Resursele umane ale terrei

Tabelul nr. 1

Evoluţia producţiei mondiale de cărbuni

- în milioane tone -

	1890	1913	1938	1950	1980	1991	1996
Huilă	474	1 215	1 178	1 439	2 733	3 570	3 730
Lignit	38	125	262	792	996	1 430	918
Total	512	1 340	1 440	2 231	3 699	5 000	4 648

Repartiţia geografică a producţiei carbonifere

Producţia carboniferă – de regulă în jur de 5 miliarde de tone – este mult mai concentrată decât cea petrolieră: trei state, respectiv China, SUA şi CSI, deţin mai mult de jumătate (55%) din producţia mondială.

Aceleaşi trei state realizează, împreună, mai mult de două treimi din producţia mondială de cărbune superior: China – 33% (întreaga sa producţie fiind de acest fel), SUA – 1/5 din producţia mondială (în ultimii ani întreaga producţie este de cărbune superior), CSI – cca. 15%; alţi producători mai însemnaţi de cărbune superior sunt India (cca. 270 mil. tone), Africa de Sud, Australia şi Polonia (fiecare cu cca. 200 mil. tone).

Tabelul nr. 3

 

Producţiile cele mai importante se realizează în:

Ţara (producţia)	(mil. tone 1996)	Ţara	(mil. tone 1996)
China	1379,0	Ucraina	70,0
SUA	967.0	Cehia	60,0
India	271,0	Grecia	58,0
Rusia	260,0	Turcia	54,0
Germania	241,0	Marea Britanie	49,0
Africa de Sud	204,0	Indonezia	40,0
Polonia	200,00	România	36,0
Australia	195,0	Bulgaria	30,0
Kazahstan	77,0	R.D.P. Coreeană	30,0
Canada	76,0	Columbia	29,0
Total mondial 4648,2 mil. tone

Sursa: Images économiques du monde, 1998.

EUROPA ( inclusiv CSI). Continentul european care multă vreme s-a situat pe primul loc în ceea ce priveşte participarea la producţia mondială (peste 50% înainte de 1980), în prezent a fost depăşit de Asia (chiar şi fără partea asiatică a CSI), reuşind să participe doar cu cca. 1/3 la producţia mondială.

CSI se înscrie între cele mai mari producătoare de cărbuni din lume, deţinând, totodată, între 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică a ţării.

Producţia a evoluat de la 66 mil. tone în 1940 la 260 mil. tone în 1950, pentru ca, în anul 1991, să atingă 700 mil. tone (70% cărbune superior), urmând apoi o uşoară scădere (650 mil. tone în 1992 şi cca. 500 mil. tone în 1996 din care cca. 400 mil. t.), dar menţinându-se ca al treilea producător mondial.

În partea europeană cele mai importante exploatări carbonifere sunt la Doneţk sau Donbas, din Ucraina, care participă cu aproape un sfert la producţia CSI. Bazinul este localizat în apropierea zăcămintelor de minereu de fier de la Krivoi-Rog şi Kerci şi a unor importante căi de transport (Marea Neagră, Canalul Volga – Don). Un alt bazin este cel al Moscovei, care participă cu cca. 10% la producţia ţării şi conţine numai cărbuni energetici. Prezintă importanţă deosebită, fiind localizat în zona industrială a Moscovei.

Bazinul Peciora, care deţine mari rezerve de cărbuni cocsificabili, este situat în nord – estul părţii europene a CSI (practic nordul părţii europene a Federaţiei Ruse), în bazinul fluviului Peciora din zona arctică, fiind cunoscut sub numele de “Donbasul Polar”. Alimentează cu cărbune regiunea industrială a Sankt–Petersburgului (fostul Leningrad). Mai multe bazine carbonifere există în Munţii Urali, în mare parte cu cărbuni energetici, excepţie făcând bazinele Kizel şi Celiabinsk, de unde se extrage cărbune cocsificabil. Rolul acestora este deosebit pentru regiunea industrială a Uralului, prezentând şi marele avantaj că se exploatează la zi.

În partea asiatică, unde sunt concentrate 90% din rezervele de cărbune ale CSI – ului, cel mai mare bazin în exploatare este Kuzneţk (Kuzbas), situat în bazinul râului Obi, pe afluentul său Tomi.

Bazinul Karaganda, situat la nord de lacul Balhaş, în Kazahstan, participă cu cca. 1/10 la producţia ţării şi conţine atât huilă cocsificabilă, cât şi cărbune brun.

Alte bazine carbonifere din partea asiatică sunt: Ekibastus din Kazahstan, Minusinsk, în sudul Siberiei Occidentale, Kansk–Acinsk din bazinul superior al Eniseiului (cu mari exploatări în carieră), Ceremhovo în vestul lacului Baikal, Tunguska în partea central – siberiană, cel de pe cursul mijlociu al fluviului Lena. În extremul nord se află bazinele din peninsulele Taimîr, Indighirka şi Kolîma, cu zăcăminte care, în prezent, sunt mai puţin exploatate, iar în Extremul Orient bazinele Bureia, Sucean şi cele din insula Sahalin.

Germania. Germania (practic cele două Germanii – de vest şi, respectiv, de est) a extras multă vreme în jur de 500 mil. t. anual dar, în ultimii ani, şi-a redus producţia la cca. 350 mil. t. în 1991 şi sub 300 mil. t. din1993. În 1996, producţia a scăzut la 242 mil. t., din care 187 mil. t. lignit şi cărbune brun (locul I pe glob la această categorie de cărbuni). Zăcămintele de cărbune inferior sunt concentrate îndeosebi în partea estică, în bazinele Saxono – thuringian (sau al Elbei), cu cea mai mare participare (peste 1) la producţia totală a ţării, şi Lauchhammer, acesta din urmă având rezerve mai importante.

În ceea ce priveşte cărbunii superiori (doar 54,0 mil. t. în 1996) se remarcă bazinul Rhur – situat în vest şi axat pe râul omonim, afluent al Rhinului – unul dintre cele mai mari din lume, cu rezerve importante de huilă (cca. 20 miliarde de tone) fiind cel mai mare complex carbonifer din Europa Occidentală

Polonia, având o producţie mai mare anterior (de exemplu 250 mil. t. în 1991), a extras 200,0 mil. tone în anul 1996, din care 2/3 cărbune superior. Deţine cele mai mari rezerve de huilă din Europa Centrală, iar în ceea ce priveşte producţia de huilă s-a situat multă vreme pe locul 4 în lume – în ultimii ani pe locul 7. Zăcământul huilifer cel mai important, se află în sudul ţării, în Silezia Superioară (deţine 9/10 din rezerva de huilă a Poloniei). Participă cu cca. 3/4 la producţia totală a ţării şi cu peste 90% la cea de huilă.

Huilă cocsificabilă se mai exploatează, dar în cantităţi mai mici, în Silezia Inferioară – în bazinul Walbrzych (cca. 5%). De asemenea, în podişul Lublin s-a trecut la exploatarea cărbunilor superiori. Cărbuni inferiori se mai exploatează din voievodatul Poznan şi Silezia Inferioară. Polonia deţine mari zăcăminte de turbă în nord - estul ţării, în Mazuria.

În Cehia rezervele sunt mai modeste, cu predominanţa cărbunilor bruni şi a ligniţilor, ceea ce se reflectă şi în producţie (80% din totalul de peste 60 mil. tone extrase). Cel mai mare bazin carbonifer, este cel din Silezia Cehă (Ostrava – Karvina); a doua bază huiliferă o constituie Boemia şi Moravia, cu bazine mici (Kladno, Plsen). A treia bază carboniferă o constituie Boemia de Nord (bazinele Most şi Sokolov), cu cea mai mare participare la producţia ţării.

Marea Britanie

În Marea Britanie se exploatează în exclusivitate cărbuni superiori, cocsificabili. Producţia, multă vreme deosebit de constantă, respectiv în jur de 100 mil. tone huilă, ceea ce înseamnă, totuşi, mai puţin de jumătate din producţia dinaintea primului război mondial, a scăzut în ultimii ani (87 mil. tone în 1993, respectiv 49 mil. tone în 1996). Există cinci bazine carbonifere mai importante: bazinul Scoţiei (Scotland), Northumberland, Yorkshire, Lancashire şi Ţara Galilor (Wales), care deţin huilă cocsificabilă de diferite tipuri. Aproximativ 2/3 din producţie provine din bazinele: Northumberland, Yorkshire şi Ţara Galilor.