Romania curtea de apel constanţA

3. Legea nr. 10/2001. Teren afectat de un proiect de investiţii, autorizat ulterior formulării notificării. Nerealizarea obiectivului ”Băi Reci” – anexă a Spitalului Clinic de Recuperare Eforie Nord.

În speţă nu s-a probat existenţa unei construcţii cu caracter definitiv, care afectează fie şi în parte suprafaţa de teren ce face obiectul prezentului litigiu, iar existenţa unei autorizaţii de construire pentru derularea programului de reparaţii capitale la obiectivul unităţii sanitare nu exclude aplicarea măsurii reparatorii cu caracter prevalent în accepţiunea Legii nr. 10/2001 – reţinută şi în primă instanţă.

Situaţia evocată nu se înscrie în sintagma ,,teren ocupat’’ prevăzută în textul art. 10 din lege, restituirea în natură a imobilului putând fi analizată în cauză ca posibilă şi justificată de raţiunea respectării dreptului de proprietate al intimatului reclamant şi de împrejurarea că, această modalitate de reparare, răspunde cerinţei ce reiese din jurisprudenţa CEDO, referitoare la asigurarea unei despăgubiri reale, iar nu iluzorii pentru bunul preluat de stat (cauza Matache şi alţii vs. România, cauza Faimblat vs. România).
Prin sentinţa civilă nr. 1948/6.11.2007 a Tribunalului Constanţa-secţia civilă a fost admisă acţiunea reclamantului P.N.D. formulată în contradictoriu cu pârâţii PRIMĂRIA ORAŞULUI EFORIE şi PRIMARUL ORAŞULUI EFORIE, fiind dispusă anularea dispoziţiei de respingere a notificării, nr. 145/11.04.2006 şi obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului – teren de 540 mp din intravilanul localităţii, reprezentând lotul nr. 987 din Parcelarea Eforia Spitalelor Civile Bucureşti, astfel cum a fost identificat prin punctele 12 – 13 – 14 – 15 în documentaţia topo-cadastrală întocmită de ing. C.C. în luna martie 2006.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia nr. 145/11.04.2006 a Primarului Oraşului Eforie a fost respinsă notificarea nr. 1944/05.11.2001 depusă prin BEJ D.V. şi înregistrată la Primăria Oraşului Eforie sub nr.15613/12.10.2001, ce viza restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 540 mp - lotul nr.987 din parcelarea Eforia Spitalelor Civile.

Soluţia dată prin notificare s-a referit la faptul că reclamantul nu a făcut dovada achitării, de către bunicul său, a restului de preţ de 12.960 lei prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare datat 25.02.1927 şi nici dovada realizării unei construcţii, ambele obligaţii constituind în caz de neîndeplinire motive de reziliere de plin drept a actului juridic. În cuprinsul dispoziţiei s-a mai reţinut că nu s-au prezentat dovezi cu privire la trecerea terenului în posesia dnei I.H.K. şi la preluarea abuzivă a acestuia de către stat în perioada 1945-1989.

Instanţa de fond a apreciat că în speţă reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, câtă vreme prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin proces-verbal nr.5287/25.02.1927, încheiat între Eforia Spitalelor Civile şi D.I., acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra lotului însemnat în planul parcelar cu nr.987, în suprafaţă de circa 540 mp.

Imobilul s-a regăsit în evidenţele fiscale ale oraşului Eforie începând cu anul 1940, lotul nr. 987 din parcelarea Eforia Spitalelor Civile Bucureşti figurând în Tabloul proprietarilor din anii 1940, pe numele lui D.I., astfel cum reiese din adresa nr.621/20.07.2006 a Consiliului Local al Oraşului Eforie - Direcţia Financiară. Totodată, D.I. a figurat ca proprietar al terenului cumpărat în anul 1927 şi în “Tabloul cu locurile virane cu numele şi adresele posesorilor din Parcelarea Eforie 1949”- dos.36/1949, nr.lot 987, fond “Primăria Eforie”, conform copiei - extras eliberate de arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Constanţa în 2001.

Conform “Extractului din registrul actelor de morţi pe anul 1927” nr.2748, D.I. a decedat la data de 14.11.1929, moştenitoarea legală a acestuia fiind I.H.K, în baza certificatului de moştenitor nr. 14/27.02.2003.

Instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a disp.art.3 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001, precum şi a celor ale art.4 alin.2 din actul normativ menţionat, statuând în sensul că prin certificatele de moştenitor şi actele de stare civilă ataşate la dosar, reclamantul şi-a dovedit pe deplin calitatea de moştenitor legal al mamei sale, care la rândul său l-a moştenit pe fostul proprietar al imobilului litigios. Având în vedere şi faptul că, potrivit declaraţiei autentificate sub nr.2975/23.08.2005 la BNP C.M.P. din Bucureşti, P.D.M.S. a cedat în favoarea fratelui său toate drepturile legate de revendicarea averii imobile ce a aparţinut defunctei lor mame, reclamantul era în drept să formuleze singur notificare în temeiul legii speciale de reparaţie.

Tribunalul a avut în vedere deopotrivă faptul că a fost probată şi calitatea de persoană îndreptăţită în înţelesul art.3 din lege, fiind înlăturată argumentaţia din cuprinsul dispoziţiei contestate, potrivit căreia neachitarea tuturor ratelor şi/sau neîndeplinirea obligaţiei de construire stabilite prin contract ar fi atras pierderea dreptului de proprietate al cumpărătorului.

S-a reţinut, în acest context, că în art. 3 din contract s-a prevăzut într-adevăr că “neplata vreuneia din rate la termenele fixate atrage după sine exigibilitatea întregii sume şi Eforia poate, fără somaţiune, judecată sau punere în întârziere, ci numai învestind acest contract, după simpla cerere a Eforiei, cu formulă executorie, să scoată bunul în vânzare prin licitaţie publică în contul dlui cumpărător, iar din preţul rezultat se va despăgubi Eforia de acest prilej şi de toate cheltuielile făcute până în momentul primirii banilor la Eforie’’, cât şi că potrivit art.8 alin.1 “Dacă dl cumpărător nu va achita ratele la termenele prevăzute la alin.2 de mai sus, Eforia este în drept a percepe pentru întârziere un procent de 10% pe an şi 1% drept remiză cuvenită fiscului pentru încasarea sumelor prin aplicarea legii de urmărire”. Însă, aplicarea sancţiunilor enumerate constituia un drept exclusiv al vânzătorului potrivit art.10, iar din probele administrate nu rezultă ca acesta s-ar fi prevalat de clauzele inserate în contract, în sensul că ar fi procedat la vânzarea prin licitaţie publică a imobilului; or, în această situaţie nu se poate prezuma decât că preţul a fost achitat în întregime, la termenele stabilite.

Judecătorul fondului a arătat că ar fi excesiv să i se pretindă reclamantului depunerea chitanţelor din perioada 1927-1928, pentru a dovedi cu certitudine achitarea tuturor ratelor, aceasta fiind o sarcină procesuală grea, dacă nu imposibil de realizat.

În adresa nr.51524/13.11.1958 a Sfatului Popular Regional Constanţa-Secţiunea de Arhitectură şi Sistematizare se menţionează, la cererea numitei I.E., că parcela 987 în suprafaţă de 540 mp. situată în Staţiunea Eforie este neconstruibilă, întrucât potrivit planului de sistematizare se află într-o zonă verde.

În aceste condiţii, nu poate fi vorba de o neexecutare culpabilă a obligaţiei de construire de către autorul reclamantului şi, prin urmare, nu a operat pactul comisoriu inserat în contract.

De altfel, din probele administrate nu rezultă că vânzătorul-creditor şi-ar fi manifestat vreodată, expres şi neîndoielnic, voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu, pe motiv ca debitorul-cumpărător nu şi-ar executat obligaţiile ce-i reveneau; dimpotrivă, acesta din urmă a continuat să figureze ca proprietar în evidenţele autorităţii locale mult timp după ce au expirat termenele pentru îndeplinirea obligaţiilor.

Cât priveşte modalitatea de preluare a imobilului de către stat, judecătorul fondului a reţinut că legea specială condiţionează dreptul la măsurile reparatorii pe care le reglementează, de caracterul abuziv al măsurii de preluare a imobilului de către stat, însă nu defineşte noţiunea de “preluare abuzivă”; în schimb, în art.2 alin.1 enumeră situaţiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea competentă să soluţioneze notificarea trebuia să aprecieze dacă situaţia se încadrează într-unul dintre cazurile prevăzute de text.

S-a apreciat că sunt trecute fără titlu valabil în proprietatea statului şi imobilele preluate pur şi simplu, prin evacuarea proprietarilor de către reprezentanţii puterii din epocă şi folosirea ulterioară în diverse scopuri.

Asemenea măsuri de trecere în proprietatea statului contraveneau Constituţiei din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile şi construcţiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri. Totodată, erau în contradicţie şi cu dispoziţiile Codului civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Ori, valabilitatea titlului statului impune, potrivit art.6 din Legea nr.213/1998, concordanţa lui cu prevederile constituţionale, cu tratatele internaţionale la care România era parte şi cu legile în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă cu certitudine că terenul litigios a ieşit la un moment dat, după anul 1958, din patrimoniul autorului reclamantului şi în prezent face parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale.

Din moment ce nu s-a dovedit că fostul proprietar s-a desesizat de bună voie de terenul revendicat în favoarea altei persoane ori că bunul a ieşit din patrimoniul fostului proprietar în mod legal (spre exemplu, prin vânzarea la licitaţie publică la iniţiativa vânzătorului, ca urmare a neîndeplinirii unei obligaţii stabilite prin convenţie), operează prezumţia unei preluări fără titlu în proprietatea statului în perioada de referinţă a Legii nr.10/2001, respectiv fără întocmirea vreunei formalităţi care să constate această preluare.

S-a conchis în sensul că imobilul ce a făcut obiectul notificării reclamantului se încadrează în ipoteza descrisă de art.2 alin.1 lit.i din Legea nr.10/2001, în redactarea de la momentul emiterii dispoziţiei contestate, text potrivit căruia prin imobile preluate în mod abuziv se înţeleg şi “orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării (…)”.

Sub acest aspect, s-a reţinut că art. 1 din Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură, situaţiile în care măsurile reparatorii se acordă prin echivalent reprezentând excepţii prevăzute în mod expres. În acelaşi sens, art.7 alin.1 prevede că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.

Potrivit documentaţiei topo-cadastrale anexate la dosarul cauzei, terenul în litigiu are suprafaţa de 540 mp. şi se află poziţionat în intravilanul oraşului Eforie-Staţiunea Eforie Nord, între calea ferată şi băile reci.

În adresa nr. N479/11.11.2002 emisă de Primăria Eforie-Serviciul UATCDCTI către Serviciul Juridic se arată că lotul nr.987, plan parcelare Eforia Spitalelor Civile Bucureşti, nu face obiectul nici unui contract de concesiune şi că, potrivit evidenţelor deţinute, pe acest lot nu sunt construcţii, dar pe latura dinspre sud este afectat de domeniu public pe o adâncime de 9 m.

Potrivit adresei nr.1230/27.09.2001 emise de P. S.A. Constanţa la cererea reclamantului, terenul aferent lotului nr.987 în suprafaţă de 540 mp., cu dimensiunile de 18,0 m pe 30,0 m, ce face parte din parcelarea Eforia Spitalelor Civile, se află amplasat în partea de sud-vest a oraşului Eforie Nord, între calea ferată şi Băile Reci şi este liber de construcţii. În aceeaşi adresă se menţionează că, din punct de vedere urbanistic, după 01.01.1990 nu s-a eliberat în cadrul institutului nici o documentaţie de proiectare cu acest profil, care să prevadă modificarea actualei structuri a zonei.

Consiliul Local al Oraşului Eforie - Direcţia Administrarea Domeniului Public şi Privat menţionează în adresele nr.12033/25.07.2006 şi nr.734/05.07.2007 următoarele: - lotul în discuţie se află în Eforie Nord, între calea ferată şi activul Băi Reci, aflat în administrarea Spitalului Clinic de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie; - definirea zonei în care se află acest teren, conform PUG Oraş Eforie este: zona balnear-turistică, spaţii verzi; - terenul reprezentând lotul 987 reprezintă proprietatea oraşului Eforie în baza legii fondului funciar şi nu este constituit în domeniu public.

Fata de situaţia de fapt ce rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză şi din înscrisurile depuse de pârâţi, se reţine că nu există impedimente legale la restituirea în natură, imobilul neregăsindu-se în nici una din situaţiile pentru care se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâta PRIMĂRIA ORAŞULUI EFORIE, care a criticat soluţia din perspectiva greşitei statuări asupra întrunirii condiţiilor pentru dovedirea, de către reclamant, a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale, a existenţei unei situaţii de preluare abuzivă a acestui imobil de către stat, precum şi asupra modalităţii concrete de acordare a măsurilor reparatorii.

Astfel, apelanta pârâtă a apreciat că, faţă de clauzele contractului în speţă nu s-a făcut dovada că autorul intimatului reclamant şi-a îndeplinit integral obligaţia de plată a preţului vânzării bunului, restul de sumă urmând a fi achitată pe parcursul anilor 1925, 1926, 1927 şi 1928, cât şi pe cea de a clădi şi de a avea o construcţie terminată la roşu şi cu acoperiş, în timp de patru ani de la data punerii în posesie.

Apelanta pârâtă a menţionat că nu s-a avut în vedere clauza cuprinsă în art. 15 din contract, care viza rezilierea de drept, fără punere în întârziere şi fără somaţie în cazul nerespectării de către cumpărător a oricărei obligaţii asumate; ori, în speţă, intimatul reclamant nu a dovedit că autorul său şi-a îndeplinit obligaţia de a edifica în termenul precizat o construcţie.

S-a făcut trimitere la adresa nr. 51524/13.11.1958 a fostului Sfat Popular Regional Constanţa–secţiunea de arhitectură şi sistematizare, care a menţionat – după 30 de ani de la data încheierii contractului – că parcela 987 în suprafaţă de 540 mp situată în staţiunea Eforie este neconstruibilă, întrucât se află într-o zonă verde potrivit planului de sistematizare a localităţii.

S-a solicitat să se înlăture şi susţinerile judecătorului fondului potrivit cu care neîndeplinirea obligaţiei de a construi se fundamentează pe lipsa culpei cumpărătorului, precum şi a celor legate de caracterul excesiv al probatoriului vizând plata ratelor aferente perioadei 1927 – 1928.

Pactul comisoriu de gradul IV intervine independent de opţiunea vânzătorului şi are drept consecinţă readucerea terenului în patrimoniul vânzătorului.

Cu privire la împrejurarea reţinută în considerentele sentinţei, legate de preluarea abuzivă a imobilului, apelanta pârâtă a solicitat să se constate că a fost făcută în speţă o încadrare formală în prevederile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, neexistând la dosar nici un act doveditor de preluare a bunului în mod abuziv şi prezumându-se, din acest punct de vedere, că terenul a ieşit din patrimoniul autorului reclamantului la un moment după anul 1958, dar fără a se preciza care a fost acel moment sau contextul în care s-a produs preluarea.

Apelanta pârâtă a mai apreciat ca fiind greşită soluţia fondată pe o lucrare extrajudiciară (expertiza topo-cadastrală), care nu respectă principiul nemijlocirii şi al contradictorialităţii, întrucât nu a fost realizată în prezenţa părţilor, printr-o suprapunere pe planul parcelar, existând astfel riscul restituirii unui alt teren. S-a apreciat că locaţia definită prin adresele nr. 12033/25.07.2006 şi 734/5.07.2007 ale Consiliului Local nu este suficientă pentru stabilirea corectă a amplasamentului.

S-a solicitat, în consecinţă, în raport de motivele invocate, admiterea apelului şi respingerea acţiunii reclamantului.

Prin întâmpinare, intimatul reclamant a solicitat respingerea căii de atac şi menţinerea soluţiei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică, fiind reiterate aspectele privitoare la operarea pactului comisoriu şi la proba privitoare la momentul preluării bunului din patrimoniul autorului său.

La termenul din 15.09.2008 a fost dispusă, în condiţiile art. 295 al. 2 cod proc.civilă, completarea materialului probator administrat în cauză, în sensul efectuării unei expertize topografice necesare identificării terenului în litigiu, precum şi pentru a se verifica aspectele legate de asigurarea siguranţei şi protecţiei infrastructurii feroviare conform O.U.G. nr.12/1998 modificate prin Legea nr. 128/2004.

Lucrarea a fost depusă la dosar de către ing. B.E. (BLEJ Tribunalul Galaţi), la termenul din 16.03.2009, fiind urmată de prezentarea precizărilor solicitate autorităţii locale asupra edificatelor regăsite pe planul de situaţie al expertului.

În raport de ansamblul probator şi de criticile punctuale aduse soluţiei instanţei de fond, vor fi avute in vedere următoarele considerente:

1. Cu privire la dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, stabilind că efectul clauzei rezolutorii inserate sub forma pactului comisoriu de gradul IV în contractul de vânzare-cumpărare datat 25.02.1927 nu se putea realiza de drept, ci doar în virtutea unui act juridic ulterior al vânzătorului, care să ateste interesul şi voinţa părţii în favoarea căruia opera pactul, de a opera rezoluţiunea.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că prevederile art. 23.1. lit. a din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu impun intimatului reclamant sarcina excesivă în a depune la dosar toate chitanţele autorului său, datând din perioada 1927 – 1928, care pot atesta plata integrală a preţului, întrucât nu aceste înscrisuri sunt cele care confirmă translaţia dreptului de proprietate sau deţinerea imobilului, actul juridic doveditor fiind (în sensul dat de text) doar contractul de vânzare-cumpărare - dreptul de proprietate fiind transmis în acord cu dispoziţiile art. 1294 şi urm. Cod civil.

Ori, astfel cum a statuat în alte speţe şi instanţa supremă, inserarea unui pact comisoriu în actul translativ al dreptului de proprietate a constituit un beneficiu în favoarea vânzătorului, după cum învestirea contractului cu formulă executorie în vederea valorificării clauzei şi reintrării în posesia bunului reprezenta deopotrivă o facultate aflată la dispoziţia aceleiaşi părţi. Rezultă că pentru ca pactul să opereze, iar bunul să reintre în patrimoniul fostului proprietar este necesară manifestarea de voinţă a creditorului pentru desfiinţarea contractului, întrucât vânzătorul poate opta pentru rămânerea în fiinţă a actului şi valorificarea altor clauze – cum sunt cu titlu de exemplu cele statuate prin art. 8 şi art. 9 din contract, referitoare la aplicarea unor penalităţi asupra preţului neachitat sau plătit cu întârziere.

Astfel fiind, desfiinţarea contractului nu operează, în mod automat, la expirarea termenului prevăzut prin pactul comisoriu, fiind întotdeauna necesară manifestarea de voinţă expresă şi neechivocă a creditorului obligaţiei în acest sens, iar instanţa de fond a stabilit corect acest aspect, reţinând că în cauză nici o probă nu a fost administrată de către cel care a invocat situaţia – anume, autoritatea locală pârâtă.

Aceleaşi considerente vizează în egală măsură situaţia evocată, a neplăţii tuturor ratelor din preţul stabilit, cât şi neîndeplinirea obligaţiei de a construi în termenul de patru ani de la data încheierii actului, iar tribunalul a înlăturat în mod corect apărările referitoare la operarea uno ictu a clauzei la momentul împlinirii termenului prevăzut de părţi prin contract.

Aceste considerente, raportate la probatoriul vizând calitatea de succesor legal al autorului său şi la dovedirea titlului antecesorului, au fundamentat soluţia judicioasă dată în fond asupra chestiunii calităţii intimatului reclamant de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001.

2. Sub aspectul modalităţii de preluare a imobilului de către stat, se constată că sentinţa atacată cuprinde o corectă dezlegare în drept dată speţei, câtă vreme jurisprudenţa constantă privitoare la aplicarea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (dispoziţii preluate în pct. 2 din Normele metodologice) exclude impunerea în sarcina notificantului a unei obligaţii procesuale de a proba modul de preluare a bunului în patrimoniul statului.

Abordarea coerentă a situaţiilor de fapt, în raport de legislaţia incidentă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, presupune stabilirea, pe cât posibil, a situaţiei juridice reale a bunului în funcţie de modalitatea concretă de preluare. Prin urmare, persoana îndreptăţită este obligată să prezinte doar probele ce atestă existenţa dreptului, nu şi actul normativ în temeiul căruia a pierdut posesia lui, statul prin entităţile sale fiind cel care are sarcina de a proba deţinerea bunului cu titlu valabil.

Din acest punct de vedere legiuitorul a transferat sarcina acestei probe către entităţile deţinătoare şi a instituit chiar prezumţia recunoaşterii întinderii dreptului prin preluarea datelor din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Indicarea în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001 a actelor de autoritate apreciate de legiuitor ca fiind abuzive nu echivalează, astfel cum susţine apelanta, cu impunerea în sarcina notificantului a obligaţiei de a indica în mod concret modalitatea şi actul preluare a bunului, statul fiind cel care urmează să probeze că bunul a fost preluat de la o altă persoană, în temeiul unui titlu valabil şi în condiţii care nu se supun reglementării date de legea specială.

Sub acest aspect, trimiterea făcută de apelanta pârâtă la prevederile art. 23.1 lit. c din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/1997 nu este justificată, întrucât deşi prin pct. 1 lit. e din Norme se arată cu titlu general că sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, acelaşi act normativ stabileşte în teza ultimă a textului că în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.

Prin urmare, independent de reţinerea de către judecătorul fondului, în considerentele soluţiei sale, a unor elemente care nu fac trimitere expresă la anumite susţineri ale părţilor (fiind dată ca exemplu situaţia imobilului preluat pur şi simplu, de facto, în proprietatea statului, prin evacuarea proprietarilor de către reprezentanţii puterii), sentinţa dă o dezlegare corectă acestei situaţii, nefiind în sarcina notificantului să certifice data şi modalitatea de preluare a bunului de către stat.

Este de reţinut în acelaşi context că în mod logic preluarea imobilului a fost apreciată ca intrând în situaţia juridică a imobilelor cărora li se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001 câtă vreme conform extrasului de la Direcţia Jud. a Arhivelor Naţionale Constanţa de pe ,,Tabloul cu locuri virane din parcelarea Eforie 1949, dosar 36/1949, fond Primăria Eforie’’, lotul 987 figura încă pe numele autorului reclamantului.

Conchizând, acest motiv de critică este nefondat, iar neatestarea de către deţinătorul actual al imobilului al modului de preluare nu infirmă, ci dimpotrivă, confirmă susţinerile intimatului reclamant referitoare la preluarea abuzivă şi fără titlu a bunului, de către statul român.

3. Asupra modului în care s-a statuat în legătură cu măsura reparatorie, Curtea va reţine că ultima critică adusă de apelanta pârâtă este neîntemeiată, faţă de probatoriul administrat în fond şi apel.

Achiesând asupra aspectului privitor la neadministrarea de către judecătorul fondului a unei expertize care să stabilească, în condiţii de contradictorialitate, principalele elemente de identificare a amplasamentului actual al imobilului, a fost administrată în apel o expertiză tehnică topografică, necontestată de părţi şi care a conchis în sensul că parcela 987 din Planul parcelar al oraşului Eforie pe anul 1922 se află la 203,50 m est de colţul de sud-est al Gării C.F. Eforie Nord plus 14 m către est; că acest teren are dimensiunile identificate în planşa 1 anexă la raport, respectiv, de 17,10 m pe latura de nord, 17,40 m pe cea de sud, 31,16 m pe latura de vest şi 32 m pe cea de est (total 540 m²).

S-a arătat că faţă de axa căii ferate, imobilul se află la o distanţă de 30 de metri, fiind aşadar în exteriorul zonei de siguranţă a căii ferate astfel cum a fost definită prin art. 29 al. 2 din O.U.G. nr. 12/1998, iar cât priveşte zona de protecţie reglementată prin art. 29 al. 4 din acelaşi act normativ, aceasta nu exclude existenţa unor construcţii sau efectuarea unor lucrări edilitare, ci doar notificarea proprietarilor asupra limitei concrete a acestei zone, în fiecare caz în parte şi respectarea reglementărilor emise de MTTc.

Expertiza a atestat şi faptul că pe lotul în cauză sunt în curs de derulare unele lucrări, fiind ridicat un gard de plasă de sârmă pe montanţi metalici ce împrejmuieşte o platformă betonată pentru o viitoare lucrare în incinta Spitalului Clinic de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie Eforie Nord, Pavilionul 2 ,,Băi Reci’’ ce aparţine unităţii sanitare fiind poziţionat la 25-26 m sud de terenul în litigiu.

Prin adresa nr. 13248/03.06.2009 a Direcţiei Administraţie Publică Locală din cadrul Primăriei Oraşului Eforie s-a menţionat că platforma betonată şi gardul se află în incinta pavilionului ,,Băi Reci’’ a Spitalului, fiind eliberată în favoarea unităţii sanitare autorizaţia de construire nr. 260/2008 pentru efectuarea de reparaţii capitale, iar prin adresa nr. 2847/07.07.2009, Spitalul Clinic de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie Eforie Nord a comunicat instanţei că lotul 987 face parte din domeniul public al statului, fiind dat în administrarea Ministerului Sănătăţi Publice conform H.G. nr. 1705/29.11.2006 – ca teren aferent obiectivului ,,Băi Reci’’.

Instituţia a mai menţionat că acest teren a intrat în proprietatea statului conform H.C..M. nr. 9/1960, că pentru obiectivul ,,Băi Reci’’ a existat un proiect de investiţii pentru care s-a eliberat autorizaţia nr. 260/17.12.2008; s-a înaintat totodată documentaţia ce atestă limitele împrejmuirii efectuate în baza acestei autorizaţii.

În speţă nu s-a probat însă existenţa unei construcţii cu caracter definitiv, care afectează fie şi în parte suprafaţa de teren ce face obiectul prezentului litigiu, iar existenţa unei autorizaţii de construire pentru derularea programului de reparaţii capitale la obiectivul unităţii sanitare nu exclude aplicarea măsurii reparatorii cu caracter prevalent în accepţiunea Legii nr. 10/2001 – reţinută şi în primă instanţă.

Astfel fiind, Curtea va reţine că situaţia evocată nu se înscrie în sintagma ,,teren ocupat’’ prevăzută în textul art. 10 din lege, restituirea în natură a imobilului putând fi analizată în cauză ca posibilă şi justificată de raţiunea respectării dreptului de proprietate al intimatului reclamant şi de împrejurarea că, această modalitate de reparare, răspunde cerinţei ce reiese din jurisprudenţa CEDO, referitoare la asigurarea unei despăgubiri reale, iar nu iluzorii pentru bunul preluat de stat (cauza Matache şi alţii vs. România, cauza Faimblat vs. România ).

De altfel documentaţia depusă în contextul dat de art. 1 al. 5 din Legea nr. 10/2001 de către autorităţile locale atestă că nu există posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru a se da satisfacţie în egală măsură interesului privat al intimatului reclamant (fondat pe dreptul real probat ) şi interesului public al continuării lucrărilor la obiectivul arătat.

Pentru toate aceste considerente, în raport de disp art. 296 cod proc. civilă, constatând că nici o critică adusă soluţiei fondului nu este întemeiată, apelul apelantei pârâte Primăria oraşului Eforie urmează a fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 243/C/19.10.2009

Dosar nr. 2761/118/2007