Romania curtea de apel constanţA

41. Calitatea de persoană îndreptătită la restituirea unui bun preluat abuziv de stat. Testament întocmit în străinătate. Aplicarea în România a continutului dreptului străin în materie succesorală.

Potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, moştenirea este supusă, în ceea ce priveşte bunurile imobile, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat (lit. b). Legea aplicabilă moştenirii stabileşte: a) momentul deschiderii moştenirii; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

Având în vedere dispoziţiile legale arătate, transmisiunea succesorală testamentară s-a produs, în ceea ce priveşte succesiunea defunctei R.M., potrivit legii naţionale a testatoarei, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocaţie de a moştenit şi deci calitatea de moştenitori fiind stabilită, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de notarul D.M. la 10 mai 2005, fiind desemnat dl. A.T. ca moştenitor universal.

Legea nr. 10/2001

Legea nr. 105/1992

Legea italiană nr. 89/1913
La 13 octombrie 2005 reclamantul A.T.A. a chemat în judecată pârâtele Primăria Oraşului Eforie şi S.C. C. S.R.L. solicitând anularea dispoziţiei nr. 230/24.03.2005 emisă de Primarul Oraşului Eforie prin care a fost respinsă notificarea formulată, obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 1220 mp şi construcţia aflată pe acesta, situat în Eforie Sud, loturile nr. 81 şi 82 din parcelarea Movila, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 304/11.03.2002 încheiat între Primăria Oraşului Eforie şi S.C. C. S.R.L. pentru fraudarea legii şi cauză ilicită, obligarea pârâtelor să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul notificat.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al mătuşii sale R.M., decedată la 12.08.2002 la Roma, Italia, conform certificatului de moştenitor ataşat cererii şi că prin dispoziţia nr. 230/24.03.2005 pârâta a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului cu motivarea că nu s-a dovedit preluarea abuzivă a imobilului de către stat şi că nu se încadrează în dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Susţine reclamantul că faţă de normele legale imperative, motivul respingerii notificării este nelegal deoarece, indiferent de modul de preluare al bunului de către stat, cât timp acesta exista fizic la momentul formulării notificării, Primăria Eforie avea obligaţia să dispună restituirea în natură. Imobilul a fost preluat abuziv, fără nici un titlu iar pârâta cunoştea situaţia juridică a imobilului.

Arată că Primăria Eforie a vândut bunul către S.C. C. S. S.R.L. cu încălcarea prevederilor legale, după formularea notificării de restituire, o astfel de vânzare fiind nelegală deoarece cererea de restituire şi actele anexate atestau faptul că statul nu deţine bunul şi nu a intrat în proprietatea statului în baza unui titlu legal, situaţie care nu îi permitea să înstrăineze ceea ce nu i-a aparţinut niciodată. Aceste împrejurări demonstrează că atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au fost de rea credinţă la momentul la care a intervenit operaţiunea de vânzare cumpărare, actul astfel încheiat fiind lovit de nulitate absolută având la bază o cauză ilicită.

Pârâta S.C. C. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa, considerând că judecătoria era instanţa competentă să soluţioneze cauza şi excepţia tardivităţii introducerii acţiunii în sensul depăşirii termenului prevăzut de lege cu privire la acţiunea de revendicare a imobilului.

S-a mai arătat că, în situaţia de respingere a acestor excepţii, se solicită constatarea bunei-credinţe a S.C. C. S.R.L. în cumpărarea imobilului, întrucât achiziţia s-a efectuat cu respectarea legii, neexistând nicio solicitare de restituire la data respectivă.

Pârâta Primăria Oraşului Eforie a formulat întâmpinare în care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a Primăriei şi excepţia inadmisibilităţii revendicării.

În motivarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale, s-a arătat că primăria este doar o structură funcţională cu activitate permanentă compusă din primar, viceprimar, secretar şi aparatul propriu de specialitate din consiliul local, fără a avea personalitate juridică şi se solicită respingerea acţiunii ca introdusă împotriva unei structuri ce nu este subiect de drept.

În privinţa cererii în revendicare, se arată că, prin apariţia Legii nr. 10/2001, dreptul comun a fost părăsit şi înlocuit cu norme speciale de drept substanţial, Legea nr. 10/2001, suprimând practic, acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, fără însă a elimina accesul la justiţie, perfecţionând sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc. Ori, în situaţia dedusă judecăţii, reclamantul se prevalează de dispoziţiile dreptului comun, întemeindu-şi capătul trei al cererii de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 480 din Codul Civil.

Pe fondul cauzei s-a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, fundamentându-şi cererea doar pe actul de partaj, respectiv pe procesul-verbal de punere în posesie şi în care se atestă doar o situaţie existentă la 1935. Nu s-a făcut practic nicio dovadă a dreptului de proprietate pretins în justiţie pentru perioada 1935-1945, pentru a putea observa dacă sunt pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

La 10.01.2005, pârâta S.C. C.S. 2000 S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, invocată în temeiul Legii nr. 10/2001, având în vedere dispoziţiile art. 50 alin. 5 care prevăd ca „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Textul fostului art. 46 vizează exclusiv situaţia „imobilelor care cad sub incidenţa prezentei legi” cazul de faţă, dat fiind faptul că imobilul a făcut obiectul legii în condiţiile în care s-a notificat în baza Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii în natură a acestuia. Termenul de 1 an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, expirând la 14.08.2002, astfel încât acţiunea în constatarea nulităţii absolute introduse în anul 2005 este prescrisă.

Cu privire la reaua-credinţă a societăţii pârâte, aceasta nu a existat, simpla notificare introdusă la o unitate nefăcând dovada relei-credinţe a vânzătoarei. Imobilul înstrăinat a făcut parte din capitalul social al S.C. C.S. 2000 S.A. prin divizarea parţială asimetrică a S.C. C.S. S.A, conform protocolului de predare primire încheiat în noiembrie 2000, iar din actele de predare primire nu rezultă că acesta ar fi fost preluat abuziv de către stat şi nici faptul că, anterior predării, asupra lui ar fi fost exercitate acte de restituire.

În condiţiile în care reclamantul a invocat drept temei art. 480 şi art. 481 Cod civil, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară, având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de către stat, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil şi oricare ar fi fost destinaţia acestora la data preluării.

Prin încheierea din 11.04.2006 instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile necompetenţei materiale, tardivităţii formulării cererii de anulare, inadmisibilităţii cererii în revendicare şi prescripţia dreptului material la acţiunea cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentinţa civilă nr. 1224 din 4 noiembrie 2008 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.T.A., a anulat dispoziţia nr. 230/24.03.2005 emisă de Primarul Oraşului Eforie şi a dispus restituirea către reclamant a suprafaţei de teren de 927, 2 mp aria ADFE” conform schiţei anexă a răspunsului la obiecţiuni, situat în Eforie Sud, str. D.

A obligat pârâtul Primarul Oraşului Eforie să acorde reclamantului, în compensare, alte bunuri sau servicii sau să propună acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 302,8 mp teren ce nu poate fi restituit în natură.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 304/11.03.2002 la B.N.P. Asociaţi „G.P. şi E.L.Ş.” şi a obligat pârâtele S.C. C.S. S.A. Eforie Sud şi S.C. C. S.R.L. Eforie Sud să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie vila N. situată în Eforie Sud, str. D., suprafaţă construită 263 mp P+1.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că imobilul compus din teren în suprafaţă de 1220 mp şi vila construită pe acesta, situat pe loturile 81 şi 82 din parcelarea Movilă, a fost dobândit prin cumpărare de către F.S., prin actul autentificat sub nr. 19693/12.08.1924 la Tribunalul Ilfov şi transmis apoi prin succesiune şi partaj succesoral surorii cumpărătorului, numita S.C.R., conform actului de partaj din 24.10.1932, iar după decesul acesteia, fiicei sale, R.M., succesoare conform certificatului de moştenitor nr. 190/20.11.2001. Prin notificarea nr. 2028/27.11.2001 înregistrată la B.E.J. M.A., numita R.M. a solicitat Primăriei Eforie Sud restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie situat în Eforie Sud, proprietatea mamei sale R.S.M.

La decesul notificatoarei R.M., petrecut la 19.08.2002 la Roma, Italia, bunurile sale au fost transmise prin mai multe testamente olografe pentru care s-a urmat - conform legislaţiei italiene - o procedură de publicaţie. Deşi a existat un mod defectuos de redactare a testamentelor, tribunalul a concluzionat că prin aceste testamente s-a transmis universalitatea bunurilor defunctei R.M. către A.T. şi că acesta a fost instituit legatar universal, îndreptăţit să i se restituie imobilul notificat conform art. 3 alin. 1 lit. a şi art. 4 alin. 2 din lege.

Instanţa a mai reţinut că terenul – care în prezent face parte din domeniul privat al localităţii Eforie – a fost preluat abuziv deoarece pârâţii nu au răsturnat prezumţia legală instituită prin art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 potrivit căreia ,în cazul în care nu se poate face dovada formei preluării de către stat, faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă. Din toate situaţiile juridice comunicate de Primăria Oraşului Eforie a reieşit, în mod constant, că R.C. a stăpânit lotul 81, 1/2 din lotul 82 şi vila G. până în anul 1950, următoarea înregistrare datând din anul 1958 când, pentru acest imobil apare înregistrat ca proprietar „M.A.I.”.

Pornind de la această premisă stabilită de textele legale menţionate şi raportând situaţia imobilului în litigiu la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţa a constatat că bunul în cauză a fost preluat fără titlu valabil, o preluare în fapt, contrar Constituţiei epocii şi care nu a creat în favoarea statului un titlu.

Analizând buna credinţă la încheierea actelor a căror valabilitate se contestă în cauză, tribunalul a reţinut că pârâta S.C. C. S.R.L. a cumpărat vila N. în circumstanţe care, pentru o persoană prudentă şi diligentă, ar fi trebuit să creeze măcar îndoiala cu privire la valabilitatea preluării de stat a bunului în cauză. S-a amintit de existenţa unor menţiuni în protocolul de predare a patrimoniului S.C. C.S. S.A. cu privire la acţiunile în revendicare dar şi de anul punerii în funcţiune a imobilului, 1926, care în opinia instanţei au fost suficiente pentru a crea cumpărătoarei convingerea că au existat mai multe transmiteri decât o simplă divizare a unei societăţi de stat, ceea ce a condus la concluzia că S.C. C. S.R.L. nu a fost de bună credinţă.

S-a stabilit că actul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru reaua credinţă a cumpărătoarei şi din cauză că aceasta a cunoscut faptul că bunul nu aparţine înstrăinătorului, actul încheiat bazându-se pe o cauză ilicită.

Reţinând că imobilul a fost preluat abuziv de stat şi că reclamantul face dovada calităţii de succesor al notificatoarei, instanţa a stabilit că dispoziţia nr. 230/2005 emisă de Primarul Oraşului Eforie este lovită de nulitate şi a dispus restituirea în natură a porţiunii libere de teren şi restituirea în echivalent a terenului în suprafaţă de 302,8 mp care constituie terenul aferent locuinţei vândute chiriaşilor S.V. şi E. de către S.C. U. 96 Eforie prin contractul de vânzare cumpărare nr. 242/21.08.2000.

Constatând nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 304/11.03.2002 pentru desfiinţarea dreptului transmiţătorului prin anularea actului iniţial şi pentru reaua credinţă a cumpărătorului, instanţa de fond dispus ca pârâtele C.S. S.A. Eforie Sud şi S.C. C. S.R.L. să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie Vila N., dreptul său de proprietate fiind păstrat de la data preluării conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Primarul Oraşului Eforie, S.C. C. S.R.L. şi S.C. C.S. 2000 S.A.

În apelul formulat, Primarul Oraşului Eforie susţine că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile testamentelor lăsate de defuncta R.M. şi a constatat neîntemeiat că reclamantul are calitatea de legatar universal. Arată că potrivit actelor depuse reclamantul are doar calitatea de executor testamentar iar nu pe aceea de legatar universal.

Susţine că actul de partaj şi procesul verbal de punere în posesie atestă doar o situaţie din anul 1935 şi nu dreptul de proprietate al autoarei R.S.M. şi că nu sunt dovezi privind preluarea abuzivă a imobilului pentru a putea concluziona că imobilul se află în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001.

Pârâta S.C. C. S.R.L. a susţinut, prin motivele de apel, că instanţa a dispus greşit restituirea în natură a construcţiei Vila N. pentru că cererea de restituire nu s-a întemeiat pe dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, ci pe dispoziţiile dreptului comun; că reclamantul nu avea calitate procesuală activă deoarece este moştenitor testamentar iar autoarea sa nu a solicitat restituirea construcţiei ci numai restituirea terenului iar la data întocmirii testamentului prin care reclamantul era declarat legatar cu titlu universal acest bun nu se afla în patrimoniul dispunătoarei; că reclamantul nu a probat că există identitate între A.T.A., cel care a formulat cererea de chemare în judecată şi persoana desemnată prin testament ca legatar, respectiv A.T., nu a probat că există identitate între persoana menţionată în certificatul de calitate de moştenitor nr. 190/2001, R.M. şi cea menţionată în actele eliberate în Italia, R. – M.M. şi nici nu a lămurit neconcordanţa care există între certificatul de moştenitor nr. 190/2001, în privinţa numelui autoarei R.S.M. şi actele cu care se tinde a se dovedi proprietatea unde este menţionată R.C.S.; că actul de partaj este un act declarativ şi nu constitutiv de drepturi şi nu face dovada proprietăţii; că faţă de temeiurile de nulitate susţinute, respectiv reaua credinţă, se discută de o nulitate relativă în raport de care cererea era prescrisă.

În apelul său, pârâta S.C. C.S. 2000 S.A. a invocat nelegalitatea sentinţei apelate şi a încheierilor anterioare pentru următoarele motive:

- instanţa a respins greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare invocată în temeiul Legii nr. 10/2001 având în vedere că dispoziţiile art. 45 alin. 5 din lege instituie un termen de prescripţie special, care derogă de la prevederile generale. Termenul de prescripţie prevăzut de lege a expirat la 14.08.2002 astfel că acţiunea în nulitate introdusă în anul 2005 este prescrisă.

Instanţa nu putea reţine incidenţa art. 20 alin. 4 din Legea nr. 247/2005, respectiv art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 deoarece această interdicţie a fost prevăzută prin Legea nr. 247/2005 care a intrat în vigoare în mai 2005 şi această prevedere legală nu poate retroactiva.

- în mod greşit instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în condiţiile în care reclamantul a invocat drept temei al acţiunii art. 480 şi art. 481 Cod civil, având în vedere că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile acestui act normativ special.

- instanţa a stabilit greşit că S.C. C.S. 2000 S.A. a fost de rea credinţă la încheierea actului, simpla notificare introdusă la o altă unitate nefăcând dovada relei credinţe a vânzătoarei. Nu rezultă din actele de preluare a imobilului de către S.C. C.S. 2000 S.A., respectiv protocolul de predare primire încheiat în noiembrie 2000, că imobilul a fost preluat abuziv de către stat şi nici faptul că, anterior predării, s-ar fi solicitat restituirea imobilului.

- reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită pentru că dreptul său se bazează pe actul de vânzare cumpărare din 02.08.1924 prin care se transmite un teren de 1220 mp şi vila în stare de ruină, pe actul de partaj autentificat în 24.10.1934 în temeiul căruia S.C. R. preia numai terenul de la C.S. şi pe procesul verbal încheiat în anul 1935 care nu constituie titlu de proprietate.

Moştenitoarea S.R., numita M.R., a întocmit la 31 iulie 1989 un testament prin care l-a desemnat pe reclamant moştenitor universal dar acest testament a fost anulat prin testamentul din 20 iulie 1999 iar prin acest testament şi prin testamentele ulterioare R.M. l-a desemnat pe reclamant moştenitor cu titlu particular al diverselor bunuri mobile şi imobile, dar nu şi moştenitor al imobilului din Eforie. În legătură cu aceste acte în mod greşit instanţa a adăugat la testamente, suplinind voinţa testatoarei pe motiv că testamentul întocmit are o exprimare deficitară.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate în raport de criticile pârâţilor, instanţa constată că apelurile nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

1. Cu privire la apelul pârâtului Primarul Oraşului Eforie;

Potrivit art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptăţite.

În speţă, pentru restituirea imobilului din Eforie Sud compus din teren şi construcţie, care a aparţinut S.M.R., numita R.M. a formulat la 27 noiembrie 2001 notificare de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001. Aceasta a decedat la scurt timp după formularea notificării, respectiv la 19 august 2002, anterior soluţionării notificării de către autorităţile administrative notificate. Cererea de chemare în judecată pentru analiza legalităţii şi temeiniciei refuzului acestor autorităţi de a dispune restituirea bunului notificat a fost formulată, după decesul M.R., de către dl. A.T.A., care a invocat calitatea sa de succesor al defunctei, calitate dobândită în baza testamentelor întocmite de defunctă.

Pârâtul apelant primarul Oraşului Eforie a contestat calitatea reclamantului de succesor cu titlu universal al defunctei R.M., susţinând că, potrivit testamentelor depuse, dl. A.T.A. este numai executor testamentar.

Reclamantul s-a legitimat ca succesor al defunctei R.M. invocând Actul Notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul D.M., din Colegiul Notarial din provincia Livorno, Italia. În cuprinsul său acest act notarial atestă faptul că „prin testamentele olografe redactate de aceasta personal la data de 20 iulie 1999, 22 ianuarie 2000 şi 14 martie 2002, publicate cu proces verbal la actele mele din data de 19 septembrie 2002 la numărul 56676/12.337 din registru, înregistrat la Piombino la data de 30 septembrie cu nr. 1.120, model 1, doamna R.M. a desemnat ca unic moştenitor universal cu titlu testamentar pe dl. A.T., aşa cum rezultă din acelaşi proces verbal care, în copie legalizată, se anexează prezentului cu litera „A”, pentru a constitui element integrant şi substanţial. (…) Moştenirea rămasă se înţelege a fi destinată integral domnului A.T., cu excepţia dispoziţiilor cu titlu de legate indicate în aceste testamente olografe, care au ca obiect doar mici donaţii în favoarea altor persoane, care totuşi nu dobândesc calitatea de moştenitor şi deci de succesor cu titlu universal.” Ulterior, la 12 aprilie 2010, acelaşi notar D.M. emite un „Ceriticat” în temeiul căruia se certifică faptul că, în baza testamentelor olografe redactate de către doamna R.M., născută în Bucureşti (România), pe data de 7 august 1912 şi decedată în Roma, pe data de 19 august 2002, a fost desemnat ca „moştenitor universal unic cu titlu testamentar pe dl. A.T., născut în Bucureşti (România), pe data de 14 decembrie 1947”.

R.M. era cetăţean italian la data decesului şi a avut ultimul domiciliu în Italia, locul deschiderii succesiunii acesteia aflându-se pe teritoriul acestei ţări.

Potrivit art. 66 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, moştenirea este supusă, în ceea ce priveşte bunurile imobile, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat (lit. b). Legea aplicabilă moştenirii stabileşte: a) momentul deschiderii moştenirii; b) persoanele cu vocaţie de a moşteni; c) calităţile cerute pentru a moşteni; d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

Atunci când este în discuţie însă o succesiune testamentară, art. 68 din Legea nr. 105/1992 stabileşte că testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, dacă prin aceasta nu se înlătură dispoziţii imperative, legea aleasă de testator aplicându-se situaţiilor prevăzute de art. 67. Legea română recunoaşte însă valabilitatea testamentului întocmit potrivit legii naţionale a testatorului sau potrivit legii domiciliului acestuia ori potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (alin. 3 din art.68).

Având în vedere dispoziţiile legale arătate, transmisiunea succesorală testamentară s-a produs, în ceea ce priveşte succesiunea defunctei R.M., potrivit legii naţionale a testatoarei, respectiv potrivit legii italiene, persoanele cu vocaţie de a moştenit şi deci calitatea de moştenitori fiind stabilită, potrivit legii italiene, prin actul notarial întocmit de notarul D.M. la 10 mai 2005, fiind desemnat dl. A.T. ca moştenitor universal.

Legea italiană nr. 89/16 februarie 1913 stabileşte în Titlul I că notarii sunt funcţionari publici cărora le este acordat dreptul de a primi declaraţiile de acceptare de moştenire cu beneficiere de masa succesorală, potrivit art. 955 din Codul civil iar calitatea de moştenitori testamentari se dovedeşte „cu o atestare de notorietate judiciară sau notarială din care să rezulte dacă testamentul este considerat valabil sau fără contestaţii care, în consecinţă, a fost recunoscut moştenitor şi dacă sunt moştenitori legitimi sau rezervatari pe lângă cei indicaţi în testament”.

Actul notarial din 10 mai 2005 întocmit de notarul italian D.M. îndeplineşte condiţiile unui act care atestă, potrivit legii italiene citate, calitatea reclamantului A.T. de moştenitor cu titlu universal al defunctei R.M. Acest act notarial cu valoare de act public (Cartea VI, Titlul II, Secţiunea I, Despre actul public – Codul civil italian) probează pe deplin, până la înscrierea în fals ori până la anularea sa, cele atestate în cuprinsul său astfel că, reţinând că pârâţii nu au făcut nici o dovadă privind înlăturarea judiciară a actului public prezentat de reclamant, reţine Actul notarial din 10 mai 2005 ca având deplină putere doveditoare în privinţa calităţii reclamantului A.T. de succesor cu titlu universal al defunctei R.M. Instanţa consideră, din aceste motive, că nu este întemeiată critica privind calitatea reclamantului de succesor al notificatoarei.

Neîntemeiată este şi critica referitoare la lipsa dovezii dreptului de proprietate şi a preluării abuzive.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.

Pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, adoptate prin HG nr. 250/2007, a dezvoltat noţiunea de acte doveditoare din art. 23 arătând că prin acestea se înţelege orice acte juridice translative de proprietate ori care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii); orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol); expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptăţită înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale sau orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale.

Din enumerarea arătată rezultă că sunt titluri de proprietate în accepţiunea Legii nr. 10/2001 nu numai actele juridice translative precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, contractul de întreţinere etc., dar şi actele juridice declarative, ca împărţeala judiciară sau tranzacţia, precum şi alte înscrisuri care atestă deţinerea proprietăţii imobilului în litigiu de către persoana îndreptăţită sau de autorul său.

Din această perspectivă, aşa cum a reţinut corect instanţa de fond, actul de vânzare din 12 august 1924 prin care F.S. a dobândit vila şi terenul ce face parte din loturile 81 şi 82 din parcelarea Movilă (Carmen Silva), actul de partaj succesoral autentificat la Tribunalul Ilfov sub nr. 30313/24.10.1934 prin care imobilul de la Carmen Silva a fost atribuit dnei S.R., dar şi procesul verbal din 10 august 1935 de executare a actului de partaj voluntar prin care s-a realizat predarea posesiei imobilului compus din vilă şi teren, situat în Carmen Silva, către copartajantul S.R., sunt acte doveditoare suficiente care atestă pe deplin dreptul de proprietate al autoarei notificatoarei R.M., la rândul său autoarea reclamantului.

Nu este întemeiată critica din apel nici sub aspectul lipsei dovezilor preluării de către stat a imobilului din patrimoniul autorului reclamantului, instanţa de fond reţinând întemeiat că potrivit Cap. I, pct. 1 lit. e din normele metodologice aprobate prin HG nr. 250/2005, identificarea imobilului în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, pe care apelanţii nu au răsturnat-o prin administrarea unor probe contrare celor pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia.

În consecinţă, instanţa constată că apelul pârâtului Primarul Oraşului Eforie este neîntemeiat.

2. Cu privire la apelul pârâtei S.C. C. S.R.L.;

Prin cererea adresată instanţei reclamantul a contestat dispoziţia de respingere a notificării emisă de Primarul Oraşului Eforie în procedura Legii nr. 10/2001. În această procedură iniţiată prin contestaţia formulată scopul principal al reclamantului a fost acela de a obţine restituirea în natură a imobilului, pentru realizarea căruia a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat cu S.C. C. S.R.L., formulând în mod explicit şi o cerere de restituire a bunului.

Prin urmare, faţă de obiectul cererii, în mod corect a verificat instanţa de fond dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de Legea nr. 10/2001, act normativ special, pentru restituire, modul în care reclamantul a înţeles să formuleze cererile de restituire (ca o cerere în revendicare) şi temeiul juridic invocat (art. 480 Cod civil şi Legea nr. 10/2001) fiind fără relevanţă sub aspectul determinării normelor legale aplicabile speţei. Câtă vreme cererea de restituire a fost iniţiată în procedura legii speciale iar contestaţia şi susţinerile reclamantului se sprijină pe prevederile acestui act normativ, invocarea ca temei juridic a art. 480 Cod civil, pe lângă Legea nr. 10/2001, nu poate avea ca efect respingerea ca inadmisibilă a acţiunii aşa cum pretinde greşit apelanta pârâtă.

Prin notificarea nr. 2028/27.11.2001 R.M. a solicitat „restituirea în natură pentru imobilul teren şi construcţie situate în oraşul Eforie Sud (fost Carmen Silva), judeţul Constanţa, proprietatea mamei, R.S.-M.”. Rezultă din formularea notificării că cererea de restituire priveşte nu numai terenul din Carmen Silva dar şi construcţia de pe acest teren, astfel că reclamantul, ca succesor al notificatoarei, are calitate procesuală în cererea care priveşte construcţia deţinută de S.C. C. S.R.L.

Referitor la critica privind calitatea de succesor a reclamantului în legătură cu bunul imobil în litigiu urmează a se constata că tribunalul a făcut o aplicaţiune corectă a legii. Astfel, aşa cum s-a arătat în precedent, reclamantul are calitatea de succesor cu titlu universal al defunctei R.M. şi, în această calitate, la data decesului autoarei sale a avut loc o transmisiune în patrimoniul său a tuturor drepturilor existente în patrimoniul defunctei la data decesului, inclusiv a bunurilor sale viitoare. Cum, potrivit Legii nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii proprietarii imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora (art.3), precum şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite (at. 4 alin.2), rezultă că prin formularea notificării autoarea reclamantului a dobândit vocaţie la redobândirea bunului imobil notificat, transmisă către succesorul testamentar cu titlu universal, indiferent dacă bunul ori vocaţia de a redobândi bunul au fost sau nu menţionate expres în testamentele întocmite anterior soluţionării notificării.

Instanţa nu poate reţine nici critica referitoare la lipsa identităţii dintre persoana reclamantului şi cel desemnat ca moştenitor al notificatoarei.

Potrivit actelor de identitate prezentate, reclamantul, cu dublă cetăţenie română şi germană, este înregistrat de autorităţile române ca A.T.A. iar de autorităţile germane ca A.T.A. Grafia diferită a numelui reclamantului este neesenţială câtă vreme numele este identic iar celelalte elemente de identificare a persoanei, respectiv data şi locul naşterii sunt, de asemenea, identice.

La fel, nu poate fi reţinută nici critica privind lipsa dovezii calităţii de proprietari ai autorilor reclamantului din cauza neconcordanţei de nume. R.S., ca şi R.M. nu sunt nume comune, des întâlnite, astfel că adăugarea sau ştergerea unor litere (c, k), care nu schimbă însă fonetic numele, nu poate fi considerată o neconcordanţă suficientă pentru a crea convingerea instanţei că autoarele reclamantului nu sunt aceleaşi persoane cu cele care au fost proprier, respectiv succesor al proprietarului imobilului.

În fine, relativ la excepţia prescripţiei dreptului reclamantului de a cere instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 11 martie 2002 încheiat între S.C. C.S. 2000 S.A. şi S.C. C. S.R.L. critica este, de asemenea, neîntemeiată.

Nulitatea cerută pentru încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii, respectiv pentru cauză nelicită, nu este o nulitate relativă cum susţine apelanta pârâtă, ci se analizează în regimul nulităţii absolute.

Pe de altă parte, sancţiunea prescripţiei dreptului la acţiune nu se poate aplica în virtutea art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 (anterior art. 46 alin. 5), prezentul articol referindu-se la regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi încheiate până la data de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare această lege. Fiind un text special, derogatoriu de la dreptul comun, are o aplicabilitate limitată la situaţiile strict prevăzute de lege. Ori, în speţă, actul de vânzare defăimat de reclamant s-a încheiat ulterior momentului de intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001astfel că se sustrage termenului special de un an de la apariţia legii prevăzut de art. 45 alin.5.

3. Apelul pârâtei S.C. C.S. 2000 S.A. este, de asemenea, neîntemeiat.

Considerentele pentru care au fost respinse criticile privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, cele referitoare la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe art. 480 Cod civil, dar şi criticile referitoare la lipsa calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită dedusă din lipsa dovezilor privind proprietatea şi din calitatea reclamantului de legatar cu titlu particular au fost deja expuse în analiza apelurilor pârâţilor Primarul oraşului Eforie şi S.C. C. S.R.L. astfel că instanţa nu va relua analiza asupra aceloraşi critici, considerentele expuse în precedent fiind pe deplin valabile şi în apelul pârâtei S.C. C.S. 2000 S.A.

Singura critică invocată în apelul pârâtei S.C. C.S. 2000 S.A. şi neanalizată prin considerentele deja expuse se referă la buna credinţă a vânzătoarei la încheierea contractului din 2002.

Se susţine că buna credinţă a vânzătoarei se sprijină pe neînştiinţarea sa în legătură cu formularea unei notificări de către autoarea reclamantului, dna R.M., notificarea fiind înregistrată la o altă persoană dar şi pe neinserarea în protocolul de predare primire din 2000 a unor date în legătură cu modul de preluare al imobilului de către stat ori cu eventuale acţiuni în revendicare formulate anterior protocolului.

Pentru restituirea imobilului în litigiu s-a formulat în noiembrie 2001 o notificare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 20 alin. 1 din această lege, în forma iniţială a actului normativ, imobilele – terenuri şi construcţii care intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ şi sunt deţinute la data intrării în vigoare de regii autonome, societăţi sau companii naţionale, societăţi comerciale, cooperatiste sau de orice alte persoane juridice – se restituie persoanei îndreptăţite, în natură. Aplicarea acestei dispoziţii, care constituie regula, esenţa şi scopul Legii nr. 10/2001, implică, cum de altfel s-a statuat explicit şi prin H.G. nr. 498/2003, indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării în vigoare, până la soluţionarea notificării. Indisponibilizarea priveşte imobilul notificat, indiferent dacă notificarea a fost trimisă unităţii deţinătoare ori unei alte unităţi aşa încât pârâta nu se poate apăra cu temei când susţine că notificarea a fost comunicată altei unităţi.

De asemenea, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, pârâta S.C. C.S. 2000 S.A. deţinea numai parte din imobilul în litigiu, respectiv construcţia, terenul fiind considerat proprietatea Oraşului Eforie. Ori, unitatea administrativ teritorială a fost notificată pentru restituirea imobilului şi pârâta vânzătoare putea, cu diligenţe minime, să ia cunoştinţă de existenţa unei asemenea notificări. Apelanta pârâtă nu poate invoca neglijenţa şi culpa proprie pentru a se apăra de sancţiunea nulităţii.

La fel, neinserarea în protocolul de predare primire din anul 2000 a unor eventuale acţiuni în restituire nu poate înlătura reaua-credinţă a pârâtei vânzătoare care, odată cu imobilul, a preluat obligatoriu şi toate înscrisurile care priveau imobilul, inclusiv cele referitoare la modul în care bunul a ajuns în patrimoniul statului şi care puteau induce o îndoială pârâtei în legătură cu valabilitatea titlului statului. Nu este fără relevanţă în analiza bunei credinţe a vânzătoarei din această perspectivă şi faptul că S.C. C.S. 2000 S.A. nu a dobândit imobilul în litigiu printr-un contract oneros ci ca urmare a transformării prin divizare a S.C. C.S. S.A., preluând de la această unitate drepturile şi obligaţiile în legătură cu imobilele preluate, fără a se putea apăra cu buna credinţă a terţului dobânditor.

În consecinţă, instanţa nu poate reţine buna credinţă a vânzătoarei, apelul S.C. C.S. 2000 S.A. fiind, pentru considerentele arătate, neîntemeiat.

Decizia civilă nr. 225/C/06.10.2010

Dosar nr. 152/118/2005

Judecător redactor Daniela Petrovici