Romania curtea de apel constanţA

42. Cerere de chemare în garantie formulată de către pârât după închiderea dezbaterilor asupra fondului. Limitele investirii instantei de judecată. Liberul acces la instantă. Conditii de realizare.

Conform dispoziţiilor art. 132 Cod procedură civilă la prima zi de înfăţişare, legea permite efectuarea unor acte de procedură menite a întregi cadrul iniţial al procesului şi de a suplini anumite lipsuri semnalate până la această dată.

De asemenea, până la prima zi de înfăţişare şi pârâtul poate să formuleze cerere de chemare în garanţie, conform art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă.

Neefectuarea acestor acte la prima zi de înfăţişare atrage, de regulă sancţiunea decăderii din dreptul de a le mai putea îndeplini.

Prin urmare, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene în care pot fi realizate actele de procedură, după a căror expirare valorificarea pretenţiei nu mai este posibilă.
Art. 132 Cod procedură civilă

Art. 61 alin. 1 Cod procedură civilă

Decizia CC nr. 1/1994
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 39107/212/2009, reclamanta L.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pronunţarea unei hotărâri prin care pârâtul să fie obligat la plata valorii de circulaţie a imobilului situat în Constanţa, strada E.V., judeţul Constanţa, cu titlu de prejudiciu material rezultat din privarea de dreptul de proprietate dobândit potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 27239/25.10.1996.

În motivare, reclamanta a învederat primei instanţe că a avut alături de autorii săi calitatea de chiriaş asupra imobilului în discuţie, devenind în cursul anului 1991 titular al contractului de închiriere, iar prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Contractul de vânzare-cumpărare, a precizat reclamanta, a fost validat de instanţele judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr. 521/15.06.1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa, respectiv decizia civilă nr. 5/17.01.2000 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în cauza având ca obiect revendicare, acţiune formulată de A.P. şi E.P., în cadrul căreia a fost formulată cerere de intervenţie în interes propriu, vizând constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului.

S-a mai arătat că ulterior, prin sentinţa civilă nr. 6408/24.06.2005 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost respinsă cererea formulată de moştenitorii menţionaţi anterior, vizând constatarea nulităţii absolute şi a contractului de vânzare-cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie. Prin decizia civilă nr. 284/18.04.2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a dispus modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul că a fost constatată nulitatea absolută numai a titlului său de proprietate.

Astfel, a arătat reclamanta că succesorii foştilor proprietari au obţinut recunoaşterea dreptului de proprietate şi au obţinut obligarea autorităţilor locale la restituirea spaţiului în discuţie, astfel încât a apreciat că se impune a se reţine în sarcina statului obligaţia de reparare a prejudiciului.

În referire la răspunderea statului face trimitere reclamanta la dispoziţiile Legii nr. 1/2009, dar şi la opinia Curţii Constituţionale care a stabilit prin Decizia nr. 1183/17.09.2009, faptul că este echitabil ca statul să acorde despăgubiri la preţul de piaţă al imobilelor, care să permită cumpărarea unei noi locuinţe, având în vedere că la data dobândirii imobilului de la stat, cumpărătorul a plătit preţul real, stabilit potrivit actelor normative în vigoare la acel moment.

În ceea ce priveşte imobilul în discuţie a mai relevat reclamanta că a intrat sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, fiind trecut în proprietatea statului cu titlu, fiind antrenată răspunderea statului pentru evicţiune ca urmare a desfiinţării contractului, pentru prejudiciul material stabilit la valoarea de circulaţie a bunului, prin privarea de proprietate.

Prin sentinţa civilă nr. 11525 din 5 mai 2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil mai sus menţionat a fost admisă acţiunea reclamantei, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 460.000 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Constanţa, strada E.V.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei aplicări la speţă a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, reclamanţii fiind cumpărători de rea credinţă. S-a mai susţinut că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra cererii de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa.

Prin decizia civilă nr. 421/18 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa şi s-a desfiinţat sentinţa apelată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond s-a pronunţat numai cu privire la acţiunea principală, omiţând să analizeze şi cererea de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa, cerere formulată de pârâtul Statul Român.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs reclamanta L.A., care a criticat-o pentru nelegalitate, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu a fost legal investită cu nicio cerere de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român, după încheierea dezbaterilor pe fond, în termenul de pronunţare, în cadrul concluziilor scrise, la capitolul subsidiar s-a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa.

Nefiind legal investită, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie, situaţie în care apreciază recurenta că Tribunalul Constanţa, în mod greşit, cu aplicarea nelegală a dispoziţiilor art. 297 Cod procedură civilă coroborate cu art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă, a dispus desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Analizând legalitatea hotărârii recurată în raport de criticile recurentei reclamante, se constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Conform principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. În virtutea acestui principiu, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a se pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supusă judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge.

Dreptul părţilor de a determina limitele procesului este, în principiu, neîngrădit, instanţa de judecată nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces, posibilitatea de a lărgi sfera procesului având-o numai părţile (reclamantul şi pârâtul prin chemarea în judecată a altei persoane sau prin chemarea în garanţie – cereri formulate în termenele prevăzute de lege) ori, terţele persoane (prin intervenţie voluntară).

Conform dispoziţiilor art. 132 Cod procedură civilă la prima zi de înfăţişare, legea permite efectuarea unor acte de procedură menite a întregi cadrul iniţial al procesului şi de a suplini anumite lipsuri semnalate până la această dată.

De asemenea, până la prima zi de înfăţişare şi pârâtul poate să formuleze cerere de chemare în garanţie, conform art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă.

Neefectuarea acestor acte la prima zi de înfăţişare atrage, de regulă sancţiunea decăderii din dreptul de a le mai putea îndeplini.

Instituirea unui termen de decădere prin dispoziţiile art. 132 Cod procedură civilă nu este de natură să împiedice liberul acces la justiţie, partea interesată putând formula pretenţiile sale pe cale separată, printr-o nouă cerere adresată instanţei judecătoreşti; în condiţiile în care realizarea acestor pretenţii este strâns legată de acţiunea pendinte pe rolul instanţei, legiuitorul a reglementat excepţia de conexitate, părţile putând recurge la această procedură cu respectarea dispoziţiilor art. 164 Cod procedură civilă.

Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile Constituţiei („Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege”).

Legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalitatea de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat (Decizia nr. 1/1994 a Curţii Constituţionale).

Prin urmare, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene în care pot fi realizate actele de procedură, după a căror expirare valorificarea pretenţiei nu mai este posibilă.

În speţă se reţine că, prin acţiunea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 decembrie 2009 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamanta L.A. a solicitat angajarea răspunderii Statului Român pentru evicţiune, în condiţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, ca urmare a faptului că a fost evinsă de fostul proprietar al imobilului situat în Constanţa, strada E.V., locuinţă cumpărată de reclamantă în calitate de chiriaş în temeiul Legii nr. 112/1995.

La termenul de judecată din 17.02.2010 – prima zi de înfăţişare, pârâtul legal citat nu s-a prezentat în instanţă şi nici nu a formulat o cerere de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă.

După administrarea probei cu expertiză tehnică de evaluare a imobilului şi comunicarea acesteia pârâtului, la termenele de judecată din 31.03.2010 şi respectiv la 28.04.2010 nu a fost depusă la dosar nicio cerere de chemare în garanţie a unui terţ, situaţie în care, după încheierea dezbaterilor asupra fondului, la data de 28.04.2010, pentru a da posibilitatea pârâtului Statul Român de a depune concluzii scrise, instanţa a amânat pronunţarea la data de 5.05.2010.

În cadrul notelor scrise, depuse la dosar (după încheierea dezbaterilor), pârâtul a inserat şi o cerere de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa, cerere care în mod judicios nu a fost avută în vedere de prima instanţă în condiţiile în care aceasta nu a fost legal sesizată, conform art. 61 alin. (2) Cod procedură civilă.

Conform dispoziţiilor art. 129 ultim alineat Cod procedură civilă, judecătorii sunt datori să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa neputând depăşi limitele investirii sale.

Cum în speţă prima instanţă a fost legal investită exclusiv cu acţiunea reclamantei L.A., iar după încheierea dezbaterilor, sub sancţiunea neluării în seamă, nu mai pot fi formulate cereri noi, în mod judicios Judecătoria Constanţa s-a pronunţat în limitele investirii sale legale, exclusiv asupra acţiunii reclamantei.

Constatând că Tribunalul Constanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 297 Cod procedură civilă coroborate cu art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă şi art. 150 Cod procedură civilă, curtea va admite recursul reclamantei şi va casa hotărârea recurată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare instanţei de apel – Tribunalul Constanţa.

Decizia civilă nr. 12/C/26.01.2011

Dosar nr. 39107/212/2009

Judecător redactor Mihaela Popoacă