Romania curtea de apel constanţA

2. Legea nr. 10/2001. Calitatea procesual pasivă a Statului Român in procedura judiciară desfăşurată conform Legii nr. 10/2001. Lipsa dovezii că Fondul Proprietatea funcţionează de o manieră corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea reclamantului intr-un termen rezonabil şi in mod efectiv. Efecte.

Se impune a fi subliniată hotărârea Curţii Europene, în sensul că, atunci când principiul de restituire a proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorităţi, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficierea efectivă de dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hot. Broniowschi împotriva Poloniei (GC) nr. 31443/96, CEDO 2004-v; Păduraru împotriva României, nr. 63252/2000, pct. 92 şi 112, dec.2005).
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.6072/118/2007 reclamanţii C.R.N. şi I.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Primăria Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâtul la restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 1044 mp situat în Constanţa, Bdul T., sau la acordarea în compensare a unui teren echivalent din punct de vedere edilitar, urbanistic şi funcţional.

In subsidiar, reclamanţii au solicitat ca în situaţia imposibilităţii restituirii imobilului în natură sau prin echivalent, să fie obligaţi pârâţii la emiterea deciziei privind propunerea de despăgubiri pentru imobilul respectiv.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt unicii moştenitori ai celor doi foşti proprietari ai imobilului – C.N. şi C.M., dreptul de proprietate fiind dobândit de aceştia prin actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 3703/13.12.1946 la Grefa Tribunalului Constanţa.

În ce priveşte modalitatea preluării imobilului de către stat, s-a susţinut că este una abuzivă, realizată în baza Decretului nr. 83/1949, de completare a unor dispoziţii din Legea 187/1949a reformei agrare.

Reclamanţii au mai învederat că în baza Legii 10/2001 au notificat Primăria Municipiului Constanţa pentru restituirea imobilului, însă nu au primit nici o soluţionare până la momentul sesizării instanţei.

În dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar înscrisuri:act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.53264/27.11.1946,jurnal nr. 15866/27.09.1945 al Tribunalului Ilfov, proces - verbal de impunere din 07.01.1946, adresa nr. 3198/28.06.2993 emisă de S.C. P. S.A., adresa nr. 5574/21.04.1994 emisă de Consiliul Local Constanţa, acte de stare civilă, notificare înregistrată sub nr. 811/10.08.2001 la B.E.J. M.A. Totodată, reclamanţii au solicitat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, pentru identificarea terenului, evaluarea acestuia, stabilirea regimului juridic şi a gradului de ocupare, probă ce a fost încuviinţată şi administrată de instanţă.

În apărare, pârâţii nu au formulat întâmpinare, depunând la dosar relaţii referitoare la situaţia juridică a imobilului, precum şi documentaţia aferentă notificării formulate de către reclamanţi şi înregistrată de unitatea deţinătoare sub nr. 2809/15.03.2001.

Prin precizări scrise depuse la dosar la termenul din 16.05.2008 reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi obligarea acestuia la plata valorii de piaţă a terenului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză.

Reclamanţii au susţinut că obligarea Statului Român are un caracter subsidiar, pentru situaţia imposibilităţii de restituire în natură sau prin compensare cu un alt teren a imobilului ce face obiectul acţiunii. A fost invocată în acest sens practica CEDO care a statuat că hotărârile judecătoreşti de acordare a despăgubirilor prin acţiuni la Fondul Proprietatea constituie o încălcare a art.1 din primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În susţinerea acestei modificări a acţiunii, reclamanţii au depus la dosar practică judiciară şi practică CEDO.

În apărare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, învederând că în temeiul art.25 din Decretul nr. 31/1954, art.138 alin.2 lit. f-h din Legea 215/2001 şi art.136 alin.2 din Constituţie poate sta în judecată în calitate de pârât doar în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes naţional.

Totodată, Legea 10/2001 prevede doar două situaţii în care Ministerul Economiei şi Finanţelor poate fi chemat în judecată în nume propriu sau ca reprezentant al statului, iar aceste cazuri expres nu se regăsesc în speţa de faţă.

Pe fondul cererii, s-a solicitat prin întâmpinare ca instanţa să oblige pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să emită o decizie motivată cu propunere de despăgubiri conform Titlului VII din Legea 247/2005.

La termenul din 20.03.2009 instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 448/3.04.2009 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei capacităţi procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Constanţa, cu consecinţa respingerii acţiunii în contradictoriu cu pârâta Primăria Constanţa ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă. Admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor şi s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeaşi sentinţă s-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa şi a fost admisă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.

A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să propună acordarea de despăgubiri reclamanţilor, in condiţiile Titlului VII din Legea 247/2005, pentru imobilul situat in Constanţa, bdul. T., compus din teren in suprafaţă de 1044 mp.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanţii s-au legitimat ca succesori ai defuncţilor C.N. şi C.M., proprietari ai terenului în suprafaţă de 1044 mp, bun preluat de stat în mod abuziv în baza Decretului nr. 83/1949 de completare a unor dispoziţii din Legea reformei agrare nr. 187/1945. S-a mai reţinut că procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 este pe deplin aplicabilă în cauză, acest act normativ constituind norma generală în materia retrocedărilor imobilelor preluate de stat în perioada 06.03.2945-22.12.2989, iar reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte măsurile reparatorii de care pot beneficia reclamanţii, prima instanţă a reţinut că terenul nu poate fi restituit în natură, situaţie în care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a reţinut că Legea nr. 10/2001 reglementează numai două situaţii în care Statul prin Ministerul Finanţelor Publice poate fi chemat în judecată în cadrul acestei proceduri, iar în speţă nu este întâlnită niciuna dintre cele două situaţii.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Primarul Municipiului Constanţa.

I. Apelanţii reclamanţi au criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, apreciind că Statul Român are calitate procesuală pasivă şi trebuie să răspundă în solidar cu ceilalţi pârâţii la plata despăgubirilor stabilite prin expertiza de evaluare a terenului ce nu poate fi restituit în natură.

Au mai susţinut apelanţii reclamanţi că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice poate să fie obligat direct la plata despăgubirilor aferente valorii de circulaţie a imobilului ce nu poate fi restituit în natură în condiţiile în care mecanismul întrevăzut de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor este un eşec, iar Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa a reţinut în mod constant că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanţilor, iar în această situaţie persoana îndreptăţită suferă de o lipsă totală a despăgubirii ceea ce constituie o sarcină disproporţionată şi incompatibilă cu dreptul garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. La rândul lor, pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi Primăria Municipiului Constanţa au criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, solicitând obligarea acestui pârât la plata despăgubirilor solicitate de reclamanţi, cu obligarea acestui pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanţii pârâţi au susţinut că prima instanţă a stabilit în mod greşit că pârâtul Statului Român nu are calitate procesuală pasivă în cererea de obligare a acestuia la plata despăgubirilor la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi pentru terenul preluat abuziv şi care nu poate fi restituit în natură, în condiţiile în care ineficacitatea mecanismului de reparaţie stabilit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 s-a dovedit, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a despăgubirilor, iar judecătorul naţional este primul judecător al Convenţiei Europene având posibilitatea de a înlătura normele din legislaţia internă care sunt ineficiente sau contrare normelor Convenţiei.

Legiuitorul a acordat efect devolutiv apelului, însă acesta a fost limitat prin două adagii elocvente: tantum devolutum appellatum şi tantum devolutum quantum indicatum. Prima regulă restrictivă exprimă ideea că instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel, iar a doua regulă restrictivă exprimă ideea că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Analizând legalitatea ţi temeinicia hotărârii apelate în raport cu criticile tuturor apelanţilor şi avându-se în vedere limitele apelului, Curtea constată următoarele:

Criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român în raport de acţiunea subsidiară se reţine a fi fondate şi urmează a fi admise pentru următoarele considerente:

Reclamanţii C.R.N. şi I.M. au deschis procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin notificările formulate în anul 2001, solicitarea lor de a li se restitui în natură terenul în suprafaţă de 1044 mp situat în Constanţa, bdul. T. (fost C.), nefiind analizată de unitatea notificată până la data sesizării instanţei de judecată – 26 iunie 2007.

Constatând refuzul nejustificat al unităţii administrativ-teritoriale – deţinătoarea bunului notificat – de a soluţiona în termenul legal notificarea, reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată pentru ca aceasta să se pronunţe cu privire la temeinicia pretenţiilor lor – restituirea în natură a terenului preluat abuziv sau acordarea în compensare a unei teren echivalent din punct de vedere edilitar, urbanistic şi funcţional.

Ulterior – după stabilirea imposibilităţii restituirii în natură a terenului notificat, cât şi aceea de a se atribui reclamanţilor în compensare un alt teren echivalent din punct de vedere edilitar cu cel preluat în mod abuziv, reclamanţii şi-au completat acţiunea cu o nouă cerere, solicitând ca în ipoteza în care instanţa va statua asupra dreptului reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru terenul expropriat, plata acestor despăgubiri să fie realizată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ce urmează a fi obligat în mod direct prin hotărâre judecătorească, în condiţiile în care Fondul Proprietatea nu este funcţional, iar regimul de calculare şi de plată a îndemnizaţiilor reglementat în prezent prin Legea nr. 247/2005 nu este eficace şi util.

În speţă se reţine că prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 448/3.04.2009 a statuat cu privire la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, cât şi cu privire la imposibilitatea restituirii în natură a terenului notificat, bunul fiind afectat integral de construcţia Sălii Sporturilor – imobil aflat în domeniul public al statului conform H.G. nr. 1705/29.11.2006. Aceste dezlegări ale instanţei de fond nu au făcut obiectul criticilor părţilor în apel, situaţie în care se impun cu autoritate de lucru judecat fără a mai putea fi repuse în discuţie cu ocazia soluţionării apelurilor de faţă, dreptul reclamanţilor la despăgubiri băneşti pentru terenul preluat prin Decretul nr. 83/1949 fiind recunoscut în mod definitiv.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului poate desemna atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine definite, creanţe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislaţia naţională şi în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă”, de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (Cauza Viaşu c. România, hotărârea din 9 decembrie 2008).

Curtea Europeană a mai afirmat că, atunci când un stat contractant, după ratificarea convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire. Acelaşi principiu se poate aplica în ceea ce priveşte dispozitivele de restituire sau de despăgubire stabilite în temeiul unei legislaţii adoptate înainte de ratificarea convenţiei în cazul în care o asemenea legislaţie rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 [a se vedea, printre altele, Kopecký împotriva Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 35 şi 48-52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei (GC), nr. 31443/96, pct. 125, CEDO 2004-V, cauza Viaşu împotriva României, cererea nr. 7595/2001, hotărârea din 9.12.2008].

În speţă recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor a fost confirmată în mod definitiv de către o instanţă judecătorească, fiind stabilită în mod clar în dreptul intern, după cum este, de asemenea, şi obligaţia de despăgubire în cazul nerestituirii.

În aceste împrejurări, instanţa consideră că reclamanţii au o „creanţă patrimonială” certă, irevocabilă şi exigibilă, care intră sub incidenţa noţiunii de „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar nerestituirea imobilului până în prezent, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, intimaţii au reclamat o ingerinţă în dreptul lor de proprietate şi instanţa de fond, constatând că a avut loc o asemenea ingerinţă prin absenţa îndelungată şi nejustificată într-un termen rezonabil a oricărei despăgubiri, trebuia să analizeze cererea subsidiară a reclamanţilor din perspectiva dreptului afirmat, al respectării proprietăţii şi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român.

În acest context se impune a fi subliniată hotărârea Curţii Europene, în sensul că, atunci când principiul de restituire a proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorităţi, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficierea efectivă de dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hot. Broniowschi împotriva Poloniei (GC) nr. 31443/96, CEDO 2004-v; Păduraru împotriva României, nr. 63252/2000, pct. 92 şi 112, dec.2005).

Prima instanţă a reţinut în ceea ce priveşte creanţa reprezentând despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi reclamanţi, că executarea sa este reglementată de Legea 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 87/2007 şi că reclamanţii trebuie să aştepte derularea acestei procedurii care nu prevede nici un termen până la care Comisia Centrală trebuie să stabilească şi să acorde titlul de despăgubire, în baza căruia se atribuie prin conversiune acţiuni la Fondul Proprietatea.

Or, în speţă, niciuna din datele şi respectiv probele prezentate de pârâţii, nu conduc la concluzia că Fondul Proprietatea funcţionează în prezent, pentru ca instanţa să considere că dreptul reclamanţilor la despăgubire a devenit un drept efectiv, Curtea Europeană stabilind constant că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubirii în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă (cauza Ruxandra Ionescu c. României, hot. din 12 octombrie 2006; cauza Matache ş.a. contra României, hot. din 19 octombrie 2006; cauza Faimblatt c. României, hot. din 23 ianuarie 2009; cauza Viaşu c. României, hot. din 9 decembrie 2008).

Mai mult, Curtea Europeană a reţinut în mod explicit că „Numărul de cereri înaintate Curţii, de hotărâri care statuează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi în anumite cazuri a articolului 6 din Convenţie, precum şi miile de dosare de restituire trimise către A.N.R.P. şi care nu au fost tratate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naţionalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare în mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1.” (Cauza Viaşu contra României).

Atunci când Curtea Europeană constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală nu numai de a plăti persoanei în cauză sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă prevăzută art. 41, ci, de asemenea de a alege sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, după caz individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a anula, pe cât posibil, consecinţele acestei încălcări.(hotărârea din 22 iunie, cauza Braniowski contra Poloniei).

Se reţine că, în condiţiile în care statul „nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona la timp şi cu coerenţă, în ceea ce priveşte problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare”, iar mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedeşte că în prezent funcţional, statul este răspunzător de îndemnizarea reclamanţilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii terenului proprietatea lor, în suprafaţă de 1044 mp (cauza Păduraru contra României, cauza Suciu Werle contra României, hot. din 13 decembrie 2007).

A pretinde reclamanţilor să aştepte derularea unor proceduri, conform Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privinţa duratei, şi a finalităţii, asupra cărora reclamanţii nu pot avea niciun control, după ce autorităţile au lăsat să treacă 8 ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plăţii despăgubirilor la care sunt îndreptăţite în schimbul terenului preluat abuziv, înseamnă a impune reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, care încalcă echilibrul just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamanţilor şi care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres obligaţia Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, de a acorda despăgubiri persoanelor îndreptăţite, în condiţiile în care nu s-au produs probatorii din care să rezulte că Fondul Proprietatea funcţionează în prezent de o manieră corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea reclamanţilor într-un termen rezonabil şi în mod efectiv şi faţă de jurisprudenţa CEDO (obligatorie pentru instanţele naţionale), în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenţei dreptului şi legalităţii protecţiei drepturilor patrimoniale enunţate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ţinându-se cont şi de principiile afirmate de către jurisprudenţa Curţii în materia acordării de despăgubiri, instanţa de apel constată că Statul Român are calitate procesual pasivă în cererea subsidiară promovată de reclamanţi, prin care se solicită plata echivalentului bănesc al terenului care nu poate fi restituit în natură şi pentru care, deşi s-a statuat dreptul reclamanţilor la despăgubiri, aceştia nu au primit efectiv măsuri reparatorii stabilite conform Legii nr. 10/2001. În acelaşi sens s-a pronunţat şi I.C.C.J. într-o decizie de speţă recentă (Decizia nr. 8066/12 decembrie 2008).

Faţă de considerentele expuse în baza art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmează a fi admise apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 448/03.04.2009 a Tribunalului Constanţa.

Desfiinţează în parte sentinţa apelată şi trimite cauza Tribunalului Constanţa pentru soluţionarea cererii subsidiare în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Cu ocazia rejudecării cererii instanţa de fond va analiza şi celelalte apărării invocate de părţi şi care vizează fondul litigiului.

Decizia civilă nr. 218/C/30.09.2009

Dosar nr. 6072/118/2007