6. Legea nr. 8/1996. Drept de autor. Aplicarea in timp a legii şi determinarea sferei de aplicare a prevederilor Legii nr. 8/1996, modificată prin Legea nr. 285/2004, la tipul de aparate care cad sub incidenţa acestor norme.
Art. IV din Legea nr. 285/2004 teza a II-a stabileşte că ,,Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare’’.
Această prevedere are caracterul şi efectele unei veritabile norme tranzitorii, legiuitorul prevăzând că până la stabilirea noilor metodologii şi până la negocierea viitoarelor remuneraţii cuvenite titularilor de drepturi, trebuie menţinut în domeniu un punct de reper pentru calcularea – pe perioada de tranziţie – a acestor sume.
Prin sentinţa civilă nr. 1218/31.10.2008 a Tribunalului Constanţa-secţia civilă a fost respinsă excepţia prescrierii dreptului la acţiune a reclamantei pentru perioada 01.06.2004 – 05.06.2004, fiind admisă în parte acţiunea formulată de C. – societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor BUCUREŞTI în contradictoriu cu pârâta S.C. T.S. S.R.L. CONSTANŢA.
Pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 862.294,17 lei reprezentând remuneraţie compensatorie pentru opera privată datorată pentru perioada 01.06.2004 – 13.06.2005, precum şi suma de 41.969 lei cu titlu de dobândă legală pentru perioada cuprinsă între iunie 2007 (data introducerii acţiunii) şi 31 ianuarie 2008, precum şi în continuare, după această dată, până la achitarea efectivă a debitului.
Pârâta a fost obligată la plata, către reclamantă, a sumei de 6.615 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere că reclamanta C. are calitatea de organism de gestiune colectivă a dreptului de autor, fiind desemnată prin decizia nr.147/13.07.2005 a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor drept colector unic al remuneraţiei compensatorii cuvenite titularilor de drepturi pentru copia privată - opere reproduse pe hârtie, stabilite prin Hotărârea Arbitrală din data de 23.05.2005 publicată în Monitorul Oficial al României nr.501/14.06.2005.
Pârâta S.C. T.S. S.R.L. este o societate ce are ca obiect de activitate importul şi comercializarea de echipamente electronice şi IT, astfel că îi incumbă obligaţia de plată a remuneraţiei compensatorii prevăzute de art.109 din Legea nr.8/1996.
1. Cu privire la aparatele pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru opera privată, judecătorul fondului a reţinut că textul art. 34 alin. 2 din Legea nr.7/1996 arată că remuneraţia este datorată pentru aparatele de-sine-stătătoare, indiferent de modul de funcţionare, concepute pentru realizarea de copii, ce permit reproducerea acestor opere.
A fost apreciat ca nefondat punctul de vedere elaborat de societatea pârâtă, potrivit cu care din această categorie fac parte doar fotocopiatoarele şi multifuncţionalele care includ fotocopiatoare, deoarece numai acestea îndeplinesc în fapt condiţia de a fi aparat de-sine-stătător, conceput pentru realizarea de copii (celelalte aparate - scannerul şi imprimanta - neîndeplinind condiţia de a fi de-sine-stătătoare pentru că nu pot funcţiona în absenţa computerului, fiind accesorii ale acestuia ).
Instanţa de fond a reţinut că atât imprimanta, cât şi scanner-ul sunt aparate de-sine-stătătoare, întrucât nu sunt componente ale unui alt sistem (cum ar fi spre exemplu placa de bază a computerului ) şi sunt destinate realizării de copii; împrejurarea că pentru funcţionarea acestora este necesară conectarea la un computer este lipsită de relevanţă faţă de textul de lege care foloseşte atât expresia ,,indiferent de modul de funcţionare”, cât şi expresia ,,indiferent dacă procedeul utilizat este unul analog sau digital”.
Instanţa a avut în vedere şi că Hotărârea arbitrală din data de 23.05.2005 a Comisiei arbitrale de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pronunţate în procedura negocierii metodologiei de aplicare a Legii nr.8/1996, aceste metodologii fiind opozabile tuturor utilizatorilor din domeniu de la data publicării potrivit art.1312.
S-a conchis în sensul că pârâta datorează remuneraţia pentru importul aparatelor ce permit reproducerea operelor scrise pe suport grafic sau analog pentru: imprimante, fotocopiatoare, scannere şi multifuncţionale cu sau fără funcţie de copiere.
Asupra aplicării legii civile în timp, instanţa de fond a avut în vedere că faţă de petitul iniţial, reclamanta şi-a restrâns perioada pretenţiilor sale la 01.06.2004-13.06.2005, data de 14.06.2005 fiind ziua în care au intrat în vigoare noile tarife.
A fost respinsă excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru pretenţiile vizând perioada 01.06.2004 - 05.06.2004, reclamanta a formulat acţiunea la data de 1.06.2007, fiind trimisă instanţei prin serviciul poştal, urmând a fi avută în vedere data certă a trimiterii poştale, iar nu pe cea a înregistrării cererii la instanţă.
Cât priveşte apărările pârâtei privitoare la datorarea remuneraţiei pentru perioada 05.06.2004 - 29.07.2004 în cuantumul prevăzut de Legea nr. 8/1996 nemodificată, respectiv, în procent de 5%, iar pentru perioada cuprinsă între 30.07.2004 (când a intrat în vigoare Legea nr.285/2004 de modificare a Legii nr.8/1996) şi 13.06.2005, procentul cel mai mic posibil, de 0,5%, judecătorul fondului a reţinut că:
Legea nr. 285/2004 a modificat art. 34 al. 2 sub aspectul cuantumului remuneraţiei compensatorii pentru opera privată, impunând stabilirea ei prin negociere. Art. IV din Legea nr.285/2004 dispune că ,,în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, organismele de gestiune colectivă sunt obligate să iniţieze procedurile de negociere pentru stabilirea metodologiilor privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi. Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare.”
A fost interpretată sintagma ,,metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare” prin prisma faptului că Legea nr.8/1996 nu a suferit o abrogare prin Legea nr.285/2004, fiind doar modificată şi completată, astfel că norma se referă la dispoziţiile celei dintâi.
S-a considerat că legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării (actus interpretandus est potius ut qualeat, quam ut pereat), aceeaşi interpretare fiind cuprinsă în adresa din 3.08.2004 a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
Tribunalul a statuat, astfel, în sensul că până la data intrării în vigoare a metodologiilor negociate cu privire la cuantumul remuneraţiei pentru copia privată (14.06.2005), sunt aplicabile prevederile Legii nr.8/1996, pârâta datorând un procent de 5% din valoarea importurilor de aparate efectuate.
A fost însuşită valoarea totală a remuneraţiei datorate pentru perioada 1.06.2004-13.06.2005, astfel cum a fost determinată prin raportul de expertiză.
Având în vedere că reclamanta a solicitat si acordarea dobânzii legale pentru sumele datorate, de la data scadenţei acestora, s-a stabilit că, dată fiind natura civilă a obligaţiei de plată a remuneraţiei pentru opera privată, datorate de persoanele la care fac trimitere dispoziţiile art. 107 al. 2 din lege (indiferent dacă sunt comercianţi sau nu), pârâta nu poate fi obligată decât la dobânda legală pentru obligaţiile civile.
S-a apreciat, totodată, că societatea pârâtă nu şi-a onorat obligaţia de plată la termenele stabilite, în acord cu prevederile art.1088 C.civ., motiv pentru care urmează a fi obligată să plătească şi daune interese constând în dobânda legală a sumelor datorate începând cu data introducerii cererii de chemare in judecată, respectiv 1.06.2004, în cuantum de 41.960 lei, astfel cum s-a determinat prin raportul de expertiza contabilă întocmit de expert B., precum şi în continuare, până la plata efectivă a sumei datorate.
Cât priveşte aplicarea prevederilor art. 274 cod pr.civ. instanţa de fond a obligat pârâta - pe temeiul culpei procesuale - la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 6.615 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din onorariul expertului judiciar numit în cauză, a onorariului de avocat şi a cheltuielilor de deplasare potrivit chitanţelor ataşate la dosar. Instanţa a exclus, însă, din cuantumul acestor cheltuieli sumele plătite de către reclamant expertului parte participant la efectuarea expertizei contabile, cu motivaţia că aceste sume nu îndeplinesc cerinţa de a fi absolut necesare soluţionării cauzei şi nici nu au un caracter rezonabil în raport cu onorariul expertului judiciar.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât reclamanta C., cât şi pârâta S.C. T.S. S.R.L. CONSTANŢA, criticile vizând aspecte legate de netemeinicia soluţiei.
Apelanta reclamantă a solicitat să se constate că în mod greşit prima instanţă nu a inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată puse în sarcina pârâtei şi pe cele generate de desemnarea expertului consilier, câtă vreme judecătorul fondului a încuviinţat numirea lui, iar persoana astfel nominalizată şi-a spus părerea sa profesională în legătură cu acest litigiu.
S-a făcut trimitere la prevederile art. 274 cod proc. civilă, care face vorbire de ,,…plata experţilor…’’ şi s-a apreciat că remuneraţia achitată de apelanta reclamantă expertului-parte nu poate fi considerată ca fiind lipsită de relevanţă pentru soluţionarea cauzei.
Un alt motiv de apel dezvoltat în calea de atac promovată de apelanta reclamantă l-a constituit cuantumul dobânzilor reţinut ca fiind datorat de pârâtă, criticându-se punctul de vedere al caracterului civil al acestor daune interese, câtă vreme ar fi fost aplicabilă regula instituită prin art. 3 din O.G. nr. 9/2000, privitoare la debitor; or, în speţă, acesta este o societate comercială care datorează dobânzi la nivelul dobânzii de referinţă a BNR, fiind pusă de drept în întârziere faţă de art. 43, art. 56 şi art. 4 cod com. şi art. 1088 cod civil.
Apelanta pârâtă S.C. T.S. S.R.L. a criticat soluţia Tribunalului Constanţa din perspectiva dezlegărilor în drept date modalităţii de aplicare în timp a legii, precum şi a determinării sferei de aplicare a prevederilor Legii nr. 8/1996, modificate prin Legea nr. 285/2004, la tipul de aparate care cad sub incidenţa acestor norme.
Au fost reluate, în criticile formulate, susţinerile referitoare la incidenţa procentului de 5% pentru perioada 01.06.2004 – 29.07.2004 şi a procentului de 0,5% pentru perioada 30.07.2004 – 13.06.2005, la incorectitudinea trimiterii pretenţiilor reclamantei la ,,metodologiile’’ reglementate prin legea veche şi aplicarea greşită a procentului de 5% pe temeiul unui text de lege abrogat.
S-a solicitat să se constate că legiuitorul nu a făcut trimitere la metodologiile din legea veche, ci la cele ce ar fi rezultat din negocieri; ori, procentul de 5 nu este rezultatul niciunei proceduri de negociere.
Legea nr. 8/1996, anterior modificării, stipula necesitatea derulării de negocieri pentru stabilirea metodologiilor, dar nu pentru copia privată, ci pentru determinarea modalităţii de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor, a căror exploatare nu se putea realiza decât pe calea gestiunii colective.
S-a solicitat să se aibă în vedere că intenţia legiuitorului însuşi a fost ca acest procent să scadă după modificarea legii, şi deci să nu se mai aplice, pentru că dacă s-ar fi dorit menţinerea lui acest lucru ar fi fost stabilit în mod explicit.
În legătură cu sfera de aplicare a legii, apelanta pârâtă a criticat soluţia instanţei de fond care a apreciat că remuneraţia pentru copia privată se datorează pentru toate aparatele menţionate în acţiune, inclusiv deci pentru multifuncţionalele fără funcţie de copiere. S-a considerat că în mod greşit judecătorul fondului a inclus în aceeaşi categorie imprimantele, scannerele şi multifuncţionalele fără funcţie de copiere, fără a putea să-şi argumenteze, cel puţin pentru ultima categorie, soluţia.
S-a făcut trimitere la prevederile art. 34 al. 2 din Legea nr. 8/1996 modificată prin Legea nr. 285/2004, care stabilesc cerinţa întrunirii cumulative a trei condiţii în ce priveşte aparatele pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată: acestea să fie de-sine-stătătoare, să fie concepute în scopul realizării de copii de pe hârtie şi să permită reproducerea acestor opere.
Apelanta pârâtă a susţinut, ca şi la fond, că prima condiţie – referitoare la autonomia aparatului – nu poate fi întrunită de către scanner şi imprimantă pentru că funcţionalitatea lor depinde de conexiune la un alt aparat. S-a solicitat să se aibă în vedere interpretarea corectă a textelor, în sensul că ,,de-sine-stătător’’ înseamnă funcţionarea independentă de alte aparate sau echipamente la nivel extern, iar sintagma ,,indiferent de modalitatea de funcţionare’’ presupune că aparatul îşi păstrează independenţa în funcţionare, putând interacţiona doar cu aparate accesorii lui.
A doua cerinţă, legată de necesitatea ca aparatele care intră sub incidenţa legii să fie concepute pentru a realiza copii de pe hârtie, implică normala utilizare a echipamentului în acest scop, finalitatea creării lui şi îndeplinirea scopului pentru care a fost creat.
Din acest punct de vedere, apelanta pârâtă a arătat că imprimanta şi scannerul nu sunt utilizate, în mod normal, pentru efectuarea de copii de pe hârtie.
S-a susţinut că aceste două tipuri de aparate nu reproduc niciodată operele de pe hârtie, ci doar prin intermediul computerului la care sunt conectate.
Cât priveşte aparatele fără funcţie de copiere, apelanta pârâtă a arătat că din însăşi denumirea lor reiese că nu sunt concepute în scopul copierii, iar din acest punct de vedere experţii care au efectuat lucrarea cu ocazia judecăţii fondului au răspuns doar obiectivelor care corespundeau opiniei exprimate de reclamantă, calculând global, iar nu separat, suma pentru multifuncţionalele cu şi fără funcţie de copiere.
A fost criticată soluţia instanţei de fond şi din perspectiva respingerii cererii de refacere a expertizei în acest sens, precizându-se că suma la care pârâta a fost obligată include şi remuneraţia pentru multifuncţionalele fără funcţie de copiere, deşi pentru această categorie este evident că nu se datora nici o sumă.
De altfel, a arătat societatea apelantă, expertiza a avut obiective care nu au permis soluţionarea corectă a cauzei, pentru că nu s-a avut în vedere aplicarea diferenţiată a procentului de 5% şi a celui de 0,5%.
Pentru toate aceste considerente, apelanta S.C. T.S. S.R.L. Constanţa a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii.
La termenul din 12.10.2009 a fost respinsă cererea de suplimentare a probatoriului, în apel, în sensul administrării unei noi expertize contabile judiciare, cu obiectivele propuse la termenul din 21.09.2009.
Analizând criticile de nelegalitate şi netemeinicie formulate în cauză, Curtea va reţine următoarele considerente:
-
Asupra apelului apelantei pârâte:
Prima critică dezvoltată în speţă este cea a greşitei interpretări de către instanţa de fond a regulilor de aplicare în timp a legii şi menţinerea procentului de 5 ulterior perioadei în care nu se mai aplica Legea nr. 8/1996 în forma ei iniţială, ci Legea nr. 285/2004.
Aceste critici sunt, însă, nefondate.
Astfel cum a statuat tribunalul, art. IV din Legea nr. 285/2004 teza a II-a stabileşte că ,,Până la aprobarea metodologiilor negociate conform prevederilor prezentei legi, se aplică tabelele şi metodologiile stabilite prin actele normative în vigoare’’.
Această prevedere are caracterul şi efectele unei veritabile norme tranzitorii, legiuitorul prevăzând că până la stabilirea noilor metodologii şi până la negocierea viitoarelor remuneraţii cuvenite titularilor de drepturi, trebuie menţinut în domeniu un punct de reper pentru calcularea – pe perioada de tranziţie – a acestor sume.
Pornind de la această premisă, prima instanţă a dat o corectă interpretare textului menţionat, înlăturând susţinerile pârâtei potrivit cu care aplicarea procentului de 5 pentru perioada ulterioară datei de 30.07.2004 ar implica reactivarea unui text de lege abrogat.
În mod judicios tribunalul a arătat că Legea nr. 285/2004 a vizat modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996, ceea ce presupune – prin trimitere la art. 57 şi 58 din Legea nr. 24/2000 – integrarea unor noi norme, precum şi schimbarea conţinutului celor existente în legea iniţială.
Legea nr. 8/1996 a subzistat, aşadar, datei la care a intrat în vigoare Legea nr. 285/2004, iar aplicarea procentului menţionat a fost generată doar de trimiterea explicită a normei tranzitorii din art. IV a Legii nr. 285/2004 teza ultimă.
Aserţiunea apelantei pârâte conform căreia metodologiile sunt ,,în sensul legii, doar rezultatul negocierilor’’ nu este fundamentată, câtă vreme norma evocată se supune adagiului actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.
Faptul că legea nouă a redimensionat prin prevederile art. 107 al. 7 limitele de negociere a remuneraţiilor viitoare nu semnifică, astfel cum s-a susţinut, intervenţia oricăruia dintre procentele indicate (preferat de apelanta pârâtă a fi cel minim, de 0,5 %) pe perioada anterioară definitivării procedurii de negociere, ci doar aplicarea celui stabilit în urma acestei operaţiuni, după epuizarea negocierilor.
În concluzie, pledoaria legată de aplicarea în timp a legii şi de necesitatea definirii etapizate, în funcţie de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 285/2004, a procentajelor, porneşte de la o premisă fundamental greşită, care ignoră rolul normei tranzitorii şi intervenţia prevederilor referitoare la limitele procentuale ale remuneraţiilor după negocierea lor de către părţi (art. 107 al. 7 - ,, remuneraţiile negociate de părţi …’’ ).
Cea de-a doua critică formulată de societatea pârâtă a vizat tipul de aparate pentru care se datorează remuneraţia pentru copia privată, pe baza clasificării acestora în funcţie de gradul de autonomie şi de funcţiile tehnologice asociate.
Sub acest aspect, Curtea va avea în vedere că la data sesizării instanţei operau pe deplin efectele hotărârii arbitrale pronunţate de Comisia arbitrală de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor la 23.05.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 501/14.06.2005, care potrivit art. 363 al. 3 cod proc. civilă are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive şi care a statuat cu putere de lucru judecat asupra sferei de aplicare a prevederilor legii, în sensul că se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată atât pentru fotocopiator şi pentru multifuncţionalele cu funcţie de fotocopiere, cât şi pentru imprimante, scannere şi aparatele multifuncţionale fără funcţie de fotocopiere.
Hotărârea arbitrală a statuat, de altfel, asupra cuantumului remuneraţiei pentru fiecare din aceste aparate.
Prin urmare, apelanta pârâtă nu mai poate pune în discuţie chestiunile asupra cărora s-a deliberat în chip definitiv prin hotărârea arătată, în sensul reinterpretării dispoziţiilor art. 34 al. 2 din Legea nr. 8/1996 modificată prin Legea nr. 285/2004, motiv pentru care în mod corect instanţa de fond a înlăturat solicitarea de refacere a expertizei contabile, conform încheierii din 30.09.2008.
Pentru aceleaşi considerente Curtea a apreciat ca irelevantă pentru justa soluţionare a litigiului completarea probatoriului în apel, conform art. 295 al. 2 cod proc. civilă, cu o probă având aceleaşi obiective.
Cât priveşte soluţia dată chestiunii prescriptibilităţii pretenţiilor formulate pentru perioada 01.06.2004 – 5.06.2004, aspect care deşi nu a fost formulat ca motiv de apel distinct, a fost reluat în critica privitoare la ansamblul probator administrat (pct. III din motive), se va reţine că tribunalul nu s-a ,,antepronunţat’’ prin înlăturarea obiectivului referitor la calculul separat al sumelor cerute pe perioada menţionată, câtă vreme în mod corect a stabilit că data sesizării instanţei trebuie luată în calcul în funcţie de art. 102 şi 104 cod proc. civilă.
2. Asupra apelului apelantei reclamante:
Criticile s-au referit în acest caz la două aspecte: a). chestiunea neincluderii, în cuantumul total al cheltuielilor de judecată, a onorariului expertului consilier şi b). greşita definire a dobânzii datorate de societatea pârâtă.
Pornind, în analiza primului motiv de apel, de la textul art. 274 cod proc. civilă, se va reţine că neimputarea în sarcina părţii care a pierdut procesul, pe temeiul culpei procesuale, a cheltuielilor suportate de cel care a avut câştig de cauză (în speţă, onorariul expertului parte) este eronată, întrucât nu se poate susţine că desemnarea unui asemenea expert nu este utilă pentru justa soluţionare a speţei.
Încuviinţarea numirii expertului parte este reglementată prin art. 201 al. 5 cod proc. civilă, iar asistarea părţii în cursul efectuării unei lucrări cu un anumit grad de dificultate, într-un domeniu care implică părerea unor specialişti, trebuie recunoscută, în raport de specificul speţei, ca parte integrantă a dreptului la apărare.
Nu este însă mai puţin adevărat că aceste cheltuieli trebuie să fie concordante cu efortul depus, cu gradul de implicare al expertului consilier în sintetizarea punctelor de vedere asupra expertizei dispuse şi cu finalitatea demersului său, dar şi că ele nu pot constitui un mijloc de împovărare în planul obligaţiilor procesuale a vreunei părţi, prin impunerea lor necenzurată în sarcina perdantului.
Astfel fiind, ţinând seama de faptul că onorariul expertului desemnat de parte nu este stabilit ca în cazul expertului judiciar, de către instanţa de judecată, în condiţiile art. 202 al. 2 cod proc. civilă şi că norma instituită prin art. 274 al. 2 cod proc. civilă vizează necenzurarea plăţii expertului desemnat de instanţă, iar nu a expertului consilier, se va reţine punctul de vedere al apelantei reclamante în sensul includerii în cuantumul cheltuielilor de judecată suportate de pârâtă şi a sumei de 3.000 lei reprezentând onorariu diminuat al expertului consilier (sumă raportată la cuantumul onorariului apreciat de către instanţă pentru expertului judiciar).
Privitor la critica fondată pe incidenţa disp. art. 43, 56 şi 4 cod com. coroborate cu art. 3 al. 1 din O.G. nr. 9/2000, acestea urmează a fi înlăturată, întrucât natura accesoriilor obligaţiei nu poate fi distinctă de cea a obligaţiei principale; or, remuneraţia pentru copia privată se înscrie în ansamblul drepturilor patrimoniale civile subsumate proprietăţii intelectuale, fiind irelevantă calitate de comerciant a titularului obligaţiei de plată.
Astfel fiind, în mod corect prima instanţă a dispus asupra aplicării dobânzii legale stabilite prin art. 4 din O.G. nr. 9/2000, iar nu asupra celei comerciale, întrucât actul juridic generator de obligaţii nu este în acest caz unul comercial pentru nici una dintre părţi, fiind disociat prin obiect şi natură de actele de comerţ uzuale ce constituie obiectul de activitate al pârâtei.
Faţă de toate aceste considerente, va fi respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă S.C. T.S. S.R.L. CONSTANŢA, urmând a fi admis apelul apelantei reclamante, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul obligării pârâtei la plata către C.S. şi la 3.000 lei cheltuieli de judecată – reprezentând onorariul expertului parte diminuat.
Vor fi menţinute şi celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
În temeiul art. 274 cod proc. civilă, apelanta pârâtă S.C. T.S. S.R.L. va suporta cheltuielile de judecată efectuate de apelanta reclamantă în apel, în cuantum de 4.193 lei.
Decizia civilă nr. 245/C/26.10.2009
Dosar nr. 5431/118/2007
Dostları ilə paylaş: |