Romania curtea de apel constanţA

8. Acţiune in revendicare imobiliară formulată după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001. Concursul dintre norma generală şi legea specială. Inadmisibilitate.

Din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.

Odată adoptată o lege de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condiţiile legii respective.
La 4 iulie 2008 reclamanta T.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa reprezentat prin Primar, obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 144,50 mp situat în Municipiul Constanţa, str. G.S., nr.3, să se constate nulitatea absolută a deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece a fost emisă cu încălcarea legilor în baza cărora a fost edictată şi, în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru suprafaţa de teren care nu poate fi restituită în natură.

În cerere a arătat că a fost titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 144,50 mp situat în Municipiul Constanţa, str. G.S. nr.3, şi asupra construcţiei cu destinaţie de locuinţă compusă din 3 camere şi dependinţe edificată pe teren, dobândind acest drept prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 53092/08.12.1973 la Notariatul de Stat Judeţean Constanţa prin care mama sa M.I., i-a vândut imobilul.

În mod abuziv, în anul 1986 întreg imobilul a fost preluat în proprietatea statului, reclamanta primind despăgubiri băneşti pentru construcţia edificată pe terenul litigios, însă nu şi pentru teren.

În anul 2008 reclamanta s-a adresat autorităţilor competente cu o cerere prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului litigios, însă acestei cereri nu i s-a dat curs.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 480, art.481 şi art.483 din Codul civil şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Ulterior, printr-o cerere precizatoare din 28.11.2008 reclamanta T.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 144,50 mp situat în Municipiul Constanţa, str. G.S. nr.3 sau în situaţia în care terenul nu poate fi retrocedat în natură, să se dispună restituirea în natură a unui teren similar ca amplasament, utilităţi, valoare de circulaţie sau echivalent bănesc.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acţiunea în revendicare nu mai poate fi promovată pe calea dreptului comun reglementată de art.480 din Codul civil şi a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

O poziţie procesuală identică cu aceea exprimată de pârâtul Statul Român au avut şi pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr.506/13.04.2009 Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă promovată de către reclamanta T.A.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a formulat o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pentru că această lege a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate, o acţiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun este inadmisibilă, fără ca prin aceasta să se încalce reclamantei liberul acces la justiţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta T.A. pe care a criticat-o pentru încălcarea dreptului său la justiţie, drept garantat de art. 21 din Constituţie, art. 3 Cod civil şi art. 6 alin. 1 CEDO şi pentru atingerea adusă în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, drept recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

A mai susţinut apelanta reclamantă că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, această cale putând fi urmată oricând de proprietar, în timp ce Legea nr. 10/2001 instituie o cale pur administrativă, alternativă la dreptul comun, care nu instituie o obligaţia în sarcina proprietarilor cu privire la calea ce trebuie urmată.

Arată apelanta că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare este contrară art. 6 din CEDO pentru că afectează substanţa dreptului şi susţine că prin interpretarea logico juridică a hotărârilor CEDO în cauzele Faimblat şi Katz contra României se poate trage concluzia că reglementarea veche, ce nu a asigurat respectarea drepturilor apărate de Convenţie, este abrogată implicit.

Susţine că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ pronunţată în recurs în interesul legii în cazul în care există concurs între legea specială şi legea generală acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, cu excepţia situaţiei în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi CEDO, când aceasta din urmă are prioritate. Invocă faptul că în cauzele Viaşu c. României, Faimblat c. României, Elias c. României CEDO a dezvăluit nereguli existente în structura fundamentală a dreptului intern şi a impus anumite măsuri ce au ca scop eficientizarea procedurilor judiciare şi că, în baza art. 46 din Convenţie, statul are obligaţia de a se conforma cu măsurile generale prescrise.

Examinând legalitatea sentinţei apelate în raport de criticile formulate de reclamantă, instanţa constată că apelul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Problema supusă dezbaterii instanţei prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, şi Codul civil, ca lege generală, invocat de către reclamantă ca temei al cererii sale de restituire a imobilului expropriat din Constanţa, str. G.S. nr. 3.

Susţine apelanta că, în condiţiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit numai o cale administrativă de restituire iar acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, persoana interesată poate să aleagă între cele două acţiuni, ceea ce face admisibilă acţiunea în revendicare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această susţinere nu poate fi primită, în primul rând pentru că un drept subiectiv, cum este şi dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte, ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nici o acţiune în revendicare contra unităţii deţinătoare, odată cu intrarea ei în vigoare, pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de acţiuni.

Apoi, nu se poate reţine că, în condiţiile în care imobilul a fost preluat prin expropriere, reclamanta şi-a păstrat dreptul de proprietate, aşa cum dispune art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru că prin chiar textul citat de reclamantă se prevede in terminis că persoanele în cauză îşi exercită calitatea de proprietar numai „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificării „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

În fine, din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.

Odată adoptată o lege de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condiţiile legii respective.

Abrogarea art. 480 din Codul civil prin Legea nr. 10/2001 sau o dispoziţie expresă a legiuitorului în sensul înlăturării, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a aplicabilităţii dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat şi care intră în domeniul de reglementare al acestei legi nu numai că nu era posibilă (art. 480 din Codul civil referindu-se la conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de apărare, printre care se regăseşte şi acţiunea în revendicare), dar nici nu era necesară câtă vreme există un principiu de interpretare care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, cunoscut prin adagiul specialia generalibus derogant şi care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Instanţa nu poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiţie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe calea dreptului comun.

Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din CEDO nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

„In Romania, legiuitorul a adoptat un act normativ special, in temeiul caruia persoanele care se considera indreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una din aceste masuri fiind restituirea in natura a imobilelor.

Faptul ca acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrativa legea prevede calea contestaţiei in instanţă (art. 26), careia i se conferă o jurisdicţie deplină”.

Câtă vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă articolul 6 din Conventie în situaţia în care calea oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.

Ori, în privinţa accesului efectiv, reclamanta nu a pretins că, deşi a folosit procedura administrativă notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată nesoluţionată cererea sa, arătând pur şi simplu că a ales calea dreptului comun prin voinţă proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.

De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să o îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate – fie pentru că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuşi dreptul de a i se recunoaşte un asemenea drept, fie pentru că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaştere a acestui drept - nu se poate reţine că, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, instanţa a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin expropriere. De altfel, în Cauza Poenaru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă.

În fine, instanţa nu găseşte întemeiat nici motivul de apel referitor la abrogarea implicită a Legii nr. 10/2001 prin efectul constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a “neregulilor existente în structura fundamentală a dreptului intern”.

Este real că în mai multe cauze pronunţate contra României (ex. Cauza Păduraru, cauza Porţeanu, cauza Faimblat) instanţa de contencios european a constatat caracterul defectuos al legislaţiei privind retrocedarea imobilelor naţionalizate şi al modului de aplicare a acestei legislaţii de către autorităţile administrative dar, aşa cum a arătat Curtea, Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, să aleagă mijloacele prin care să îşi îndeplinească obligaţia juridică prevăzută de art. 46 din CEDO, respectiv obigaţia de a se conforma hotărârilor definitive pronunţate de Curte, mijloace care trebuie să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii.

Prin urmare, constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a incoerenţei legislative în legătură cu restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român nu are ca efect abrogarea implicită a actelor normative defectuoase, atributul adoptării sau abrogării unei legi revenind numai Statului care, în privinţa Legii nr. 10/2001, a decis să o păstreze. De altfel, raţiunea adoptării acestui act normativ, repararea abuzurilor săvârşite în perioada regimului comunist din România printr-o procedură considerată mai facilă pentru fostul proprietar, nici nu justifică abrogarea lui pentru că actul în ansamblu nu încalcă prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În consecinţă, constatând că nu sunt motive de nelegalitate sau netemenicie care să ducă la reformarea hotărârii primei instanţe, se va respinge apelul ca nefondat.

Decizia civilă nr. 231/C/14.10.2009

Dosar nr. 5407/118/2008