România Republica Moldova Din cuprins
Yüklə 0,67 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Gheorghiţă Mocanu
- INSULA TEMPLU Helene Pflitsch
- Dragă vizitatorule
- Prietenie adevărată Pop Stelu
- La mănăstire Claudia Elena Peter
- Poftiți la poezie! Anca Cecilia Potinteu
- Cifra dorinței Mihai Cotea
- Complotul gospodinelor Mihai Batog-Bujeniță
- Cetatea Soroca Rodica Cojocaru
- Aş introduce în şcoală ore de solidaritate De vorbă cu Ana Blandiana
NEMERNICIA LUI STAVĂR
Gheorghiţă Mocanu (membru USR) Dimineaţa, uliţa merenilor părea pustie. Cerul se aşezase ca o pâclă de ceaţă peste sat. Adia vânt uşor deasupra văii, alungând norii peste dealuri. Nu mai ardea decât o stea palidă pe vârful stejarului din Aluniş. Sub streaşina grajdului nechezau caii, lovindu-şi copitele de lemnele ţarcului. Un nechezat pătrunse în odaia lui Marin Stavăr. Femeia se ridică din aşternut, şi pe un colţ de perdea, privi dealul din faţa casei şi norii buimaci alergând spre pădure, împiedicându-se parcă de vârfurile copacilor. - Astăzi o să ningă, dacă nu, cel târziu mâine dimineaţă! Deschise larg fereastra şi mirosi văzduhul, căutând alte semne pe cer. Stavăr n-auzea vorbele femeii. Atunci, ea ridică vocea, pentru a fi înţeleasă cum se cuvine: - Azi e zi de târg ! Mai bine duci lemnele alea şi iei scândură pentru grajd...Poate găseşti mai ieftină. Bate vântul prin pereţi, n-ai auzit cum nechează caii, sărmanii? Toată noaptea m-a pătruns jalea lor... Stavăr se răsuci în aşternut, apoi întinse braţele să le dezmorţească. - Scoală-te! începu din nou femeia. Scoală-te şi du-te la târg să iei scândură.... - Lasă că am timp! Mai mult de o oră nu fac până la târg. Apoi, scândura se ieftineşte la urmă, la spartul târgului,când vede omul că nu se mai vinde. Nimeni nu vrea să plece cu marfa-ndărăt... Stavăr căuta motive să mai zăbovească la căldura aşternutului. Afară lătra Laica, a om, nu a lighioană. - Trebuie să fete căţeaua noastră, Stavăre! Ieri a cătat rău, se ducea mereu spre ieslea cailor, venea în prag şi iar la iesle, iar la prag şi iar...parcă vroia să-mi spună ceva! - Sărăcia! S-a îmbârligat iar cu dulăul lui Arvinte! Ţi-am zis eu să nu ţinem căţea... - Lasă, bărbate, că de câţi ani avem noi căţeaua asta...Ne-a fost paznic credincios...N-a lăsat vulpe, sau lup să se apropie de casă...Ş-apoi, ai uitat cum te-a scăpat din ghearele ursului anul trecut, în pădurea Arşiţei?! Stavăr nu-i răspunse. Se coborî din pat şi-şi trase pantalonii în brâu, apoi femeia luă apă din găleata de pe sobă şi-i turnă în palmele făcute căuş. El întinse apa peste faţă, de mai multe ori şi se şterse cu grijă. - Dă-mi cămaşa, femeie! se oţărî el. - Ia-o şi tu din cuier, că doar nu eşti înţepenit! - Când eram mai tânăr, săreai repede să mi-o dai! - Deh! îngăimă scurt femeia, ca un fel de motivare a scurgerii timpului, a îmbătrânirii... - Cum stăm cu banii? Mi-ajung pentru un metru de cherestea? - Dacă nu-ţi ajung, vinzi căţeaua, că tot se ia după tine la târg. Şi dacă fată, ne îmbogăţim, terminăm şi noi grajdul! - Îţi arde de glume, măi femeie?! - Păi, de ce altceva să-mi ardă, că tu nu mai mişti nimic! Te-arunci în pat şi te întorci cu fundul la mine...Oi fi dat de alta şi-ţi par urâtă... Bărbatul continua să se îmbrace, neştiind dacă să-i răspundă sau nu. - Am să caut pe altul, şi-ai să vezi ce frumoasă o să-ţi par atunci... - Încetează, femeie, nu-mi plac discuţiile astea! Văz că ai chef de ceartă... - N-am Stavăre, stai liniştit! îşi dădu cu seama femeia, îndulcindu-şi vorbele. Se apropie de Stavăr şi-i cuprinse gâtul cu mâinile. Şi, ca prin farmec, totul se lumină...înceţoşarea minţii şi lenea dimineţii dispăruseră şi el se lăsă purtat de val, i se dărui cu totul. Trupul lui se lăsă răsturnat pe marginea patului răvăşit. I se păru că se urneşte pământul. Unul din picioarele patului se legăna în locaşul sfredelit chiar de el. De câte ori n-a vrut să-l repare şi să-i bată un cui! ...Lumina dimineţii se uita la ei prin ochiurile ferestrei. - Acum, du-te! O să ai noroc la târg! Ai să iei marfă bună! Omul îşi aranjă căciula pe frunte, puse mâna pe clanţa uşii, apoi se uită cu viclenie spre consoartă: - Ce ziceai tu mai devreme, femeie?! - Hai, pleacă, nu te mai prosti! Du-te cu Domnul! Să vii devreme! Dar urarea se pierdu în pâcla dimineţii. Pe podina căruţei, în poartă, Stavăr făcu semn de plecare. Laica se aşeză la drum în spatele căruţei, cu burta atârnându-i greoaie, cu sfârcurile lungite atingând pământul...Şi nici nu ştiu când ajunse în Obor. Primii muşterii erau ţiganii, care se tocmeau cu vigoare şi nu vrură să-i dea pe lemne o mie de lei. Stavăr înaintă spre mijlocul târgului. Coborî de pe lemne şi legă dârlogii de ţepuşă. Simţind o atingere la ştaiful bocancului, îndreptă ochii spre pământ şi întâlni ochii căţeluşei. Avea capul ridicat şi ochii rotunzi, umflaţi. Lui Stavăr i se păru neliniştită, parcă îi cerea ajutorul. - Cât ceri pe lemne ? îi distrase atenţia o întrebare venită din preajmă. Întoarse capul şi văzu figura unui ins cu ochelari pe nas, în mână cu o geantă diplomat. Gândurile lui Stavăr alunecară imediat spre interiorul acelei genţi. Vedea teancuri de bani legate cu sfoară, sau poate cu benzi de hârtie cum văzuse la bancă, sau poate cu elastic! - Îţi dau o mie cinci sute pe lemne! - Două mii, spuse Stavăr hotărât. „Ăsta nu ştie preţurile”, continuă el numai cu gândul. - Bine, două mii, dar să mi le duci acasă! - Unde stai? - La un kilometru. - Merg, dar mai întâi să văd banii! Muşteriul cu ochelari se dovedi galanton din prima învoială, scoase bancnotele din mapă şi i le întinse. Stavăr, la rândul lui, ca după un adevărat ritual, le trecu prin barba-i nerasă şi le îngrămădi sub chimir. Dinspre Valea Putnei curgeau care cu cherestea. Nărujenii, bărbaţi vânjoşi, înalţi, purtând căciuli grozave de oaie şi cojoace de lână întoarsă, strigau în gura mare: ”Ia cheresteaua, cojane! Ia cheresteaua! Pe încercate, pe măsurate! Nu-ţi convine, nu plăteşti!” Stavăr se înălţă pe vârfuri şi cuprinse târgul dintr-o privire. „Cherestea destulă, am de unde să aleg! A avut dreptate femeia mea, o să-mi meargă bine!” se gândi el. - Dă-i bătaie, că mă grăbesc! Să ieşim din târg! spuse ochelaristul. Cumpărătorul se grăbea. Dând să se urce în căruţă, Stavăr simţi din nou o atingere la piciorul rămas în urmă. Întoarse capul şi se întâlni iarăşi cu privirea rugătoare a căţeluşei. Rămase fără voie pe gânduri, parcă se oprise timpul… Încercă să-şi mişte piciorul, să-l adune lângă celălalt, era greu, ca de plumb, prins de burta căţeluşei şi de miezul pământului. Clipa i se păru veşnicie. Laica întinse botul pe pământ, modelându-şi burta ca o plapumă peste bocancul lui Stavăr. - Hai, că mă grăbesc! veni în ceas nepotrivit îndemnul ochelaristului. Uitând imediat de căţea, Stavăr dădu bice cailor şi ieşi pe poarta târgului. În urmă, pe pământ îngheţat, căţeluşa rămase locului, un corp străin şi inert, numai capul şi-l întoarse pe direcţia căruţei ce se depărta tot mai mult. Stavăr simţi deodată o înţepătură în coşul pieptului, un gol imens, o rană tot mai deschisă şi flăcări aprige mistuindu-l pe dinăuntru. Roţile se mişcau repede. Căluţii îşi arcuiau pulpele şi-şi legănau burţile potrivindu-şi bătăile copitelor unul cu altul. Stavăr privi iarăşi bocancul lustruit pe care mai adineauri stătuse Laica. I se păru o oglindă în care se jucau norii şi Laica alerga printre ei, după nişte căţeluşi negri cu pete albe pe burtă. Golul din stomac i se făcu şi mai mare. „Dacă fată chiar acolo, în târg ?” se gândi el. - Unde stai domnule, că mă grăbesc! izbucni el. Vreau să ajung repede înapoi, în târg! - La poarta verde! şi omul arătă o poartă la doi paşi în faţa lor. Apoi, lemnele se descărcară fără nicio greutate...Stavăr ţinu caii în galop înapoi, până-n gura târgului. Ninsoarea se aşternea tot mai multă, prinzându-se peste tot, numai pe spinarea cailor înfierbântaţi se topea în câteva clipe. Dădu ocol oborului, scotocind cu privirea fiecare colţişor în care se putea afla... Nimic. Zăpada creştea văzând cu ochii peste câmpul Focşanilor. Căutarea nu-i fu în zadar: într-un colţ de gard, mai adăpostit, pe o mână de paie căzută din căruţa vreunui negustor de porci, zăcea Laica. Stavăr se apropie. Lângă trupul ei se ghemuiau patru căţeluşi. Se pregătea să-l facă pe-al cincilea. Stavăr îşi şterse fruntea de sudoare, săltându-şi căciula pe creştet. „Dumnezeule ! Ce mă fac ?!” Stătea acolo, îşi frângea mâinile, căuta o ieşire din situaţie şi nu-şi dădu seama când se întoarse, singur, la căruţă. - Ia cheresteaua, neamule! Ce te uiţi aşa speriat, creştine? Vrei cherestea? Vino la mine! - Cât ceri pe ea? - Trei mii! Stavăr avea numai două mii opt sute. Stavăr intră mai adânc în târg, oprindu-se lângă altă grămadă de cherestea. - Cât ceri? întrebă pe femeia din preajmă. - Cât dai? - Două mii cinci sute, răspunse Stavăr. - Două mii cinci sute îţi iau! Alege, încarcă şi pleacă! Dă banii mai întâi! Şi Stavăr a ales scândură cu scândură, a pus cât a încăput în căruţă. Ninsoarea nu contenea, dar el înainta bucuros pe drumul oborului, gândindu-se ce se va bucura femeia lui. Merse ce merse şi, fără voie, privirea i se opri pe bocancul lustruit, rezemat de osia căruţei. O căldură puternică îi străpunse pieptul ca un trăsnet, îşi văzu căţeluşa în chinurile facerii lângă puişorii ei. Imaginea îi măcina sufletul. Privi din instinct în spatele căruţei, crezând că o minune o va aduce în urma lui, spera într-o vedenie, îşi dorea din răsputeri s-o vadă alergând în spatele carului. Trase dârlogii după el şi opri căruţa. „Să mă întorc? Cum să las căruţa în mijlocul drumului? Cum să iau căţeaua şi puii? Unde o găsesc pe vremea asta?” În cele din urmă se hotărî să-şi continue drumul. „Ia să-mi iau gândul de la ea! Un câine! Doar nu-i o avere! Doar nu-s nebun să mă întorc atâta drum pentru un câine!” Ajunse acasă, descărcă cheresteaua şi merse imediat în bucătărie, la căldură. Chilipirul pe care-l găsise fu şi pe placul nevestei şi se veseliră împreună. I-a povestit toată tocmeala din târg. Omătul bătea la temelie. Treptele din faţa uşii săltau unele după altele, cu spinările albe rotunjite de fulgii mari de zăpadă. După ce mâncară, femeia strânse farfuriile, rostogoli un boţ de mămăligă prin fiecare şi ieşi pe uşă în ogradă. Se întoarse în câteva clipe. - Ninge tare, Stavăre ! Ai făcut treabă bună ! Mâine căptuşim grajdul… Da’ Laica unde-i, că am pus mămăligă în faţa cuştii şi n-am văzut-o? N-a venit odată cu tine? Stavăr tresări fulgerat de gânduri rele. Îşi privi lung nevasta fără să scoată o vorbă. Femeia rămase o clipă locului şi întrebă iarăşi: - Unde-i, omule? Că n-am văzut-o când ţi-am deschis porţile! Stavăr îşi înfipse podul palmei în bărbie şi cotul în genunchi. - A rămas în târg, femeie! spuse el scurt, cu un ton ce avea menirea de-a expedia repede subiectul discuţiei. - Cum adică a rămas în târg? nu s-a luat după tine? - Nu s-a luat, că făta chiar atunci… N-aveam cum s-o iau, ş-apoi nici nu terminase de fătat! Ştiu eu câţi avea de gând să mai facă?! Ce?! Stăteam să mă apuce noaptea aşteptând să fete căţeaua? - Măi, bărbate… Doamne-Dumnezeule ! Ce-ai făcut… Ai lăsat-o acolo pe vremea asta?! - Am lăsat-o şi gata! Nu vreau să mai discut! Şi Stavăr n-a mai scos o vorbă. S-a băgat în aşternut, holbându-şi ochii în întuneric. Femeia s-a aşezat lângă el şi a privit minute bune deasupra tocului uşii unde se aflau ţintuite icoanele. Stavăr încerca să adoarmă, să-şi îndepărteze gândul de la căţeluşă, de la puii ei, să găsească un final fericit, însă nu-şi afla calea spre linişte. Afară ninsoarea nu contenea, începuse şi un vânt ce aduna troiene în locurile dosnice. Gerul limpezea aerul dimineţii şi desena figuri stelare pe sticla ferestrelor. Se întrezărea lumina. Stavăr se deşteptă primul, de fapt nu dormise o clipă. Ochii deschişi căzuseră unul câte unul în imaginea stranie a culcuşului unde încercau să supravieţuiască puii căţeluşei, alături de mama lor. Gândul că fusese un netrebnic, un nenorocit fără scrupule, nu-i dădea pace. Încercă să-şi impună alte imagini, alte întâmplări, însă din interiorul lui izvora, ca un spin, teama, durerea şi chinul fiecărui puişor lăsat, cu voia lui, pradă pieirii. Fapta de neiertat pe care tocmai o săvârşise el, omul credincios de până mai ieri, îl transforma într-un om de nimic, o umbră a pământului de care s-ar fi lipsit până şi Dumnezeu, cu toată bunăvoinţa Lui. Se hotărî să se îmbrace şi să pornească spre târg, s-o aducă pe Laica. Când dimineaţa se arăta în ferestre, Stavăr era gata de plecare. Deschise uşa şi fu întâmpinat de stratul gros de zăpadă ce acoperea pretutindeni ograda şi de o dâră neagră-sângerie ce se ivea pe treptele casei spre poartă şi se prelungea cu o coadă lungă, ca de zmeu. Lui Stavăr i se împăienjeniră ochii. Nu desluşea forma întunecată, aşezată pe scări sub stratul de zăpadă. Cu palmele îndepărtă neaua subţire şi dădu la iveală o imagine cutremurătoare. Laica, cu lăbuţele pe ultima treaptă a scărilor, zăcea îngheţată cu un puişor negru cu pete albe în gură, ca într-o ultimă imagine de fidelitate, cu ochii bulbucaţi spre stăpânul ei. De la poartă, spre grajdul cailor se prelungea o altă cărăruie şi mai adâncă, un tranşeu de front, un du-te-vino, un drum al chinurilor şi supravieţuirii. Faţa lui Stavăr păli într-un pământiu de mormânt. „Am încercat, stăpâne, să-l aduc viu şi pe cel de-al cincilea fiu al meu, am cărat toată noaptea, dar vremea şi soarta mi l-au luat înainte de-a fi ajuns cu el acasă!”... Cine rostea, oare, toate aceste gânduri şi cuvinte la un loc, care loveau pământul, copacii şi aerul din jur, suflete ce nu se omătesc nicio clipă în târgul Focşanilor? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . Din ieslea cailor, din piepturile a patru căţeluşi înfometaţi, răsunau strigăte disperate de chemare către mama lor..
Câteva zile la rând am privit-o, dar îmi lipsea curajul să mă îndrept spre ea, mi se părea ireală, o Fată Morgana cu plete verzi scăldându-se în apele albastre. Vizita la templul din Aluthgama a pus în mișcare rotițele din capul meu, cred moleșite de căldura celor peste treizeci de grade și m-am trezit dimineața cu dorința de a nu mai amâna explorarea insulei. Îmbrăcată cu fustă lungă și șal peste umeri plecăm spre ea. Lui Klaus i-ar fi plăcut mult mai mult să stea la taclale cu Ruth, Alfred sau mai știu eu care neamț, austriac, englez sau elvețian, ufff, aici e toată Europa, în apa oceanului, dar sunt atât de hotărâtă să ajung acolo încât a bănuit că nu are șanse să mă oprească și mă însoțește, suportând cu stoicism razele fierbinți ale soarelui. Insula se află cam la un kilometru jumătate de Casa El Kamino, acolo unde râul Bentota se varsă în ocean. Bărcile, pe care le vedem de departe, ne așteptă bucuroase că există șansa măcar pentru una dintre ele să se dezmorțească. Nu am ajuns la ele, că am fost asaltați de proprietari lor. Ne spun oferta, asigurându-ne că sunt prețuri ”no turists”. Klaus le răspunde cu ”Nein, nein”, nu ne oprim, ei ne însoțesc, ne întreabă de unde venim, unde suntem cazați, rămân lângă noi cei care știu puțină germană, scad din preț, o dată, de două ori, mie mi se pare că deja sunt mult prea mici, dar Klaus nu se oprește, parcă nu mai știe să zică altceva decât ”Nein, nein”. Ajungem lângă o barcă, cei care mai sunt încă în prejma noastră se risipesc sub umbra cocotierilor, rămâne doar un tânăr frumos cu păr negru, cârlionțat. ”Ein Hundert” zice categoric Klaus. ”Nein, drei”, răspunde tânărul. Klaus face, spre disperarea mea, stânga împrejur, mă vreau dincolo, strânsoarea mâinii lui mă oprește să zic ceva și bine fac, pentru că, după al doilea pas, băiatul ne strigă râzând: ”Ok!” și împinge barca spre apă fără să mai aștepte răspunsul. Nu a avut noroc, de data asta nu i-a ieșit în cale un necunoscător. Dincolo, la numai trei metri de locul unde acostăm este intrarea spre templu, de fapt întreg teritoriul insulei îi aparține. Ne întâmpină un indicator în singaleză căruia îi dau importanță doar ca să îl fotografiez și să îmi spun cât de greu poate fi să înveți toate semnele acelea și un altul mai mare, în aceeaşi culoare ca și pădurea ce începe din spatele lui pe care sunt scrise în engleză, germană, rusă, franceză și italiană câteva indicații pentru vizitatori:
Prin pădure este croită o alee din pietre netede. Mă opresc aproape pe fiecare treaptă, privirea îmi este atrasă ba de o floare ce nu o mai văzusem, ba de o pasăre ce își întrerupe somnul la zgomotul pașilor noștri, ba de o broscuță care ne privește mirată. Calea ne este tăiată de doi minunați cățeluși care și-au găsit loc de odihnă pe treptele de piatră. Unul din ei își ridică capul spre noi, ne întinde o lăbuță ciungă ca și cum ar vrea să ne salute. Celălalt însă este în lumea visurilor și nu și-o abandonează nici când trecem pe lângă el. Ajungem sus. În stânga, o mică clădire de scândură, iar în fața noastră un lac de o frumusețe de poveste ne încântă privirile. Un tânăr călugăr îmbrăcat în haina lui portocalie ne întâmpină cu zâmbetul pe buze și ne salută în engleză. Deja știm regula sandalelor așa că ni le abandonăm înainte să ne spună el, iar eu într-un gest involuntar îmi aranjez mai bine șalul pe umeri, ceea ce îl face să zâmbească din nou, asigurându-mă că ținuta îmi este în ordine. Eram informată de prietenii mei că voi găsi un călugăr care vorbește germana, din păcate nu am noroc, este plecat. Îi mulțumim celui prezent pentru bunăvoinţa de a ne însoți, eu nu știu engleza, doar Klaus o vorbește puțin, așa că nu prea poate să îmi fie de folos. Pornim pe aleea din dreapta noastră, acoperită cu mici pietricele roșiatice, le simt înfigându-se parcă în creier, mă întreb din nou cum pot avea talpa așa sensibilă, dar suport fără să mă plâng, încerc să-mi păcălesc mintea imaginându-mi că pășesc pe cel mai fin nisip cu putință. Abia de îmi iese trucul că mă trezesc cu pișcături deasupra gleznelor, ufff, ţânţarii de aici nu au apucat să afle că vin din țara lui Dracula, Klaus se distrează, în sfârșit m-au atacat și pe mine. În timp ce încerc să îi îndepărtez zăresc câțiva crabi fericiți că și-au găsit căsuțe și care parcă se iau la întrecere, vor să afle care ajunge mai repede sub frunza uriașă a unei plante. O floare roșie, câțiva sâmburi de mango, păsări care își iau zborul din apropierea mea, Klaus care le știe pe toate și ține să îmi spună denumirile, mintea mea preocupată să facă traducerea în română, mă ajută să uit și de ţânţarii supărați că am intrat pe teritoriu lor și de ascuțimea pietrișului și mă trezesc în fața unei grote îmbrăcată în plante urcătoare: de vis! Chiar dacă dincolo ar fi hăul, nu poți să te oprești, trebuie să intri. Lumina unei mici candele mă lasă să văd mai întâi, în fața mea, la vreo cinci metri, o mică statuie a lui Buddha protejat de cobră. De-o parte și de alta a grotei lunguiețe cu pereții de piatră de culoare sidefată, mici scăunele rotunde. Grota este luminată doar de mica candelă, dar am impresia că sunt în mijlocul celei mai blânde lumini posibile iar liniștea mă cuprinde într-o caldă îmbrățișare. E categoric un loc unde te poți regăsi, unde poți să stai de vorbă cu tine însuți și unde poți să te dezbraci de toate energiile negative cu care ai fost învelit. Glasul lui Klaus îmi amintește că sunt doar în trecere pe acolo și că trebuie să îmi continui explorarea lăsând pe altă dată întâlnirea cu mine însumi. Urmăm cărarea și murmurul Oceanului îl auzim mai puternic, aleea coboară spre el. Dau de un alt loc de meditație, în aer liber, o mică piațetă în formă de cerc cu scaune din pietre netede. În mijlocul ei un altul, tot de piatră, probabil locul unui îndrumător. În dreapta aleii un copac bodhi este împrejmuit de un gard din bârne. În fața noastră, vârful alb al Stupei ne îndeamnă să ne continuăm drumul. De acolo, de lângă ea, printre crengile copacilor zărim albastrul Oceanului și barca tânărului singalez care ne-a trecut râul cu un preț de-adevărat ”no turists.” Sunt extrem de încântată de ceea ce am văzut și simțit, dar Klaus mă avertizează că nu e tot și că voi avea alte motive de încântare. Facem cale întoarsă pe aceeași potecă, fără însă să ne plictisim, mai sunt plante ce nu le-am văzut, mai sunt păsărele ce au lipsit din drumul nostru. Ajungem din nou la lacul din mijlocul insulei, călugărul e tot aici, se joacă cu cei doi căței care sunt vioi acum. Schimbă câteva vorbe cu Klaus și ne îndreptăm în direcția opusă unde se ridică o construcţie din cărămizi de piatră. Aflu că este o construcție mai veche care a fost renovată. În fața unei uși încadrată de doi pomi (basoreliefuri) stau de pază doi mici elefanți de piatră. Elefantul este simbolul norocului, fiecare familie de budiști are în casă cel puțin o statuetă pusă în prima încăpere a casei și ea trebuie îndreptată cu fața spre ușă. Întrăm în clădire: mai întâi într-un hol lung, gol, apoi într-o încăpere dreptunghiulară. Pe peretele din față, pe latura mare a camerei, sunt patru statui mari, din marmură albă, ale lui Buddha, aflat în patru poziții diferite. Lângă ele o altă statuie, un bărbat în picioare. ”Un elev”, îmi explică călugărul care ne-a însoțit, așa cum este și statuia aflată pe peretele opus. Mici scaune sunt așezate pe cealaltă latură lungă, oferind condiții de meditație. Găsesc câteva coli pe care sunt scrise texte ce te pot ajuta să îți începi meditația.
Iar aici... ne așezăm la umbra unei plante și ne lăsăm cuprinși de vrajă. Am același sentiment care l-am simțit pe plajă, că mă aflu într-o sferă albastră ancorată acum de această pată de un verde crud și nu pot decât să admir acest paradis fără să mă întreb cine l-a creat și de ce, nu asta are importanță, important este că el există, că ochii mei îl văd, că sufletul meu îl simte, că… Mă simt bucurie și… Las spiritul meu să fie fericit și liniștit! Prietenie adevărată Pop Stelu După ani lungi de pribegie am avut o revelație... se făcea că eram, din nou, "MICUL PRINȚ EXUPERYAN" sosit pe planeta Pământ din călătoria-i ancestrală, și căutăm ce n-am găsit pe toate cele șase planete cutreierate, căutăm... PRIETENI, și te-am găsit pe tine, Vulpe Roșcată, cu coada stufoasă și mintea ageră! Ți-am cerut să-mi fii prieten, iar tu mi-ai cerut să te îmblânzesc și în schimb îmi vei dărui TAINA TA. Am îndrăznit să te îmblânzesc, să mi te fac prieten, prieten bun, prieten adevărat... am făcut asta cu ajutorul CUVINTELOR , acelor cuvinte care " sunt lacrimile celor care au voit atât de mult să plângă și n-au putut. Amare foarte sunt toate cuvintele-de aceea lăsați-mă să umblu mut printre voi,și să va ies în cale cu ochii închiși"-(Lucian Blaga - "Către cititori")...și ți-am dăruit floarea mea, neprețuita mea floare:Trandafirul cel cu patru spini, pe care l-am crescut sub cupola roșie a inimii, pe care l-am udat cu lacrima universului și l-am pieptănat cu raze din steaua mea, i-am pus un bob de speranța, o rază de lumina, o clipă de tăcere și o simplă mângâiere, iar tu drept răsplată, mi-ai dăruit taina ta ...Taina Vulpii:"… limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor". Acum, când văd miezul lucrurilor cu INIMA, îmi vin în minte cuvintele Vulpii din dialogul ei cu Micul Prinț :-"Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucrurile de-a gata, de la neguțători, însă nu există neguțători de prieteni. DACĂ VREI SĂ AI UN PRIETEN, HAI ... ÎMBLÂNZEȘTE-MĂ!" În Povestea Oamenilor Mari, foști copii, lecția despre Cel mai Nobil Sentiment Uman, despre PRIETENIE, prinde viață, culoare și adevăr... Dacă am fi veșnic copii, am putea privi cu inima în miezul lucrurilor, am fi fericiți, , atunci, când vom reuși să îmblânzim vulpile din jurul nostru, atunci, când vom avea cui să dăruim floarea noastră-Iubirea, atunci, când vom întinde mână și nu ne vom înțepa în spini, atunci, când fiecare cuvânt și gest vor avea sensul curat al intenției...,atunci, Puritatea Copilului din Noi va da Adevăratul Sens al Existenței Noastre. Îmblânzește și lasă-te îmblânzit, numai așa vei putea primi și dărui Floarea Crescută sub Cupola Inimii.
- Uite, e Maria! - Uite, e Victor! În mâna dreaptă ascunde un cap golaș de ursuleț din pluș. - Copilul mă așteaptă jos cu maică-sa, se scuză, n-am înțeles de ce. E foarte cald! Nu vrea să mă întâlnească, știu, eu nu i-am uitat amintirea orei noastre. M-am deghizat într-o superbă, el într-un amant întârziat, eram deștepți, ne înțelegeam bine. Am iubit, iar odată am fost și iubită. De el, ce surâse încurcat și căută pe cineva în mulțime, ascunzând în palma mare jucăria mică. - Bunicul e bine, mersi. - Tu Maria ai rămas în oraș după facultate, ce bine de tine! - De mine, Victor? - Nu zic nu, e bine și aici, dar greu în învățământ, bat satele rând e rând să acopăr norma, știi, Mihaela e iar gravidă. Am surâs, iartă-mă Doamne că mă bucur de nefericirea altcuiva! Victor al meu, altădată, a devenit prizonierul micimii sale, a sale și-a Mihaelei, fosta mea colegă de bancă. Clopotele dăngăneau alene, mulțimea se rotea ca o omidă uriașă în jurul bisericuței de lemn, începea prohodul Maicii Domnului. Procesiunile de pe sate se înșiruiau cântând, copilașii îngerași căscau a plictiseală și cald, mustrați sârguincioși de preoții însoțitori. - Am auzit că îți merge foarte bine Maria, interveni primarul ostenit de drum, cămașa albă îi era udă, dar încinsă regulamentar cu o cravată portocalie. Nici nu știi cât mă bucur să te văd, vreau să-l prezint pe Matthias, vorbește tu cu el, mie mi-e greu cu limbile astea străine, vorba aia, știu engleză de mă dor mâinile!! Un tânăr străin surâse prietenos, strecurându-se de după trupul ostenit de kilogramele în plus ale primarului. Mâna sa o zgudui câteva secunde fermă pe a mea, ochelarii cenușii întrezăreau ochii vi, cu sclipiri curios-turistice, tipic neamț, în aspect și accent englezesc. Face poze, aparatul performant îi trădează mai mult decât un hobby de vară, clicurile repetate entuziasmul, păstrând în nemurire scene de gen, populate cu figurile umane specifice zonei. Nu-i păsa de obiceiul sărbătorii în sine, cu tradiţionala sa desfăşurare unanim respectată. Surprinde detalii nebănuite, cum ar fi un chip de copil încotoşmănit drastic în straiele populare, ascultând un ritm hip-hop la căştile moderne ale mp4-lui ascuns strategic în buzunarul pieptarului. Sau două femei ostenite, ce duceau la vale icoana Maicii Domnului, sprijinind pe sticla prozaică a imaginii idolatrice o geantă Chanel imitaţie şi două cola la cutie. Sau fata frumoasă de pe valea Izei, cu cozi împletite, cămaşă învolănată, sugnă, sandale de lurex cu talpă platformă şi brăţări multicolore, de unde se prelingeau peste mâna-i subţire cu unghii false, bijuterii reprezentând potcoava, cruciuliţa şi capul de schelet. Nu putea lipsi preotul de la Covăşel, care vorbea şoptit la celularul de ultimă generaţie în timpul slujbei, organizând muncitorii ce trebăluiau şi azi la casa parohială, în zi sfântă de sărbătoare. - Evlavioșii! comentă hâtru cineva, sorbind o dușcă de horincă ascunsă cu grijă sub cămașa țărănească.
- Să-ți povestesc ce-am pățit! Te-am căutat acasă și mi-au spus că te-ai dus la poștă. Cum nici acolo nu erai, am început să te caut de nebun prin toate colțurile orașului. Am ridicat o sprânceană și l-am privit nemulțumită. Mă gândeam acum ce poveste să servesc acasă, ca o scuză la așa o apariție, căci omul meu avea ochii scoși din orbite și obrajii încă vineți de efort. - Liniștește-te și spune-mi care-i problema! - Păi, ideea e... e..., se fâstâci el, nici nu știu cum să-ți spun ... sunt foarte nefericit! Cum colțul din stânga al gurii mele o luase periculos în sus, m-am redresat repede și cu un aer serios l-am iscodit: - Te-ai îmbolnăvit? Ai rămas fără bani? Ți-a plecat soția? Ultima întrebare era menită să-l facă să zâmbească; soție n-avea, căci de jumătate de an se străduia să ceară în căsătorie o fată nostimă cu cercei roșii ce locuia la etajul trei în clădirea vecină cu a mea. Așa o și cunoscuse, stând meditativ, în fața ferestrei de la biroul meu. I-au atras atenția mersul ei și bicicleta, căci păreau să urmărească împreună o linie dreaptă fără indicatoare și fără opriri întâmplătoare. Părea mereu într-un dialog cu ea însăși, ieșită oarecum din tiparul bulevardului obișnuit cu rochițe vaporoase asezonate cu pantofi de lac multicolor, sprijiniți pe tocuri înalte, piramidale. Cu greu se hotărâse să o abordeze și, în final, l-a ajutat hazardul... Aveau o pasiune comună, cât se poate de lumească: prăjiturile... La două străzi după bulevard se ițea o cofetărie cochetă, cu geamuri roz și acoperiș transparent. Căscând gura la sticla imensă, omul meu s-a ciocnit cu fata cea nostimă...Ca să vezi! Ca în filme, îmi povestea el, a doua zi, entuziasmat și încurcat totodată, căci își luase inima în dinți și o invitase la cinematograf. Problema era acum, bineînțeles alegerea filmului, a vestimentației, a conversației...Tot ea, fata, l-a descurcat. - Hai să mâncăm o prăjitură mai întâi! Îi spuse ea zâmbind complice și arătând cu capul spre cofetăria destinului... - Da, ai dreptate... să ne îndulcim puțin... ăăă... nu că n-ai fi dulce, că ești... ăăăă... de fapt nu mi-aș permite să-ți spun așa, dar o să-mi permit mai târziu... asta dacă va fi ceva mai târziu... ăăă... nu că aș aștepta ceva de la tine...tăcu rușinat și luă culorile vitrinei... Fata îl luă de braț și-l privi în ochi: - Mă conduci până acasă? O să știi mâine de unde să mă iei... O aprobă ușurat și plecară spre strada mea.... Mă întrebați acum de unde știu toate astea? Că doar nu m-am transformat în muscă, dându-mă de trei ori peste cap... Să zicem că prietenul meu și-a descoperit un real talent de povestitor, ba chiar și de poet, mai rămâneți puțin și-o să vedeți! Așa, o să vi se facă foame... În ziua următoare, prietenul meu s-a prezentat la interogatoriu cu pieptul în față, glorios. - Ei, cum a fost? - Minunat, rânji el, cu satisfacție ... N-o să-ți vină să crezi ce bine m-am descurcat! M-am îmbrăcat după indicațiile tale, am pus și o floare la butonieră și am luat-o de acasă fix la ora stabilită ...Am mâncat o prăjitură și dintr-odată m-am simțit relaxat și ușor ca un fulg... nu râde! se bosumflă el când văzu mijind un zâmbet pe fața mea, îngăduitor de altfel, căci amicul meu era roșcovan, alb la față și destul de rotunjor ... Imaginea unui zbor cu fericirea întipărită printre pistrui mă îndepărtă puțin de la studiul mimicii prietenului și, o clipă, l-am invidiat. - Ei, și mai departe? am redevenit eu serioasă. - Am început să-i povestesc tot feluri de lucruri, istorioare din copilărie, mă și miram că mi le mai aminteam, că îmi curgea cuvântul așa de ușor... și ea, ea părea cu totul fermecată, își termină el, mulțumit discursul, cu gestul încheierii hainei. - Bravos, domnule! Ți-am spus că o să te descurci!? Hai, spune, unde o duci la următoarea întâlnire? - La Operă. Am și luat biletele. O să facem și o plimbare pe jos până acolo, pe malul râului... - Grozav! m-am bucurat eu de bucuria prietenului meu. Ei, și? Nimic deosebit până aici ...vei spune, dragă cititorule, iar eu o să zâmbesc misterios și o să te trimit să recitești prima frază... De ce era nefericit prietenul meu în Piața Morii? O plimbare până la cofetăria din colț va elucida misterul... La braț cu amicul meu, morarul, studiam, în timp ce ne apropiam de locație, arhitectura ciudată a clădirii. Părea construită împotriva gravitației, căci acoperișul de sticlă era mult mai lat decât podeaua și pereții păreau drepți, neținând seama de diferențele de lungime între sus și jos. Ba mai mult, pereții se subțiau și se îngroșau după cum deschideai un ochi sau doi... Bizar! mi-am spus și, ajunși în fața vitrinei, mi-am pironit ochii pe un anunț ce îmi scăpase prima dată când am trecut pe acolo; de intrat n-am intrat, căci trebuie să recunosc, sunt adepta prăjiturilor de casă, făcute de mama. Pe o foaie A3, arsă pe margini, ca să pară antică, sta scris cu litere roșii cursive: ”Poftiți la poezie!” Și mai jos, cu litere negre, îngroșate: “Bine ați venit în micul turn de fildeș, prima cofetărie – cenaclu din lume!” - Cofetărie –ce? am căscat ochii larg. - Da, da, e foarte frumos, îmi face cu ochiul prietenul meu. Toate prăjiturile au nume de poezii, de fapt poeziile au descriere de prăjituri...Intră, să vezi! Și mă trase cam anevoie peste prag. Înăuntru, mesele erau dispuse circular, fiecare avea în centru o veioză-vază cu trei flori. Printre ele, rafturi cu cărți, hârtie și instrumente de scris. În spate, frigiderul cu sortimente. M-am apropiat curioasă, după ce i-am răspuns la salut domnișoarei cu ochelari care ședea în spatele tejghelei amuzată, se pare, de reacția mea. Se pare că fiul patronului era proaspăt student la Litere și avea... talent literar! - Cele mai bune sunt cele cu miere, îmi recomandă prietenul. În prima seară am luat de fistic, să impresionez, dar apoi am descoperit-o pe cealaltă. Să ne așezăm! La masă, o altă domnișoară cu ochelari ne aduce, zâmbind, meniul. - Cea mai populară e poezia pop-corn, preciză ea, îndepărtându-se. Am luat meniul și după ce l-am studiat preț de zece minute, în capul meu se făcu lumină... Cititorul atent își va fi dat seama deja de ce: descoperisem cauza nefericirii prietenului meu. Nu spun care e. Vă las să studiați meniul... Iată-l aici:
La șapte săptămâni de la acest eveniment, cuplul de tineri îndrăgostiți devenea acum cuplul de tineri însurăței. Ea avea doar 20 de ani, iar el 21. Cu puțin ajutor din cealaltă tabără, a socrilor mari, cei doi reușiseră să închirieze o garsonieră, undeva la periferia orașului. Fiecare zi era mai plăcută decât precedenta și clipele când erau împreună în ”micuța lor scorbură”, cum o numise Narcis, erau memorabile. Narcis își aduse colecția sa de cuțite de vânătoare, iar Cecilia colecția sa de basme, acestea erau primele decorațiuni ale casei. Anii au trecut și cei doi… nu s-au despărțit, nu au pățit niciun accident, nu au suferit de foame sau de frig, în schimb, amândoi așteptau de la o lună la alta o veste bună. Cecilia își dorea un copil enorm de mult, făcuse din asta un scop imediat după căsătoria cu Narcis. Întrerupându-și studiile la momentul căsătoriei, s-a dedicat în întregime găsirii unui sens în noua configurație în care se găsea viața ei acum. Sensul acela era copilul, copilul era dorința… - Do-rin-ța… auzi, mami? Are șapte litere și se desparte în trei silabe. Tu știi ce înseamnă asta? Amândouă sunt cifre magice, puiul lui mama. Nu avea cum să nu mi se îndeplinească dorința, magică prin ea însăși. Hai la mama, puiule! Ești așteptat. Această retorică avea loc în camera special amenajată pentru viitorul membru al familiei. Cecilia primise cu câteva ore înainte marea veste: după șapte ani de tratamente și intervenții, femeia rămăsese însărcinată cu primul ei prunc. Acum stătea pe un scăunel în fața micului țarc și citea din nou povestea ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” plușaților din pătuț. Toată camera fusese mobilată într-una, zugrăvită și modificată în acei șapte ani de când cei doi se mutaseră în ”scorbura” cu pricina. Ajungând la finalul poveștii, femeia, ca niciodată, se opri pentru un moment. Basmul părea că are un final tare neinspirat, cu o moarte. Nu poți învăța copilul ce e moartea de când e mic, nu? Ce sens are? Și-așa e atât de departe de el că… va avea timp destul să afle de ea. În ciuda nodului ce i se puse-n gât, Cecilia continuă cu ultima parte a basmului mângâindu-se pe pântec… acest ritual al citirii poveștii, preferata ei, dură până în ziua nașterii. După ce născu era prea ocupată cu micuțul Bogdan pentru a-i mai citi povești, și-apoi el era așa de cuminte, aproape supus. Nu deranja cu nimic, nu plângea excesiv, mânca bine... Femeia-l hrănea atent, căci, născându-l la șapte luni și jumătate, se temea tare mult că nu va supraviețui. În slavona veche, Bogdan înseamnă ”darul lui Dumnezeu” și acesta fusese motivul principal pentru care părinții îl aleseseră pentru comoara lor. Basmul mai avea să revină la urechile copilului în clasa a VII - a, când o parte din semnificațiile sale fură învățate la limba și literatura română, dar, pentru un copil de 14 ani, așa cum era pe-atunci Bogdan, aceste lucruri nu rezonau, nu aveau de ce să se agațe. Bogdan surprinse, privind pe fereastra clasei, o tâlhărie ce se petrecea sub ochii săi. Profesoară tocmai explica simbolistica încărcată și intențiile autorului basmului când victima de afară fu înjunghiată de către hoț. Brusc, profesoara lovi cu palma masa la care era așezat copilul, distras într-atât de tare, încât micuțul avu senzația unei tăieturi groaznice în zona stomacului. Șocul fusese atât de puternic, încât profesoara fu nevoită să cheme asistenta școlii. Disperată, printre lacrimi, îi explică doamnei Irina, asistenta, în timp ce aceasta trata copilul, tot ce se întâmplase: - Tu știi în ce stare mă aduc ăștia dintr-a șaptea, nu? Toată pălăvrăgeala aia ce le-o îndrug la oră nu e tocmai ca să fiu plătită, e pentru că la un moment dat în viață chiar le va folosi! Hai, mă, Irina, zi și tu ceva! - Stai, domne, că de greșesc palparea și are apendicită nu te mai pot face eroină. Sst! Copilul interveni și el în discuție: - Ce sunt eroii, doamna profesoară? - Eroii sunt ăia care se dau rotunzi, așa ca tine, acum. Zi că nu te doare, te rog! - Nu zic, că mă doare încă. - Da, sigur… - Dar, totuși, ce sunt eroii? - Eroii sunt cei care n-au altă treabă decât să-și facă probleme în numele altora, na! Făt-Frumos cum a sfârșit? Mort pe treptele casei părintești, că i-a trebuie să umble lelea, ptiu, Doamne, că vorbesc și cu păcat acum… În ciuda exaltării exagerate a profesoarei și a durerilor lui Bogdan, asistenta nu descoperi nimic suspect și-l trimise acasă. Episodul dispăru din mintea băiatului ca și când nu ar fi existat. După 3 ani, Bogdan se îndrăgosti și el pentru prima oară de o fată mai mare cu șapte ani decât el. Gilda însemna totul pentru el. Semăna atât de mult cu maică-sa, încât de multe ori asemănarea îl șoca. Brunetă, mignonă, cu ochi albaștri și două alunițe distinctive pe față. Cei doi dăduseră unul peste celălalt din întâmplare, în parc, la locul lui preferat. De atunci, acel loc deveni ”al lor” și băiatul dădea tot mai rar pe acasă, transformându-se de la o zi la alta într-o persoană pe care părinții nu o mai cunoșteau. Din nefericire, totul dură numai o săptămână, după care, brusc, Gilda refuză să-l mai vadă. Băiatul nu se împăca cu absența fetei, deși, paradoxal, avea senzația că-i simte prezența la tot pasul, urmărindu-l din umbră și hăituindu-l ca pe o pradă. Într-o seară, Bogdan avu o criză, simțea cum sufletul nu i se mai coordonează cu corpul și cum viața i se scurge din el. Focul mocnit din sufletul său îl perpelea mai tare ca niciodată. În acea seară, sfârșit, i se confesă mamei: ”Mamă, eu nu trebuia să vin pe Pământ, așa-i? Eu nu am nici un sens aici!”. Cecilia îl privi siderată, dar nu putu să-i spună nici da, nici nu, pur și simplu nu-i ieșeau cuvintele. Cutremurată de confesiunea băiatului și de starea sa, plecă de acasă să caute ajutor la o bună prietenă. Femeia nu răspundea la telefon, iar în acea seară nici Narcis nu era acasă, ci trimis într-o delegație. Cecilia plecă cu inima îndoită spre locuința prietenei sale, ultima ei speranță. În acest timp, Bogdan privea pierdut în tavan, așteptând ceva ce nu mai venea odată… Brusc, mobilul începu să-i zbârnâie ușor. Nu-l mai folosise de câteva zile, abia mai dădu de el în camera dezordonată. Când privi ecranul, abia lizibil din cauza consumului aproape total al bateriei, văzu că are un mesaj de la Gilda. Îl deschise pe nerăsuflate și acesta suna succint: ”Te aștept la mine”. În acel moment, băiatul simți cum un curent îi străbătu corpul din creștet până-n tălpi. Se încălță rapid și ieși amețit din camera sa. Era slăbit, nu prea mai mâncase de ceva timp. Ca prin ceață zări ușa apartamentului, dădu să iasă și în prag îi apăru un băiat brunet cu trăsături angelice. Tânărul îi spuse: - Ești așteptat… În momentul următor, băiatul înfipse în pântecul lui Bogdan cuțitul de vânătoare pe care-l ținea în mână. Totul dură doar o secundă. Din pântecul băiatului țâșni un șiroi de sânge ce i se scurse pe adidașii albi… albul și roșul, roșul pe alb… sacrificiul pe puritate. Când Bogdan ridică privirea, nimeni nu mai era acolo, reuși să facă câțiva pași și se întinse de-a lungul pe scările din fața apartamentului său. După ceva timp apăru și Cecilia. Ajungând la etajul 7 al blocului , unde locuiau, observă pe scări o lumânare aprinsă a cărei ceară se scurgea și o revăzu, după mult timp, pe maică-sa, dna. Emilia, cu un batic negru pe cap. La vederea fiicei sale, bătrâna o luă în brațe. Era aproape de nerecunoscut, Ceciliei i se păru că s-a urâțit formidabil în ultimii ani. Femeia nu înțelegea nimic din tot ce vedea. Bătrâna, sărutând-o pe obraz, îi spuse: - Așa i-a fost scris, fata mea. În acel moment memoria Ceciliei se întoarse în urmă cu 24 ani și-și aminti momentul în care fuseseră alungați, ea și Narcis, de la casa mamei sale cu ocări și blesteme dintre care unul îi suna acum obsedant în minte: ”Să fiți blestemați și să n-aveți parte de copii!”. Cu ochii mari, Cecilia se îndepărtă de maică-sa. Doar lacrimile-i mai puteau curăța ultimele urme de sânge de pe scări. Acum înțelesese totul, dar era prea târziu. Complotul gospodinelor Mihai Batog-Bujeniță La cei treizeci şi cinci de ani ai săi domnul T era considerat un om normal, căsătorit, cu slujbă la stat şi perspective de a fi avansat. Şi, evident, plictisit până peste cap de toate aceste fericiri domestice! Adică, aşa cum bine ştim, perfect normal! În consecinţă, faptul că era îndrăgostit de Didina îi conferea oaza de linişte atât de necesară la această vârstă critică a bărbaţilor. Una dintre ele! O îngrijea cu devotament, o spăla, o şampona, o lustruia şi o parfuma în interior cu cele mai sofisticate arome cântându-i întotdeauna ceva tandru şi numai de ei înţeles. Iar astăzi, în această minunată zi de septembrie o privea cu şi mai multă adoraţie fiindcă noile huse, vişinii, din pluş, îi dădeau aerul unei regine la balul curţii. Mai era un motiv de fericire! Peste câteva minute urma să se întâlnească cu doamna R în piaţa de legume din orăşelul învecinat, una vestită pentru produsele de gen. Planul îl puseseră la punct împreună, deşi, trebuia să recunoască sincer, iniţiativa nu prea îi aparţinuse. Oricum, după vreo cincisprezece minute care i se păruseră un secol, domnul T se plimba printre tejghele părând foarte preocupat de preţul castraveţilor. Asta cu castraveţii fiind ceva subliminal, nedesluşit încă. Ochii însă o descoperiseră pe doamna R la numai câteva tarabe distanţă. Suplă, elegantă, îmbrăcată cu o rochie albastră cu buline şi părul blond legat în coadă de cal. Inima domnului T avea ritmul ploii pe acoperiş. Conform planului regiză o întâlnire întâmplătoare şi începu dialogul exersat de câteva zile: - Vaiii, sărut-mânaaa, dar ce mareee surprizăăă… Da, da, uite şi eu, mdee, la piaţă, pentru cele necesare… Da, desigur, nu mai întârzii mult… Dar îmi face o deosebită onoare să vă conduc cu maşina… etc… etc… Ştiţi povestea! Urmau să plece la un hotel romantic pe malul unui lac pentru a petrece acolo câteva ore de neuitat, apoi să se întoarcă acasă ca şi cum ar fi venit de la piaţă. Mai ales că doamna T locuia chiar la două blocuri distanţă de el. Nimic mai firesc, nimic suspect! Deci, planul perfect! Mai ales că doamna ducea deja în mână, cu desăvârşită graţie, o pungă cu ouă. O conduse la maşină, iar ea făcu oauuu, la vederea Didinei, ceea ce îl umplu de mândrie, puse punga cu ouă pe bancheta din spate şi, galant, deschise portiera larg admirând cum se poate urca o femeie frumoasă într-o maşină la fel. Cel mai posibil din întâmplare, doamna R, în timp ce urca în maşină, îi atinse uşor cu fundul partea din faţă a pantalonilor. Aceştia reacţionară imediat, iar inima domnului T adoptă ritmul potopului. Fugi ca un vrăbioi care a găsit o balegă cu seminţe să se urce la volan. Brusc, însă şi absolut inexplicabil, soarele intră în nori! Ridicând privirea constată că în faţa sa rânjea un munte negru, slinos, păros şi năduşit. Era doamna Marcela, vecina lor de la parter, o mahala- gioaică recunoscută, o bârfitoare şi o turnătoare exemplară! Inima domnului T intră în grevă, domnul scoase un scâncet, iar balena neagră miorlăi cu glas prefăcut: - Vaiii, dragă vecinicule, ce bine că te întâlnii, că iote, făcui neşte cumpărături şi me că întârzie autobuzul şi m-aşteaptă ai meiii cu masa… Mersi, dăn suflet! Abia acum observă domnul T că monstrul ducea într-o mână un curcan viu iar în cealaltă o paporniţă ceva mai încăpătoare decât renumita Casă a Poporului. Foarte degajată, gheonoaia deschise portbagajul cu o mişcare energică a foarte generosului ei fund, aruncă curcanul şi paporniţa înăuntru, buşi capota, cel mai probabil peste ficatul domnului T, îşi deschise portiera din spate şi se prăvăli pe banchetă. Scrâşnetul ouălor făcut scrob nu se auzi. Nici icnetul de durere al domnului T. dar nici umbra rău prevestitoare din frumoşii ochi albaştri ai doamnei R. Se auzea doar sporovăiala Ciumei Negre despre cum s-a tocmit ea cu hoţii de ţărani ca să ia ceapă la jumătate de preţ. Peste alt sfert de oră care i se păru un mileniu, domnul T deschise, la fel de galant, portiera doamnei R care se ridică cu buzele făcute aţă şi se duse să-şi recupereze ouăle. Primi însă doar constatarea destul de amuzată a Hidrei Păroase, precum că: - Io-ti-ti, na, că să sparseră ouălele ăştilea şi curseră p-acilea! În timp ce în inima domnului T se instala iarna nucleară, doamna R făcu o întoarcere destul de artistică, dat fiind contextul, şi plecă înjurând foarte plebeu. - Aşa-ţ’ trebe, dragă, dacă li iei pi toati rapandulili-n maşină, dădu Mama Zmeilor un verdict ferm! Hai, acasă! Inert, domnul T se supuse ordinului. - Mersi, te pup, rosti, la despărţire fiara apocaliptică holbând ochii şi ţuguindu-şi buzele într-un mod foarte semnificativ. Apoi dispăru în întunericul holului. Pentru ca să nu i se vadă lacrimile, domnul T rămase la volan. Apoi fugi la garaj, se schimbă, îşi luă trusele de curăţenie şi se puse pe treabă sperând să redea ceva din strălucirea acum cam terfelită a Didinei. Cu acest prilej constată că velurul este un bun absorbant al gălbenuşului de ou, dar şi faptul că bietul curcan avea nu numai diaree ci şi păduchi. Totuşi, aceste catastrofe trecuseră, absolut inimaginabil, în plan secund fiindcă acum nevoia de a reface legătura cu doamna R devenise prioritară. În zilele următoare făcu tot posibilul să o întâlnească însă îi fu imposibil, deşi o pândea seară de seară la intrarea în bloc. Abia joi seară o văzu urcând într-un Mercedes la volanul căruia se afla un domn cu figură de codoş bătrân. Iarna nucleară fu înlocuită cu pustiul atomic. Îşi propuse să devină poet oniric să descrie în versuri nemuritoare durerile iubirii trădate sau, şi mai bine, pamfletist, să-şi arunce vitriolul cuvintelor în ochii tuturor Dalilelor. Doar că, fiind un om cu bun simţ, îşi dădu seama că pentru el, un biet contabil, calea aceasta rămânea închisă. Totuşi, vineri, după program, luă o decizie. Una simplă, bărbătească! Intră în cel mai apropiat bar din cartier şi comandă o votcă. Constată destul de repede că aici erau oameni care îi ascultau cu atenţie necazurile, le povesteau pe ale lor, mult mai tragice, iar ceva mai târziu, s-au pus de nişte cântece de inimă albastră sub ochii plini de dispreţ ai barmanului. Dispreţ care se regăsea multiplicat în nota de plată. Însă, atunci când domnul T a achitat cu Golden card-ul său, ciumetele de barman a devenit brusc un admirator sincer: - Ohohoo, să ne trăiţi domnoo şi vă mai aşteptăm pă la noiii… A fost condus acasă de noii săi prieteni şi a intrat pe uşă fredonând: „puşca şi cureaua lată, ce bărbat eram odată”. Soţia sa, deloc impresionată de conotaţiile profund dramatice, ale poemului a profitat în mod scandalos de starea sa de confuzie şi l-a folosit îndelung, în toate felurile. Dimineaţă a ieşit din comă în aburii unei cafele aşezată pe noptieră. A zâmbit cleios dar a apucat să bea numai două înghiţituri, fiindcă diabolica sa consoartă a trecut din nou la torturile din noaptea trecută, torturi în care părea foarte expertă. Pe la prânz când liciorea o ciorbă de zarzavat rece avea o privire atât de tâmpă încât părea fericit. Seara a privit ecranul colorat al televizorului fără să înţeleagă nimic şi s-a opus unei noi runde de chin adormind în fotoliu. Duminică se simţea refăcut deşi mergea cam deşelat, prin urmare îşi luă treningul şi găleata de gunoi ca să facă util. Coborî cu atenţie pe scările cam unsuroase, iar la parter se trezi luat în braţe de Marcela. În vâltoarea evenimentelor uitase de ea. Acum mirosul de tocană cu ceapă al halatului îi anunţă decesul curcanului, spre fericirea lui, probabil. Gura cu miros de usturoi şi trăscău a Marcelei se lipi de a lui. Primi, înnebunit de spaimă, un sărut lung, pasional, cu limba. Constată destul de uimit, că Zmeoaica are o singură limbă. Când se simţi aproape de moartea prin sufocare Subcubusul se dezlipi de el şi-i şuieră în ureche: - Iubi, când mai mergi la piaţă, mă iei pă mine, nuuu… Că io pot să stau cât şi cum vrei, nu ca… Bă, te sparg, dacă mă fentezi! Abia la tomberon reuşi să vomite… Luni lucrurile intrară în normal, iar domnul T în zona misticului. Se gândea să facă un studiu aprofundat asupra căilor prin care Dumnezeu îl aduce pe bărbat pe căile virtuţii şi ale pocăinţei. Era, desigur, un bleg!
Se găseşte în mijlocul oraşului Soroca, la circă 160 km spre nord de Chişinău. În perioada medievală cetatea Soroca făcea parte dintr-un vast sistem defensiv al Moldovei, care includea: 4 cetăţi la Nistru, 2 cetăţi pe Dunăre şi 3 cetăţi în nordul ţării. În aşa fel, cu un adevărat "brâu de cetăţi din piatra", erau protejate hotarele ţării. Cetatea Soroca a fost construită la trecătoarea peste Nistru pe locul unor fortificaţii mai vechi. La 1499, din porunca Voievodului Ştefan cel Mare, este înălţată cetate pătrată din lemn pe locul fortăreţei genoveze Olihonia (Alciona). Între anii 1543-1546, în timpul domniei lui Petru Rareş, cetatea este rezidita din temelie de piatra, aşa cum vedem şi astăzi, adică rotundă cu diametrul de 37,5 m şi cu cinci bastioane egal depărtate între ele. Meşterii au pus la baza calculelor lor legea supremă a armoniei "secţiunea de aur", fapt care face cetatea unică printre mostrele de arhitectură defensivă din Europa. Cetatea Soroca mai este cunoscuta şi drept loc unde s-au întrunit oştirile moldovene sub conducerea celebrului om de stat Dimitrie Cantemir şi armatele ruseşti conduse de ţarul Petru I în timpul campaniei de la Prut împotriva ostaşilor turci în anul 1711. În cetate au mai fost: Bogdan Hmelniţchi, Timuş Hmelniţchi, Alexandru Suvorov s.a. Aşezarea Sorocii este menţionată pentru prima dată într-un document de la 1499. Data înălţării ei a fost determinată prin rezultatul săpăturilor arheologice. S-a constatat că anume Stefan cel Mare a poruncit să fie înălţată în faţa vadului peste Nistru, pe locul unei vechi fortăreţe genoveze Alciona, cetatea de lemn, înconjurată cu valuri din pământ, iar Petru Rareş a reconstruit-o din temelie, durând în piatră zidurile-i înalte. Multpătimitul şi jefuitul pământ al Sorocii a stat, după cum nota cronicarul Grigore Ureche, "în calea răutăţilor". Aceeaşi aşezare nepotrivită şi aceeaşi soartă o deplâng şi alţi doi cronicari ai istoriei neamului nostru, Miron Costin şi Ion Neculce. Caci anume asupra acestor locuri s-au abătut oştile cazacilor, tătarilor, leşilor, turcilor, câtă frunză şi iarbă, împinse de poftele nesăţioase de îmbogăţire, pustiitoare ca lăcustele, trecând prin foc şi sabie orice petec de pământ. Tătarii au trecut de nenumărate ori Nistrul anume prin vadul din dreptul Sorocii, spre a supune jafului şi prăpădului ţinutul şi aşezările din preajmă, în acea vreme apele Nistrului constituind hotarele de est ale Statului Moldovenesc. De la extremitatea de nord a frontierei şi până la mare, pe Nistru erau câteva vaduri de trecere. Cele de la Hotin şi Tighina erau apărate de garnizoanele cetăţilor cu aceleaşi nume. Pe când vadul de trecere de la Soroca rămânea expus primejdiei din partea invadatorilor străini şi a veneticilor de tot soiul. Tocmai în perioada respectivă peninsula Balcanica fusese cucerită şi supusă în întregime de către Imperiul Otoman. De aceea a şi pus la cale domnitorul Ştefan cel Mare înălţarea cetăţii la vadul de trecere de lângă Soroca, spre a întări frontierele de răsărit ale ţării şi a pune la adăpost poporul jefuit cu multă cruzime. Acea primă cetate pătrată de lemn, înconjurată de nişte fortificaţii de pământ, a fost construită într-un timp foarte scurt, iar în vremea domniei lui Petru Rareş, cam intre anii 1543-1546, meşterii moldoveni au durat zidurile înalte şi sigure de piatră de 15-20 metri, încununate de nişte creneluri, care mai stau şi până astăzi ca o coroana a demnităţii, profilată pe cerul albastru al vremurilor de pace. Cetatea Sorocăi are un plan circular cu diametrul de 37,5 metri, patru turnuri la fel circulare si un al cincilea turn pătrat la intrare. Turnurile sunt cu trei nivele, cu metereze şi nişte ambrazuri rotunde pentru tunuri. Grosimea zidurilor e de 3,5 metri si erau menite sa-i apere pe ostenii garnizoanei, paraclisul, încăperile şi ele în trei nivele, depozitele de armament şi provizii. E unicul monument de istorie şi artă medievală moldovenească, ce s-a păstrat integral, aşa cum a fost conceput de meşterii zidari. Făcând parte din sistemul defensiv şi fiind aşezată în zona frontierei de răsărit a tarii, cetatea a fost întărită în repetate rânduri, prin grija şi priceperea celor doi domnitori, astfel încât în faţa zidurilor trainice şi înalte s-au văzut siliţi să-şi potolească poftele nesăţioase şi să dea bir cu fugiţii şi tătarii, şi cazacii, şi turcii, şi leşii şi tot felul de hoarde cotropitoare. De parca proverbul "Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă" ar fi fost potrivit ca sfat şi avertisment anume pentru ei. Înălţarea cetăţii din piatră pe vremea domniei lui Petru Rareş e confirmată şi de Miron Costin, care notase cu pana de cronicar al adevărului istoric că anume pe timpul celei de a doua domnii a vrednicului domn al Moldovei şi urmaş al lui Ştefan cel Mare a şi fost săvârşită această muncă de reconstruire. În cunoscuta-i lucrare "Descrierea Moldovei", Dimitrie Cantemir susţine că "Ţinutul cel mai de preţ ce iaste pre malul Nistrului o bună bucată de cale, iaste ţinutul Sorocii. Scaunul lui iaste Soroca, ce se chema mai înainte Olihonia (adică Alciona -n.n), lângă Nistru supt deal, pe un şes, şi măcar că iaste mică, dar încât după vremea întru care s-a făcut, iaste foarte tari, cu zidu foarte ţeapăn, în patru unghiuri, apărat cu turnuri destul de înalte şi iaste zidit de bicase (cremene) care sunt în îndestulare pre dealurile de prin prejur). Şi fiindcă ea, de când s-au dat Bindiriul, iaste cetatea cea mai de frunte despre lesi, pentru aceea se orânduiesc de către domnie doi stăpânitori pentru apărarea ei". În timpul campaniei lui Petru I în Moldova (1711) garnizoana cetăţii Soroca şi apărătorii ei au respins cu vitejie atacurile numeroase şi masive ale turcilor şi au stat la datorie până la sosirea oştirilor împăratului Rusiei. Sorocenii conduşi de pârcălabii lor au purces în repetate rânduri la luptă de partea domnitorilor Moldovei. Aşa a fost şi la 1711, când l-au urmat pe Petru I până la Prut, întru susţinerea lui Dimitrie Cantemir. Lucrările de restaurare au profilat prin ani pe cerul istoriei noastre de veacuri una din cetăţile virtuţii şi demnităţii neamului nostru. Şi în răsărit de soare, şi în amurg, prin jariştea de stele, care întreţin în vatră focul veşnic al dăinuirii în timp şi în spaţiu, se înalţă deasupra capetelor, precum crucea lui Ştefan cel Mare deasupra creştinătăţii, steaua fără de moarte, luminând în stema frumoasei şi străbunei Moldove.
Yüklə 0,67 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
