Rodica ojog braşoveanu răzbunarea sluţilor

— Pe mâine, deci...

Diana îşi trecu vârful limbii peste buze. Era ascuţită şi roşie, ca o aca­dea. Dacă n ar fi fost atât de îndrăgostit, ar fi comparat o cu limba despi­cată a unei vipere.

— Mi e dor de tine! Ia mă în braţe!

Năpădit de un val de patimă, Doru se năpusti asupra ei. Diana gemu dulce.

*
"Trebuie să ne calculăm mişcările ca la şah, să excludem posibilitatea oricărei gafe", obişnuia să afirme în zilele acelea Fulguleţ, deşi nu atinsese în viaţa ei nici un eşichier. Cu respectivul motto în minte, se întâlni cu fiu său la hotelul unde acesta locuia provizoriu. Găsi un Patrick destul de deprimat. Îl urmărea o senzaţie acută de nesiguranţă, şi rupt din cotidia­nul lui, nu reuşea "să se găsească", de parcă ar fi trăit existenţa altcuiva. Se plictisea vârtos, avea tot timpul impresia că în vreme ce el stă claustrat între patru pereţi, cine ştie ce evenimente importante se petrec; îi lipseau şi ceasurile petrecute la Clopoţei, anturajul, exerciţiile fizice, altele decât un doiul practicat de babalâci pe covorul camerei.

Maică sa, prefăcându se supărată, încercă să i insufle curaj:

— Ce i blegeala asta pe tine?! Pentru numele lui Dumnezeu, eşti băr­bat în toată firea, vrei să mi spui că tânjeşti de dorul Martineascăi?!

— Nu i vorba de asta... Mă simt dezrădăcinat şi am început să mă în­doiesc de toată combinaţia. Parcă mi aş fi pus cap sănătos sub Evanghelie! În fond, ce mi lipsea?!

Fulguleţ, nervoasă, ţipă, ceea ce nu i se întâmpla decât arareori şi nu­mai cu Ioan Sârbu:

— Nu mă enerva, Patrick! Auzi, ce i lipsea?! Asigurarea pe viaţă, as­ta ţi lipsea! Ce te faci dacă mâine Clotilda închide ochii, că după cum am văzut o, mult n o mai duce! Aştepţi să i vină neamurile să te ia cu făraşul? Să te azvârle din casă ca pe nişte ciubote găurite?

Patrick îşi astupă ostentativ urechile:

— Încetează, mi ai mai spus de o mie de ori ce o să se întâmple cu mi­ne! Mulţumesc de perspectiva luminoasă!

— N am mai pomenit asemenea znamenie de om! se lamentă mai­că sa, adresându se de astă dată unui martor invizibil. L a dăruit Dum­nezeu cu toate însuşirile, chipeş ca un arhanghel, sănătos şi voinic, prost nu, cult, strălucitor în societate, toate bunătăţile într o singură traistă, dar uite că nu şi cunoaşte interesul! Timpul trece, nu se uită la ceas să vadă dacă ţi ai isprăvit tu afacerile, ori ba.., nu stă după tine...

Patrick sări în picioare şi reteză de câteva ori odaia, dar n avea unde să se plimbe şi se aşeză din nou, încălecând un scaun:

— Atunci să le isprăvim dracului odată, că m am plictisit de colivie! De cinci zile admir de după gratii lumea şi natura!

— Gata! îl linişti Fulguleţ, azi te întorci acasă. Tocmai de asta am ve­nit, ca să te pregătesc. Alaltăieri, am fost la Clotilda...

— Mi ai spus! Ce ai făcut acolo?

Maică sa râse. Râsul ei nevinovat care i înşela pe mulţi:

— I am aplicat tratamentul. Faza a doua. Chipurile, voiam să mă sfă­tuiesc cu ea şi să acţionăm împreună ca să te scoatem din ghearele unei femei fatale.

Patrick o cercetă speriat:

— Nu crezi că ai exagerat?

— Trebuia s o dinamităm cumva! Stai să ţi povestesc...

Îi reproduse cu lux de amănunte discuţia, interpretând pe rând — mimică, gestică, tonalitate — replicile ei şi ale Clotildei.

Era atât de mare contrastul între figura drăgălaşă, încă proaspătă, cu gropiţe de fetiţă, şi cinismul relatării, încât, pe moment, Patrick uită că aceea care povesteşte cu grimase e maică sa şi se înfioră de silă.

— Nu merita totuşi să fii atât de crudă. Bănuiesc că suferă îngrozitor.

În ochii mierii ai maică sii se aprinse o flacără feroce:

— Plăteşte pentru că n a fost mai perspicace! În situaţia ei, era obliga­tă să se gândească la perspectivele tale! N a făcut o, o face altcineva în lo­cul ei!

— Nu ai vaga impresie că suntem doi nemernici?

— Am afirmat o răspicat din ziua în care te ai născut! Nu mă intere­sează nimeni şi nimic pe lume în afară de fiul meu!!!

— Chestie pe care tata încă n a aflat o!

— Dacă era mai puţin redus, ar fi înţeles o singur. A fost norocul lui.

— S o lăsăm baltă, avem timp pentru remuşcări...

Fulguleţ schiţă un gest de dispreţ:

— Remuşcări?! Acesta este un cuvânt care nu figurează în vocabula­rul meu şi îţi interzic să mai gândeşti în felul acesta! probleme să şi facă baba că a trăit atâţia ani contra naturii, folosindu se de tine.

Patrick tresări. Era prima oară când referindu se la Clotilda, folosise meschinul "babă".

— Încetează, mamă! La urma urmei, în jocul ăsta am intrat doi! Dacă ea e babă, ce sunt eu altceva decât un peşte ordinar?

— Pardon! respinse Fulguleţ. Tu ai fost doar un tânăr naiv care s a lăsat ademenit între gratiile de aur ale unei colivii... Dar n am venit să ne certăm!

— În regulă! Spuneai că azi mă întorc acasă...

— Exact! Seara târziu, aşa, cam spre nouă, când gândurile negre în­cep să dea asalt. E o oră la care de obicei nu mai speri să vină cel aşteptat. Îţi va fi atât de recunoscătoare, că şi va pierde capul şi va uita să facă scandal. Pun rămăşag pe oricât că ţi va cădea în braţe plângând.

Patrick o măsură cu o privire răutăcioasă, dar nu lipsită de admiraţie:

— Unde ai învăţat tu toate chestiile astea? În orice caz, nu în convie­ţuirea cu Ioan Sârbu cel Drept!

— De dragul tău, aş fi în stare să învăţ şi papuaşa!

— Să continuăm filmul! Aterizez deci pe la nouă şi ce zic?

— Eşti vesel ca de obicei, prevenitor şi aşa mai departe, pretinzi chiar că ţi a fost dor de ea...

— Dacă încearcă să mă iscodească? Cum a fost, cu cine?...

— Te faci că nu înţelegi. Nici o vorbă despre Anca! Va fi fericită că o minţi, că mai prezintă suficient interes ca s o minţi! Înşiri minciuni numai când ţi e teamă să nu pierzi o persoană.

— Şi dacă totuşi îmi vorbeşte despre Anca?

— Nu ţi s a părut suficient de importantă ca s o pomeneşti. Cât pri­veşte o eventuală relaţie între voi, o ţii cu NU până la Dumnezeu, fără să minţi.

— Trăgând linia, ce câştigăm?

— O punem pe gânduri. Îi place ori nu, a primit un avertisment dur, te poate pierde în orice moment. Dacă nu acum, data viitoare!

Patrick rămase pe gânduri:

— Să nu excludem posibilitatea ca ea să renunţe la mine. E o femeie raţională şi cel puţin în afaceri, a dovedit că ştie să rişte, iar când a pier­dut, a făcut o bărbăteşte!

Fulguleţ îl privi fix:

— Dacă renunţă la tine, înseamnă că tu ţi ai jucat cartea prost, fiule! Ar fi prima dată când m ai dezamăgi.

După ce l părăsi, începu să şi strângă lucrurile. Se simţea nervos şi nemulţumit. Îi plăceau lucrurile simple, cu o traiectorie lină şi previzibilă, visând încă din copilărie la o viaţă îmbelşugată, cât se poate de plată şi banală, la posibilitatea de a se desfăşura într un lux costisitor. Dintr o dată, în ultimele zile, totul se complicase îngrozitor, era silit să fie atent pe unde calcă şi câţi paşi să facă. Mai presimţea că nu i ceva trecător, că belelele vor începe să curgă, răscumpărând cu grindină trandafiriul dolce farniente de până atunci. Cu două femei adânc implicate în viaţa lui, ca Fulguleţ şi Ioana, nu te puteai aştepta la linişte. Evenimentele ulterioare aveau să i confirme temerile.
*
Când pe la şapte seara, Cireşica sună la uşă, Emil se afla în baie. Îi deschise Cecilia care tocmai se pregătea să plece la concert. Îşi prinsese pe reverul costumului singura ei bijuterie, o camee străbună montată într un onix şi cu patru perle mici, corespunzând punctelor cardinale. Cele două femei se măsurară la fel de uluite. Cireşica nu mai văzuse încă o asemenea dihanie de femeie şi, într adevăr, puţine erau uşile — excluzând porţile in­stituţiilor —, pe care sora gămanului putea intra altfel decât strecurân­du se pe o diagonală şerpuită. La rândul ei, Cecilia nu văzuse un exemplar atât de specific de târfă maidaneză decât în filme. Încredinţată că femeia s a înşelat asupra adresei, o întrebă pe cine caută. Cireşica surâse în noua ei manieră, etalându şi dinţii rari, mânjiţi cu ruj:

— Pe domnul Emil Mărgescu...

Cecilia, consternată, o conduse în salon. Îi venea să plângă (câtă de­cădere şi ce prag de disperare trebuia să fi atins bietul Emil, dacă a ajuns să se culce cu o zdreanţă ca asta!) şi îşi aminti înfiorată de prima lui expe­rienţă sexuală care trebuie să se fi consumat în aceeaşi zonă. Dintr o dată, nu mai avu chef să se ducă la concert, ar fi plâns în camera ei de mila fraţilor Mărgescu şi ar fi adormit răpusă, după două beri îndoite cu vodcă, o descoperire recentă pentru ea şi care o făcea să doarmă fără scurtcircuit şi fără vise. Realiză însă că frate său ar fi preferat să rămână singur cu pa­costea asta vopsită, de aceea şi fixase întâlnirea în zi de concert. Părăsi deci apartamentul cu lacrimi în ochi şi inima strânsă. "Măcar de n ar lua vreo boală de la ea..."

Emil prepară o cafea la fierbătorul electric şi amândoi îşi aprinseră ţigările.

Rotindu şi ochii prin interiorul înecat în jeg, Cireşica surâse galeş:

— Trebuie să ţi spun că mă simt ca acasă.

— Ce vrei să spui?

— Aceeaşi mizerie, poţi ridica gunoiul cu lopata! Cred că noi doi ne am potrivi în multe privinţe.

Privirea se voia ispititoare, trupul descărnat se oferea, şi de teamă să nu fie violat, Emil se grăbi să sublinieze:

— Scumpa mea, pentru a întâmpina eventuale neînţelegeri, mă simt obligat să te avertizez că sunt cu desăvârşire impotent. De două cincinale, nu mă mai... deranjează.

Cireşica, deşi descumpănită, râse uşurel:

— Ce drăguţ! Bărbaţii nu sunt de obicei atât de sinceri!

— Îţi apreciez prea mult prietenia ca să încerc să te păcălesc. Ce ar fi să i dai drumul? De luni de zile mă ţii pe cărbuni aprinşi!

— ...în privinţa seducţiei, Diana putea să dea lecţii de mică. Poseda această însuşire fantastică de a i câştiga pe oameni încă din prima clipă, de a i subjuga, de a i face să i ciugulească din palmă. Avea de pildă un stil al ei să se facă covrig în braţele viitoarei "victime" şi să l sărute uşurel pe gât, un stil care topea inimile. De aici, dorinţa de a o imita şi începuturile carierei mele de spion despre care ţi am pomenit azi dimineaţă. Privitul pe gaura cheii era una din sursele mele de informaţii şi, cu timpul, am dibuit locuri de unde o puteam pândi fără să mă vadă. În special după asta mă dădeam în vânt, s o pot privi când se crede singură. Şi am petrecut nenu­mărate ceasuri veghind sub patul ei.

— Barem ai învăţat ceva?

— Pe dracu' ! Ceea ce are Diana în sânge nu se învaţă cu profesori ori făcând conspecte. Ai sau nu, dar chiar când am înţeles că nu i vorba de trucuri concrete am continuat s o spionez, urmărind cum se fasonează la oglindă, închipuindu se în diferite ipostaze. Dacă mă gândesc azi, la anii adolescenţei noastre, îmi vine să cred că mai mult de jumătate din timp, Diana şi l petrecea la oglindă, iar eu iscodind o din umbră... Mai toarnă mi şi mie!

Emil zâmbi. Era o diferenţă între trista figură a Cireşicăi pe care o cu­noscuse la Fundaţia aia a plictiselii, Curaj, şoarece mohorât, căutând un­gherele, de o timiditate care părea ireversibilă, şi "dama" emancipată din faţa lui, pe cât de suspectă, pe atât de inexplicabilă. Parcă voia cu orice chip să scandalizeze.

— Constat că ţii la băutură...

— Bunicul a avut vie la Drăgăşani. Nici unul din familie nu duce pa­harul la ureche. La noi la masă, sunt nelipsite solniţa şi carafa de ţuică sau vin... Unde am rămas?... Da! După cum era de prevăzut, după baca­laureat, Diana a dat la Academia de Teatru şi a intrat cu brio. Eu îmi pre­găteam licenţa. Între noi se instalase o perioadă de aparentă acalmie, ceva ca un fel de armistiţiu. La insistenţele familiei, pe care eu mă prefăceam că le ignor, pentru că mi se păreau umilitoare, a început să mă scoată în târg. Mai precis, să mă ia cu ea la diferite petreceri, în excursii, chiar într un tur­neu pe Litoral. La început am refuzat, dar ai mei, şi mai cu seamă Vica, iremediabila optimistă a familiei, au insistat enorm: "Mai ieşi şi tu în lume, mai vezi şi altceva decât cărţi şi televizor, nu ştii niciodată de unde sare ie­purele..." "Parcă spuneai, tanti, că vaca bună se vinde din grajd, nu trebu­ie scoasă la târg!" "Ei, asta pe vremea lui mam'mare, când fetele ieşeau doar cu mama la biserică şi în rest, piguleau la gherghef aşteptând peţi­tori!"

— Mai reticent era tata, pentru că nu vedea deloc cum mi aş putea găsi eu un partener într un mediu prin excelenţă plin de vampe şi bărbaţi răsfăţaţi. Îi era teamă să nu sufăr şi mai mult, exilată într o izolare care s ar fi produs prin forţa lucrurilor. Totuşi, am început să ies cu grupul Di­anei, toţi colegi de Academie şi ca să fiu sinceră, extrem de simpatici. Pe atunci, mai aveam naivitatea să mi închipui că poţi schimba cursul desti­nului şi m am străduit din răsputeri să uit nefericita mea experienţă cu Ionuţ... Cu ocazia acestor mondenităţi, pentru mine, am cunoscut o pe Monica Miclea...

Un ciocănit discret le întoarse capetele spre uşă.

— Da! făcu Emil simplu, fără vreo invitaţie.

Un glas sfios, nesigur, aparţinând unei vârstnice, se interesă de din­colo de uşă:

— Vrei să ţi pregătesc ceva de mâncare, mamă? Sunt obosită şi aş vrea să mă culc...

— Fă mi nişte sandwich uri şi lasă tava în sufragerie. Ceva mai mul­te, că am o vizită.

Paşii se îndepărtară şi Cireşica zâmbi:

— Dresură de înaltă clasă! Am impresia că nimeni nu crâcneşte în faţa ta.

— Nu i vorba de dresură, ci de un mod civilizat de a trăi la comun. Nici eu nu dau buzna în cameră la mama sau la soră mea, dacă nu sunt poftit.

Cireşica râse:

— La mine dau buzna peste tine şi în closet, dar noi suntem o familie indiscretă... Ţi am povestit toate acestea ca să poţi înţelege contextul, cum a fost posibil să intru în posesia unui secret greu, un secret care nu umblă pe toate uliţele... Ai cunoscut o pe Monica, aşa mi ai spus...

— Fireşte, altfel nu stăteam noi aici, faţă în faţă.

— Mersi, surâse Cireşica. Apropo de Monica, am certitudinea că a fost cea mai desăvârşită fiinţă din câte mi a fost dat să cunosc. Prea desăvârşi­tă pentru lumea asta. Şi nu o dată mi am zis că poate şi de aceea a strân­s o Dumnezeu de timpuriu. Nu era loc pentru ea aici, îngerii n au ce căuta pe Terra!

— Absolut de acord, spuse încet Emil. A fost un înger...

— Interesant este faptul că toată lumea observase cât e de desăvârşită dat fiind că cele mai alese calităţi ale ei nu ţineau de exterior, iar Monica nu făcea nici cel mai mic efort de a ieşi în evidenţă. Asta spre deosebire de Diana care nu ştie ce să mai facă pentru a concentra întreg jetul reflectoa­relor asupra ei. Vezi, Diana "speria" printr o frumuseţe strălucitoare; Mo­nica înduioşa, transmitea cele mai suave sentimente doar privind o, bună­tatea şi candoarea care o caracterizau te făceau s o îndrăgeşti înainte de a ţi da seama ce se petrece cu tine.

Mărgescu îşi suflă zgomotos nasul care începuse să plângă:

— Spui lucruri atât de adevărate!...

— Vezi, în aceşti cinci ani care au trecut de la nenorocire şi de când eu ştiu ceea ce ştiu, m am gândit de multe ori la întâmplarea de atunci şi la subiecţii ei... Rivalitatea dintre Diana şi Monica trebuia să se nască în mod fatal! Două fiinţe foarte speciale care s au întâlnit pe aceeaşi felie de viaţă, având un itinerar comun. Aş sublinia totuşi aici un amănunt! Doar Diana percepea existenţa lor în aceeaşi zonă drept rivalitate, în vreme ce Monica privea situaţia cu o indiferenţă boierească. Diana era o simplă co­legă de Academie, ulterior de teatru, nu încăpea invidie şi cred că i lipsea chiar şi spiritul de competiţie. Tot ce făcea ea friza perfecţiunea pentru că aşa fusese zămislită, iar oamenii urmau doar să i stabilească locul în top. Dacă aveau timp şi chef... Ea îşi urma oricum şi imperturbabil calea...

Ciocănitul discret din uşă se repetă, deci tava cu tartine se afla pe masă.

— Mersi! ridică gămanul vocea, făcându i semn Cireşicăi să continue. Mai avea chef de băut, vor mânca mai târziu.

— Au terminat amândouă Academia cu notă maximă, deşi Diana era încredinţată că ea merita locul I în exclusivitate, şi au intrat prin concurs la Arlechino. Ca un făcut, destinele lor se ţineau de mână, erau la fel de distribuite în roluri "grase", solicitate în aceeaşi măsură de televiziune şi de diverse case de filme. Deveniseră în acelaşi timp celebre, iar colegii şi pu­blicul se împărţiseră în două tabere, fiecare susţinând că una sau alta din­tre preferate e cea mai talentată.

— Cert, Monica o surclasa, declară Emil. A fost singura actriţă care m a făcut să plâng.

— Eu spun la fel. Diana e foarte spectaculoasă, umple scena şi eclip­sează cu simpla i prezenţă. Monica nuanţa mai convingător, putea fi diver­să, fără manierisme, şi cu o capacitate de a te lua cu ea, de a ţi părăsi sca­unul ca s o însoţeşti, să te poarte pe unde pofteşte în asemenea măsură, încât pierdeai simţul realului. Când juca Monica, puteai într adevăr spune că le uitai pe toate! Diana susţinea că nu face decât să şi transfere pe sce­nă personalitatea de mironosiţă, "beleşte ochii ăia holbaţi şi se pişă pe ei", iar publicul fraier înghite... Cu o adversară ca Diana, nenorocirea plutea în aer, dar factorul care a declanşat o l a constituit o coproducţie franco ita­lo română, o parodie contemporană după Don Quijotte. Diana şi Monica primiseră amândouă propunerea să dea probe pentru Dulcineea. De ce, habar n am, însă aveau să le dea abia peste trei luni, adică la începutul toamnei. Nu ştiu eu cât de familiarizat eşti cu lumea teatrului, dar...

Emil puse paharul uitat gol în mână pe masă:

— Realizez miza. Fantastică!

— Fabuloasă pentru orice actriţă româncă! E subiect de vise frumoa­se. Să joace într un film made in West, alături de monştri sacri şi încă în­tr un rol principal! De aici până la Holywood, o zvârlitură de băţ. Suficient un tun pentru ca după aceea, comenzile să înceapă să curgă! Monica se bucura domol, după cum îi era firea, Diana în schimb, jubila. Era însă o întreprindere din care trebuia exclus riscul, n avea altă soluţie decât s o scoată pe Monica din competiţie. Mai trebuia acţionat şi rapid, şi în timp concentrat. Pe scurt, a recurs la o soluţie diabolică. Dragoş şi Patrick i au fost complici eficienţi şi devotaţi.

Fata se opri să şi mai aprindă o ţigară. Fuma ca începătorii, cu înver­şunare, mai încântaţi de complexul gestic decât de actul în sine. Privind o absent, Mărgescu realiză că se petrece cu el un fapt neobişnuit. Timp de o oră uitase că în sufragerie îl aşteaptă o tavă cu merinde, mai precis, uitase de foame. Se ridică totuşi şi o aduse, cântărind din ochi dacă ceea ce pre­parase maică sa era suficient pentru doi inşi. La vederea merindei, Cireşi­ca începu să râdă înveselită. Auzise de sandwichuri mamut, dar nu văzuse niciodată. Practic, bătrâna tăiase patru franzele obişnuite pe toată lungi­mea lor şi între felii introdusese un frigider complet: unt, jambon, ouă răs­coapte, brânză topită, felii de tomate şi ce o mai fi încăput; nu observai până nu muşcai din ele.

— Dintr unul din ăsta, eu mă satur trei zile.

— Se vede, răspunse cu indiferenţă gămanul. Poţi, totuşi, să te ser­veşti cu toată încrederea. Franzela i de la Gibel, un tip care are cea mai bună pâine din tot Bucureştiul.

El însuşi înşfăcă una şi o isprăvi din şase înghiţituri numărate în gând de Cireşica. După ultimul dumicat, trase un gât lung de coniac şi, satisfăcut, îşi împleti degetele peste pântecele uriaş. Aştepta continuarea.

— Aşa cum îţi spuneam, trebuia să se mişte repede, aveau doar trei luni la dispoziţie...

— Ce au făcut?

— Au creat toate premisele pentru ca Monica să se îndrăgostească de Patrick.

— De ce nu de Dragoş?

— Ar fi bătut la ochi, Dragoş era "oficialul" Dianei, amănunt de notori­etate. În afară de asta, profund cinstită şi morală cum era, Monica ar fi respins avansurile amantului unei prietene. Să "sufle" partenerul alteia, iată o faptă odioasă la care nu s ar fi pretat în ruptul capului... Mai e un aspect! Şi Dragoş şi Patrick sunt bărbaţi chipeşi cum nu întâlneşti prea mulţi. Patrick are însă ceva în plus, un ceva greu de definit, un farmec a­parte, care l face de a dreptul irezistibil. Simţi că i a pus Dumnezeu dege­tul pe frunte.

Emil surâse blând, maliţios:

— Să înţeleg oare că tu ai reuşit să te sustragi acestui şarm de esenţă specială?

— Îmi cunosc lungul nasului, admise fata cu naturaleţe. Trebuie să recunosc totuşi că nu aş fi rezistat curţii pline de gingăşie, dar tenace, practic asediului la care a fost supusă Monica. Spre ghinionul ei, era şi ta­re nevinovată, inadmisibil de candidă, la primul bărbat din viaţă, complet nepregătită să se înfrunte cu un Don Juan de talia lui Patrick.

— Ştia că i însurat?

— Nu, şi când a aflat, răul se comisese. Nu mai putea lupta cu propri­ile sentimente, se afla deja între corzi. Am văzut o în perioada aceea la un matineu şi mi am dat seama că era iremediabil pierdută.

— De unde ştii toate amănuntele astea?

— Ţi am mai spus că mă aflam într o aşa zisă lună de miere cu Diana Când au început să iasă în patru, mă luau şi pe mine pentru ca Monica să se simtă mai liniştită, mai în siguranţă. Constituiam un fel de garanţie de seriozitate, o asigurare tacită că lucrurile se vor desfăşura în mod decent. Doar cine a cunoscut o pe Monica îşi poate închipui că mai există astfel de specimene, printre tinerii de azi! Era neprihănită, dezarmată, leală şi virtu­oasă ca o fecioară din Evul Mediu... Patrick s a adaptat imediat stilului şi a început "s o iubească" în termenii unui cavaler din aceeaşi epocă. Flori, mormane de flori, strângeri de mână, dans cuminte, fără tâmple lipite, să­rutări caste pe frunte toate sub privirile înduioşate şi aprobatoare ale Dia­nei şi ale lui Dragoş, care într un fel le patronau amorul. Stabiliseră prin­tre altele, că ei le vor fi naşi. După plimbări idilice, restaurante şi baruri, au urmat evadările pentru o zi sau două în afara Bucureştiului, atunci când o permitea programul de la teatru. Indiferent unde trăgeam, se luau trei camere. Una pentru cuplu, Patrick dormea singur, iar eu cu Monica în alta. După două luni de curte asiduă, au început să rezerve doar două ca­mere. Eu n am mai fost invitată să i însoţesc...

Emil scrâşni, frângând ţigara între degete. Strivi mucul aprins sub talpa pantofului, fără menajamente pentru covor.

— Cât canalism! Câtă mârşăvie! Cum de ai tăcut?

Cireşica se strâmbă:

— Ascultă, băieţaş, nu uita că le aveam şi eu pe ale mele, eram şi eu supărată pe oameni şi pe destin. Ca mine nu mai suferea nimeni şi puţin îmi păsa de ce se întâmpla cu alţii. Îmi ziceam că dacă la douăzeci şi trei de ani e mai gâscă decât o fetiţă şi mai crede în Moş Crăciun, Feţi Frumoşi pe cai năzdrăvani, e treaba ei! Pe de altă parte, aş minţi să pretind că n am intuit ceva murdar la mijloc, dar certitudinea am căpătat o doar după ce Monica devenise plastelină în mâinile lui Patrick. Ne aflam cam pe la sfâr­şitul primăverii, pe înserate. Trebuie să ţi spun că acasă, Diana ocupă o­dăile din spate care dau în grădină. Ferestrele erau deschise, iar Diana se credea singură în toată casa. Eu mă întorceam de la o şedinţă cretină cu părinţii şi mi am dat seama încă din stradă că soră mea are musafiri. Re­cunoscusem Toyota lui Patrick şi Dacia lui Dragoş. În virtutea inerţiei — ţi am spus că spionatul Dianei a devenit o a doua natură la mine —, m am furişat în curte şi tupilându mă sub fereastră, am început să ascult. Toc­mai suna telefonul...

— Ce faci? întrebă Dragoş. Tot nu răspunzi?

Diana ridică din umeri:

— E tot Monica. Se perpeleşte...

— N am căutat o de două zile, spuse Patrick. E o chestie care nu s a mai întâmplat. Într un fel, am remuşcări...

Diana îl repezi:

— Ia nu fă şi tu pe sfântul! Vrei să mi spui că i prima muiere pe care o faci să plângă după tine?! N ai mai lăsat pe nimeni cu ochii n soare?

Patrick clătină arătătorul fără să mişte mâna: