de rol respectiv. Din punct de vedere metodic se impun câteva reguli legate de distribuirea și interpretarea rolurilor:

1. 
   Nu este adecvată modalitatea impunerii rolurilor, ci alegerea lor, oferind copiilor posibilitatea de a opta voluntar în a interpreta anumite roluri, altfel poate să apară pericolul unor blocaje emoționale;
   
2. 
   Jocul de rol va fi precedat de prezentarea unor situații relativ asemănătoare cu aceea ce va fi simulată și a modurilor de rezolvare a lor;
   
3. 
   Atmosfera de joc trebuie să fie relaxată, lipsită de exagerări care să îngreuneze interpretarea rolurilor și concentrarea asupra situației;
   
4. 
   Interpretarea rolurilor va putea fi reluată cu aceiași copii sau cu copii diferiți, pentru însușirea comportamentelor de rol;
   
5. 
   Analiza jocului de rol trebuie să fie condusă cu tact și pricepere de către conducătorul jocului, evidențiindu-se aspectele adecvate/ inadecvate, deciziile corecte/ incorecte, atitudinile mai mult sau mai puțin adecvate ale personajelor aflate în anumite situații.
   

Jocul de rol oferă o varietate de situații în care copiii primesc și transmit mesaje orale. Colțul căsuței, în care se desfășoară marea majoritate a jocurilor de rol, reprezintă mediul cel mai adecvat, iar telefonul de jucărie, cel mai potrivit instrument. Educatoarea propune un subiect – „de-a doctorul”. Jocul se desfășoară „acasă”, iar personajul care cade bolnav poate fi copilul, păpușa, cățelul, pisica, un vecin. Pentru a veni în ajutor pacientului, trebuie telefonat la doctor și la Salvare. În așteptarea mașinii Salvării, doctorul indică la telefon ce trebuie să se facă, ce prim ajutor trebuie să i se acorde pacientului, astfel că există în mod logic o repetare a secvențelor de transmitere-recepționare-îndeplinire a mesajelor.

În cazul copiilor mici, educatoarea participă mult la jocul lor, iar pe măsură ce copiii cresc și dobândesc noi cunoștințe despre lumea înconjurătoare, prezența ei devine din ce în ce mai puțin necesară. În sarcina educatoarei rămân însă supravegherea și intervenția ori de câte ori este nevoie pentru a stimula sau a repune pe direcție jocul respectiv.

Pe măsură ce copiii cresc, se poate crea posibilitatea unei multitudini de mesaje/ instrucțiuni. Pe lângă mesajele telefonice, educatoarea poate structura jocul cerând câtorva copii sa fie pacienți, altora să fie asistente medicale și doctori. Copiii trebuie să se asigure că salonul este curat, că bolnavii sunt îngrijiți, li se dau medicamentele, sunt chemați în sala de tratament, sala de mese. Se pot crea multe situații pentru a-i deprinde pe copii cu receptarea și transmiterea/ îndeplinirea mesajelor/ instrucțiunilor.

Educatoarea trebuie să răspundă în primul rând solicitărilor societății de astăzi, de avansare pe scara modernismului, care conduc la schimbări și în modul de joacă al copiilor. Astfel, jocuri de rol de genul: „De-a familia”, „De-a mama”, „De-a grădinița” și-au mai pierdut din atractivitate, mai ales la grupele mari, în favoarea celor de genul: „Economiștii”, „Informaticienii”, „La gară”, „La bancă”, „De-a roboții”, „De-a stiliștii”, „Automobiliștii”.

Inspirat din teoriile psihodramei, dezvoltate de către Moreno, jocul de rol se desfășoară în patru etape²⁸:

1. 
   Descrierea situației;
   
2. 
   Repartizarea rolurilor (descrierea rolului ce va trebui urmat);
   
3. 
   Role-playing-ul propriu-zis (jocul de rol);
   
4. 
   Analiza activității, reliefarea concluziilor.
   

Jocul de rol dezvoltă limbajul, exersează memoria, încurajează copiii să-și exprime singuri trăirile, ideile, chiar să utilizeze texte gata construite, urmărind socializarea, formarea spiritului de echipă, empatia. Prin intermediul jocurilor de rol, copiii redau aspecte ale realității fizice și sociale, impresii acumulate în urma unor experiențe directe sau imaginare ale acestora. Sunt identificate două variante de joc: jocurile cu subiecte alese din viața cotidiană (jocurile de conviețuire socială – de-a mama, de-a magazinul, de-a gospodinele, de-a poștașul) și jocurile cu subiecte din basme și povești.

Jocurile cu subiecte din viața cotidiană reflectă prin conținut experiențele directe trăite de copil, dobândite prin observație sau relatare. Jocurile cu subiecte din povești implică crearea unei atmosfere speciale sau redarea unor trăsături ale personajelor. Jocurile inspirate de textul poveștilor pot lua forma unor jocuri dramatizări în care rolurile sunt interpretate fie de copii, fie de păpuși de teatru.

2.3. De la jocul de rol la dramatizare

O variantă a jocului de rol este dramatizarea, metodă care valorifică tehnicile artei dramatice (dialog, gest, mimică, pantomimică, decor) prin care se urmărește în special, adâncirea înțelegerii unor aspecte studiate și fixarea lor, pe un fond afectiv intens.

Înrudirea jocului cu arta poate fi urmărită atât dintr-o perspectivă genetică, istorico-culturală, cât și din una de ordin funcțional și morfologic, a formei lor de organizare și desfășurare. Huizinga menționa faptul că verbul „a (se) juca”, în limba arabă (la`iba) are și sensul de „a cânta”(p.89). În limbile slave, interferența se extinde asupra jocului și cântului, cât și asupra jocului și dansului (în sârbă sau bulgară, „igra” înseamnă joc, cânt și dans).

Fenomene semantice asemănătoare s-au petrecut și în limba română, indicând înrudirea originară dintre joc, dans și artă dramatică. În limba poporului „a juca” înseamnă și astăzi „a dansa”: „Cine intră în danț, trebuie să știe a juca” (Zanne,P, IV, 335). Același verb se folosește și cu sensul de a interpreta un rol într-o piesă sau a reprezenta o piesă, un spectacol. Cuvântul joc apare și în metalimbajul artei, unde „joc secund”, folosit drept titlu al unui celebru volum de versuri ale lui Ion Barbu, este sinonimul creației poetice și artistice.²⁹

Dramatizarea este o metodă/ strategie de mare actualitate, folosită în grădiniță la activitățile de educarea limbajului, ce presupune o activitate de grup. Pentru început copiii trebuie să interpreteze un personaj sau altul în scurte momente și mimica în diverse contexte (fericit, supărat, furios, trist, vesel); apoi să mimeze activități simple (suflă precum lupul din „Cei trei purceluși” pentru a dărâma casele purcelușilor); preșcolarii sunt încurajați apoi să poarte un scurt dialog – rolurile nu se impun, ci sunt alese de copii pentru început. Pregătirea pentru dramatizare se face cu întreaga grupă de copii, dar dramatizarea propriu-zisă, pe grupuri mai mici.

Dramatizarea poate fi privită în cadrul activităților din grădinița de copii ca o activitate complementară, un opțional și/ sau ca o metodă sau mijloc de realizare a unei activități. Indiferent de tipul său, dramatizarea place copiilor preșcolari.

În cadrul activităților de educarea limbajului, dramatizarea urmărește următoarele aspecte:

• 
  Dezvoltarea capacității de exprimare orală și de receptare a mesajului oral;
  
• 
  Exprimarea clară, coerentă, expresivă, respectarea pauzelor gramaticale, logice sau psihologice din textele interpretate;
  
• 
  Dezvoltarea capacității de exprimare a unor sentimente prin mișcare scenică, mimică și gestică.
  

Văzută ca o activitate opțională, desfășurată pe parcursul unui an școlar sau unui semestru, dramatizarea presupune urmărirea unor pași, a unor obiective care au ca finalitate prezentarea unui program în cadrul unei serbări, cunoscând faptul că dramaturgia constituie punctul forte în reușita unei serbări. Educatoarea trebuie să aleagă cu grijă textul ce urmează a fi pus în scenă, ținând cont de particularitățile de vârstă și de cele individuale ale preșcolarilor. Copiii recepționează mesajul etic al textului literar cu o mare rapiditate, așadar dramatizările realizate în versuri scurte sau povești scurte au succes.

Primul pas în realizarea dramatizărilor îl presupun audițiile sau vizionările pe tema poveștii respective. Această etapă are o importanță deosebită, având funcții multiple: dezvoltarea atenției de lungă durată, cunoașterea în amănunt a poveștii, surprinderea momentelor poveștii, desprinderea trăsăturilor de caracter ale personajelor.

Educatoarea poate aduce completări și explicații suplimentare pentru o mai bună înțelegere a conținutului. În cadrul vizionărilor, copiii dispun și de modele de interpretare. Acest moment poate fi urmat de convorbiri pe baza cărora se caracterizează personajele, se clasifică personajele, se surprinde cadrul în care se desfășoară acțiunea și specificul costumelor.

Dramatizarea, prin bucuria de „a face ca”, de „a trăi ca” un personaj de poveste, contribuie la dizolvarea egocentrismului infantil. Îl ajută pe copil să-și descentreze viziunea, să se pună în locul altuia, să se închipuie un alt „eu”, contopindu-se cu personajul. El trăiește imaginar acte asemenea eroilor săi preferați, într-o lume în care virtuțile sunt răsplătite, iar ticăloșiile sunt pedepsite.

Stabilirea și distribuirea rolurilor este un moment cheie în care pot fi implicați și copiii, punându-se în valoare și dezvoltând în același timp capacitățile acestora de a fi obiectivi și selectivi, dramatizarea oferindu-le satisfacții imediate, dar și exemple pozitive de comportament.

Exercițiile de mișcare scenică, sugerate de muzică sau de versuri, compunerea de expresii faciale sau comportamentale duc la dezvoltarea capacității de exprimare nonverbală a sentimentelor. Aceste exerciții însoțite de repetarea rolului până la memorare are alt beneficiu: stimularea memoriei de lungă durată, dar și volumul acesteia (nu de puține ori suntem surprinși să constatăm că micii actori au memorat și versurile celorlalte personaje).