România Republica Moldova Din cuprins
De Ionuţ Fintoiu şi Mariana Dobrin
Yüklə 0,67 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- POEZII DIN CASTELUL FERMECAT MUSAFIRUL NEPOFTIT
- Maria Niculescu
- Constantin-Nicolae Gavrilescu
- BALADA GHIULEŢULUI MOŢAT Mircea Coroş
- EU SUNT ŞEF! Dana Logigan
- Aurora Luchian
- Elena Vornicescu
De Ionuţ Fintoiu şi Mariana Dobrin Fără îndoială dansul folcloric românesc este una dintre cele mai preţioase bogăţii artistice ale lumii. Dansul folcloric dezvăluie într-o manieră sinceră şi directă aspiraţiile şi sentimentele oamenilor, el este strâns legat de viaţa şi istoria popoarelor, fiind însoţitor fidel al omului atât în momentele sale de bucurie cât şi în cele de mâhnire, el exprimă în acelaşi timp caracterul, temperamentul, forţa, agerimea, înţelepciunea şi umorul poporului. România poseda un foarte bogat şi complex tezaur folcloric. Dansurile populare româneşti cunoscute prin frumuseţea şi marea lor varietate, constituie acest tezaur alături de cântece, fabule, legende şi poezia populară. Deşi dansul popular românesc se manifesta într-o mare varietate de aspecte regionale, el prezintă totuşi caractere comune esenţiale care unesc toate formele de expresie coregrafica ale poporului român într-un stil naţional specific. Fiind o manifestare artistică a colectivităţii bazată pe tradiţie, dansul folcloric s-a dezvoltat fără încetare, s-a îmbogăţit prin contribuţia dansatorilor pasionaţi, care au transpus pe plan coregrafic, într-o maniera foarte expresivă, sentimentele şi aspiraţiile unei colectivităţi. Fiecare dansator are o tendinţă continuă de îmbogăţire, o dorinţă permanentă de a-şi exprima sentimente în forme şi motive coregrafice noi. Acesta este secretul puterii inepuizabile a creaţiei coregrafice populare. Dansul popular românesc s-a întrepătruns întotdeauna cu viaţa colectivităţii şi individului deoarece la fiecare ocazie care implică manifestarea unei stări afective, cântecul şi dansul au ocupat un rol de prim ordin. Asemenea ocazii sunt zilele de sărbătoare, distracţiile, târgurile, nedeile, sărbătorile legate de muncile agricole sau de păstorit, ceremoniile legate de munca şi de fertilitatea pământului si bineînţeles evenimentele importante ale vieţii: naşterea, logodna, căsătoria şi chiar moartea. În toate cazurile dansul nu este separat de muzică. Înainte de a fi acompaniat de instrumente s-a dansat în acompaniamentul cântecelor şi în ritmul bătăilor de palme sau cel obţinut prin instrumente de percuţie: sucitoare, dube, etc. Acest fel de a se dansa se mai întâlneşte astăzi în câteva dansuri de femei sau de bărbaţi, la origine vechi ritualuri. Caracterizându-se ca dans de colectivitate, cu execuţie unitară a mişcărilor ca şi prin caracterul, structura acestora, folclorul coregrafic românesc face parte din marea familie a dansurilor balcano-carpatice. În el se întâlneşte o mare bogăţie de ritmuri şi tempo-uri, de atitudini ale braţelor, îmbinându-se eleganţa mişcărilor lirice ale dansurilor de femei cu vitalitatea si virtuozitatea dansurilor bărbăteşti. O serie de elemente tehnice bine conturate determină un specific naţional foarte pronunţat. Preponderenţa unora sau altora din aceste elemente mai sus enumerate a dat naştere unei mari varietăţi de stiluri zonale cu un specific pronunţat, conferind personalitate zonelor folclorice distincte ce se întâlnesc în tot cuprinsul ţării. La această contribuie şi variata gamă a ţinutei braţelor în timpul dansului. La dansurile de grup se întâlnesc ţinuta de „horă", dansatorii prinzându-se de mâini cu braţele îndoite din cot şi ridicate la înălţimea umerilor, ţinuta de „sârbă" cu braţele sprijinite pe umerii partenerilor din dreapta şi stânga, ţinuta de „brâu", cu braţele prinse în cingătoarele partenerilor din dreapta şi stânga, ţinuta cu braţele încrucişate în faţa sau în spate, cu braţele formând un lanţ ridicat deasupra umerilor sau un lanţ de braţe coborâte. La dansurile de perechi varietatea apare şi mai pronunţată prin posibilităţile diferite în care partenerii se prind. Ne vom apleca mai atemt asupra horei care este un dans tradiţional din Romania ce reuneşte într-un cerc mare întreaga adunare. Dansatorii se ţin de mână, făcând trei paşi pe diagonală în faţă (stânga-dreapta-stânga), urmaţi de bataie cu dreptul, apoi în spate trei paşi (dreapta-stânga-dreapta), bataie cu stângul, totodată învârtind cercul, în principiu, invers sensului acelor ceasului. Participanţii cântă cu toţii versurile cântecului, fiind acompaniaţi de instrumentişti. Ţambalul, acordeonul, vioara, viola, contrabasul, saxofonul, trompeta sau chiar naiul sunt instrumente care acompaniează de obicei o horă. Hora este un dans popular cu variaţiuni coregrafice, destul de cunoscut şi la alte popoare balcanice.Se danseaza hora la nunţi sau la mari sărbatori populare. În vechime jocul popular sau hora satului era cel mai potrivit moment si cel mai aşteptat peste săptămână în care se putea afla noile veşti , se legau viitoarele căsătorii, se logodeau tinerii, se furau modele de costume populare se etalau bogăţiile .Hora a satului începea întotdeauna duminica după slujba de la biserică şi la ea era prezent tot satul „de la cel cu ţâţa-n gura păn’ la cel cu barba sură”(vorba bunici), .În tradiţia populară “ieşitul la horă” însemna trecerea în rândul fetelor şi flăcăilor a celor care împlineau vârsta cuvenită. De numele acestui dans se leagă şi expresia “dacă ai intrat în horă, trebuie să joci”, ceea ce înseamnă că un lucru început trebuie dus până la capăt. Nici aprecierea “s-a gătit de horă” nu este lipsită de semnificaţie, confirmând încă odată că hora nu este un eveniment oarecare, ci unul care oferă prilejul unei autentice manifestări de sărbătoare în viaţa comunităţii. Hora este elementul de legătura între cultul zeiţei-mamă, existent în societaţile matriarhale de la acea vreme şi cultul solar reprezentat prin forme circulare, hora fiind ea însăşi un cerc viu. Nu există nici o îndoială că acest dans a avut cândva un caracter magic şi un substrat mitologic. La aceste funcţii de celebrare a cultului solar şi de stimulare a forţelor roditoare ale gliei se mai adaugă marcarea veşnicei întoarceri din natură, etc. Bătăile cu piciorul în pământ reprezintă un gest magic de fertilizare a solului, întărit prin ridicarea braţelor semnificând creşterea plantelor şi prin strigăturile ce au avut cândva un rol de incantaţie magică. Hora românească rămâne dansul popular de căpătâi prin care oamenii fie îşi potolesc focul lăuntric fie îşi exprima imensa bucurie..! Hora cea mai cunoscuta este Hora Unirii.Ca orice dans folcloric, hora este strâns legata de viaţă şi istoria popoarelor, exprimând caracterul, temperamentul, forţa, agerimea, înţelepciunea şi umorul poporului. Cea mai spectaculoasă horă este hora căluşarilor. Repertoriul căluşarilor este vast şi de mare virtuozitate. Cred că nu e nimeni dintre noi să nu rămână cu răsuflarea tăiată când vedem dansul căluşarilor. Celebrul dans al căluşarilor a fost proclamat recent capodopera a patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii, în cadrul unei ceremonii organizate la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Nu puteam încheia succinta imagine a folclorului coregrafic românesc fără a arăta o particularitate deosebită care îl însoţeşte pe tot timpul desfăşurării sale, angrenându-l într-o manifestare sincretică de creaţie populară. Este vorba de însoţirea dansului cu creaţia poetica. În timpul dansului flăcăii şi fetele zic „strigături" a căror manieră interpretativă diferă de la o zonă la alta. În Moldova se strigă sacadat pe ritmul paşilor. În Oaş şi Maramureş, „ţipuriturile" se cântă în intonaţii interesante, specifice. În Transilvania de centru şi sud ca şi în ţara Crişurilor se desfăşoară adevărate dialoguri între fete şi băieţi, iar în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea aceste strigături au rolul de conducere a dansului prin anunţarea figurilor. Strigăturile conţin texte uneori lirice, de dragoste, alteori satirice sau umoristice, dar oricum ele nu lipsesc de la nici o manifestare coregrafica. HORA – autor Mariana Dobrin Rotundă ... ca o pâine caldă, Ca o coroană boreală, Pe toţi în bucurii îi scaldă Ea, hora tradiţională. Se joacă hora pe la noi Cum se juca şi de moşneni, Doi paşi în faţă şi-napoi, Întocmai ca la Cucuteni. O horă e cu drag jucată, Că cercul ei e o magie, Ca sorele se-nvârte roată, De-acolo prinde energie. Relicva de la vechii daci Arată-n horă şase fete, Trei cercuri, puse-n mod dibaci, Păstrează-a sacrului pecete. Un cerc de bază, ce uneşte Piciorele, el însemnează Pământul ce ne ocroteşte Şi rodu-i binecuvântează. Iar forţa care generează Fecunditate, dor de viaţă, E cercul ce îmbrăţişează, De talie semeţ se-agaţă. Şi forţa spiritului şade Pe cap, în cerc superior, Zeiţa-mamă şi naiade Veghează-n horă protector. Se ştie - cea mai sacră horă, Ce-adună mitul zeilor În incantaţia sonoră - E hora căluşarilor. Goblen realizat de Mariana Dobrin (reproducere după celebra lucrare “Hora de la Aninoasa” a lui Theodor Aman) 
POEZII DIN CASTELUL FERMECAT MUSAFIRUL NEPOFTIT 
Caterina Scarlet (membru USR) O gânganie mică-mică – Gândăcel? Muscă? Furnică? Avansa din papucei Spre burtică, tot mai sus, Căutându-şi (am dedus!) Sediu, casei dumneaei. A găsit pe la buric, O amenajare șic Şi, deşi avea dotare, Îşi dorea ceva mai mare; Traversă piept şi bărbie (Ştia bine geografie!), Sări gura-căpcăuna (Ce noroc că e doar una!), Dădu nas în nas cu... nasul, Întrebă cât e chiria, Bate suta, bate mia? Hotărât să-şi joace asul Ca pe ultimul atu, Nasul, nefiind dispus Să conceapă un refuz O primi cu... hap... hapciu! GĂINUŞA COTCODAC 
Maria Niculescu Găinuşa Cotcodac Are comportări aparte, Parcă a citit din carte Cum se prinde un gândac, Din pământul afânat Cum se scoate-o râmă groasă- Chiar sub prispa de la casă Râme, zeci, s-au adunat.. Cumpărată de la târg De bunica Niculina, Găinuşa cu pricina Îngrijită-a fost, cu sârg. Era cât un ghemuşor, Ca un bulgăre de aur, Pentru buna- un tezaur Ce-a crescut uşor, uşor..... Are ochişorii mici Iară penele roşcate, Nu-s, ca ea, multe-mbrăcate, O iubesc nepoţi, amici. Nu vă spun un lucru nou Dar bunica-i fericită- Găinuşa ei iubită Face, zilnic, câte-un ou. În ajun de Paşte Sfânt Strâns-a, buna, multe ouă- Peste nouă zeci şi nouă- Le roşi-va-n legământ. Un secret să vă mai spun, Găinuşa cea frumoasă Va cloci, noi pui să iasă, Să-i avem pân-la Crăciun. REÂNSUFLEŢIRE 
Silvia Gavrilov Azi în pod păpuşa veche Are parcă ochii goi Timpul meu fără oprire Mă poţi duce înapoi? Printre aţe de păianjeni Stau demult şi tot privesc Jucării fără speranţă Care nu îmi mai vorbesc Treci prin tainele apuse Vreau să mă mai pot juca Şi din podul casei mele Să mă uit la lumea mea. RÂNDUNICILE ŞI MOTANUL 
Elena Spiridon Ce observ la mine-n curte la ferestre dinspre vie? căuşe din lut făcute şi-un potop de veselie. E petrecere la soare, joacă-n horă mai cu zor rândunelele voioase; se întrec în cântul lor. După-o muncă tumultoasă, după timp de dor, proscris, simt din nou că sunt acasă; parcă zboară-n paradis. Printre spectatori , iau seamă că-i şi mândra primăvară, mulţumită de reclamă, promiţând viaţă uşoară. Lâng`-a lor mici edificii, unde doarme sfânta sevă, e motanul cu capricii; se pare că e în vervă. Îl observă…se adună… un vacarm s-aprinde iute; pe cotoiul în furtună n-are cine să-l ajute. Din blăniţa mătăsoasă, vor să facă perne mici. Măi, felină nemilosă, mai vrei pui de rândunici? PLOAIA 
Lăcrămioara Teodorescu Cineva s-a supărat Şi îndată-a aruncat Cu apa de sus din nori Că n-am fost ascultători Mă uit mirat pe fereastră, Toată bolta cea albastră, Este parcă din cenuşă Iar norii i-au pus mănuşă. Se strâmbă aşa de tare C-apar riduri până-n zare. Şi nu-s chiar obişnuite, Din foc zici c-au fost croite. Ceva însă mă uimeşte Tot pământul înfloreşte Şi se trezeşte la viaţă Când apa-i cade pe faţă. Florile sunt mai voioase Păsările curioase , Frunzele se-ntind la soare De cum trece mândra boare. Astfel griul se transform Într-un bleu care confirm Că ploaia se risipeşte Şi natura-ntinereşte Îndată pe cer apare Un brâu mare de culoare Îmi dau seama că doar bine Cel de sus vrea pentru mine Când ploaia ne-o dă în dar Să-I mulţumim aşadar. VESTITOR DE PRIMĂVARĂ 
Constantin-Nicolae Gavrilescu Dintr-un petec de zăpadă minunatul îngeraş, lasă ochiului să vadă un căpşor firav, gingaş. Vestitor de primăvară din zăpadă s-a ivit, face-o plecăciune iară, căci se ştie mult iubit. Spune-o datină străbună când apare ghiocelul, primăvara o să vină, iarna-şi lasă cojocelul. Şi mai spune c-a-venit să ne-aducă bucurie, pentru când e oferit cu tandreţe la femeie. BALADA GHIULEŢULUI MOŢAT Mircea Coroş Ghiuleț din Bărăgan, Cum poți sta închis de-un an, Fără ca să vrei să zbori Când deschid adeseori Ușa de la colivie..., Vrei să stai închis bădie ?? Sari mereu din băț în băț Și de zbor ai prins dezvăț ! ? Nu ne cânți că-ai gușa plină; Când te-ndeamnă-o Mădălină, Sari cu triluri s-o răsfeți..., Deci nu-ți place de băieți ! ? Când te rog să-mi zici și mie Câte-un tril de-al tău, bădie..., Ciripești ca vrăbioiul !!?? Că... te iau cu măturoiul ! Ești al naibii de moțat Stând pe leagăn cocoțat..., Ne ciupești de deget tare, Parcă n-ai avea mâncare ! ? Așa-ți aperi colivia ? Vreau să-ți curăț murdăria ! Ghiuleț din Bărăgan, Cântă-mi și-am să-ți dau un ban ! De nu, te vând la târg bădie, Te vând cu tot cu colivie ! EU SUNT ŞEF! Dana Logigan În curtea mea e zarvă mare Şi- ncerc s-arăt că sunt stăpân Peste căţei ce latră tare La curcile ce ies în drum. Am şi pisioi ce ling castroane, În ciuda câinilor ei fac, Iar caprele cu bărbi-zorzoane Sunt rele ca un pui de drac. Gâscanul gâgâie de foame, Cocoşul mi-ar sări în cap, Curcan fălos nevoie mare... Şi nu mai ştiu cum să-i împac. Zău că mi-s dragi toţi de prin curte, Dar tre’ să ştie : Eu sunt şef! Cu băţu-n mână le spun multe: Să nu mai facă zarvă când au chef!... POVESTEA UNUI GREIERAŞ 
Aurora Luchian Tremurând cumplit, de frig, Rotunjit ca un covrig, Trage un colţ peticit, Şi crede că-i învelit. Spatele îi este gol, Căpşorul micuţ, pe sol, Nu saltea, nici păturică, Şi e îngrozit de frică! "Dacă mor, vai, ce mă fac?! Sunt atâta de sărac, N-au cu ce să mă îmbrace, Toate rudele-s sărace!" Stomacul din nou îl doare, Crâncen, fără îndurare, Frigu-l suportă la spate, Dar cu foamea nu se poate! Se îmbrăcă, vrea să iasă, Cu trei zdreanţe, nu-i mai pasă!.. Răzbind cu greu prin grădină, Poposeşte la vecină. Se gândeşte, căci furnica, N-ar fi crudă, hărnicica, Să îl lase flămânzit, Şi de vifor biciuit. Bate la fereastra ei, Ea se răţoi: -Ce vrei? Iar cerşeşti? O vară-ntreagă, Ţi-am spus: "Hai la muncă, dragă!" Plecându-şi capul smerit, Rosteşte: -Sunt necăjit, Îndură-te vecinică, Doar o boabă, una mică!... Furnica-i ţinu morală, Dar văzând viscol afară, Că-i desculţ, c-o haină roasă, L-a poftit să intre-n casă. Cum să-i dea o boabă mică? I-a umplut o sacoşică, Şi o pătură pufoasă, Vedeţi cât e de miloasă? Greierul a şovăit, "O fi glumind..." s-a gândit. Însă l-a condus afară: -Ne vedem la primăvară! S-a dus greierul ca-n zbor, Prin vântul biciuitor. Iar la vară o să spună Lumii, că furnica-i bună. Si trec zilele în pace, Greieraşul, planuri face, Cum să fie chibzuit, Că-i tare nefericit! Va strânge cu spor, la vară, Boabe multe în cămară, Va da împrumut, cu sacii, Ori va ajuta săracii. ................................... Să îmi spună cineva, Greierul se va schimba? Dragi copii, eu zic că-n vară, Va cânta iar la chitară! POVEŞTI DIN CASTELUL FERMECAT ACUARELELE COPILARIEI ??? 
Elena Vornicescu Razele soarelui jucau hora pe pânza finisată cu nume de ,,Mama pâine albă coace”. Privesc atentă la lucrare şi un galben zglobiu îmi făcu din ochi ştrengăreşte. Mda... Acum şi acuarele am, şi pânză, atunci, însă... Nu ştia nimeni că sunt pictor. Zile întregi desenam ,,cai verzi pe pereţi” (vorba bunicului). Avea mătuşa Irina un şopron al cărui perete dădea în ograda noastră. Uite acela îmi era şevaletul. Desenam cu un tăciune de lemn ars, muiat în motorină , căci era mai de calitate în ale desenatului. Când terminam o lucrare, o chemam pe Maria, prietena mea, şi-i arătam. Ca să mă laude, îi dădeam din timp bomboane. Era fată pricepută, de fiecare dată rămânea încântată. Odată m-a întrebat: De ce nu desenezi pe pânză cu acuarele ? Ştia ea ce ştia, căci era deja şcolăriţă. Da... Bună idee. Pânză aveam, căci mama avea multe prosoape ţesute, pe care le ţinea în lada bunicului. Mai rău era cu acuarelele . De unde să le iau??? M-a ajutat tot Maria... cu un sfat. De Luni până Vineri am adunat toţi nasturii de toate culorile, pe care i-am găsit în gospodărie. Cei mai frumoşi erau nasturii galbeni de la rochia de fată mare a bunicii . Urma sa vină Sâmbăta , când mama cocea. Maria mi-a spus că după ce mama va da în cuptor şi va pune gurarul , să-l iau şi să pun cele 2 tăvălii lungi cu nasturi coloraţi. In cuptor ei se vor înmuia şi voi avea acuarele din cele mai frumoase. Zis şi făcut. O oră de aşteptare îmi păru un an. Pânza era deja pregătită, şi pensula la fel. Da ce mai pensulă... O frumuseţe. Ce-i drept, de Miercuri până Sâmbătă, tot umbla gânsacul nostru cu aripa lăsată în jos de durere, în schimb... pensulă de toată frumuseţea. În sfârşit a trecut ora. Mă apropii fericită de cuptor şi... O, Doamne, nici urmă de culori! Totul era negru: şi hornul cuptorului, şi tavanul, pe care mama îl văruise cu o zi înainte, ca să miroase a proaspăt, şi chiar... pâinea. Am stat multă vreme sub peretele şopronului cu gândul la ,,Mama pâine neagră coace”, până a venit bunicul şi mi-a zis: - Lasă, nepoţico, că-ţi dau eu nişte bani să-ţi cumperi culori de apă. De-ar fi ştiut sărmanul că avea să rămână fără prosoape... În seara aceea era tristă ograda noastră. Numai eu mă bucuram în suflet că voi avea acuarele adevărate si ... porcii, că vor mânca o săptămână pâine coaptă la cuptor.
- Biet copil, m-ai minunat atât de mult, încât vreau să îţi îndeplinesc o dorinţă. Ioni nu stătu mult pe gânduri şi îi răspunse, plecându-şi capul: - O mare dorinţă am şi eu, părinte, să îmi dai mâna fetei tale… Popa înlemni. La asemenea răspuns nici că se aşteptase. Se înroşi la faţă şi îl apostrofă pe Ioni, cu un glas agitat: - Păi bine măi, săracule! Eu vreau să îţi fac un bine, iar tu vrei să îmi iei şi pielea de pe mine?! Păi crezi tu că mi-aş putea da, eu, mândreţea de fată pe mâna unui ţăran care nu ştie decât să mănânce mămăligă cu ceapă?!... Boierul, care stătea la câţiva paşi distanţă, îl privi pe popă cu aroganţă. Nu-l înghiţea de câţiva ani buni şi mereu încerca să arate lumii din sat cât de amarnic la suflet este popa şi cât de bun la suflet este el, bietul boier. O fi având el acareturi şi bogăţii, dar mereu a ştiut să dea, în zile grele, celor din sat, ba nişte mălai, ba nişte făina, ba nişte vite mici, de tăiere... Ei, se ştie că nu prea era carne pe ele... Dar şi oasele alea cu piele erau bune pentru cei sărmani, iar faina cu gărgăriţe… he he, păi ei abia pupau aşa ceva în zilele de Paşti sau de Crăciun. Boierul nu gândi mult şi, cu pieptul bombat înainte, veni lângă popă şi lângă Ioni. Îşi subţie buzele şi începu să vorbească, ştiţi, cu glas de sfânt: - Oare ce este averea pe lângă un suflet atât de minunat, aşa cum îl are acest copil năpăstuit? Oare ce vină are el că nu are casă mare şi pământuri bogate? Eu sunt sigur că mi-aş dori un ginere atât de voinic, de harnic şi de isprăvit... !Popa îl privi pe boier, cu gura căscată şi îl întrebă răspicat: - Ai fi tu în stare să îl iei pe Ioni de ginere? - Bineînţeles că da! răspunse mândru nevoie mare boierul. - Ha ha ha, păi dacă tu ai fi în stare să-l iei de ginere, mă jur că îţi dau fata, cu jumătate din averea mea pentru fiul tău cel mare!Boierul îşi ridică sprâncenele, se încruntă, apoi răspunse, zâmbind şi satisfăcut: - Atunci ar fi bine, cuscre, să ne pregătim de o nuntă dublă. Hai, viteazule, continuă el privindu-l pe Ioni, să mergem acasă, ca să-ţi croim haine alese. Vom face o nuntă mare, care să ţină nouă zile şi nouă nopţi, aşa cum nu s-a mai pomenit!... Şi, zicând asta, boierul urcă în caleaşca lui. Ioni îl urmă fermecat. Uită de fata popii, auzise el că fata boierului era şi mai frumoasă, dar o ţinea închisă în casă, de frică să nu i-o fure careva şi încercând să facă o căsătorie cât mai bună, mândru de frumuseţea ei. Popa rămase necăjit în mijlocul străzii. Păi şi-a dat fata pe mâna celui mai mare duşman?! De unde era să ştie că boierul îl va lua de ginere pe pârlitul ăla. I-a mai promis şi jumătate din avere! Unde o fi Dumnezeu? Toată ziua I se roagă şi uite cu ce îl răsplăteşte… Popa plecă agale spre casa parohială. Lumea, în jur, se veselea şi se pregătea de ospăţul cel mare. În pragul casei îl aştepta preoteasa, cu mâinile în şolduri şi cu ochii de pajură. Popa se făcu mic, dar tot nu reuşi să intre în pământ sau să se ascundă de nevastă, într-un nor... Acesteia i se făcu milă şi îi zise cu glas blând: - Lasă, bărbate, că e mai bine să se căsătorească Lenuţa noastră cu băiatul boierului decât cu Ioni. Şi de avere, până la urmă o dai ei, să aibă casă frumoasă şi viaţă aleasă. Hai, că toată viaţa ai strâns ca un avar! Pentru cine dacă nu pentru copilul tău? Popa o privi atent şi îşi zise: a naibii muiere mi-am mai luat şi eu. Niciodată n-am priceput ce spune, dar e bine totuşi că e gospodină şi nu m-a făcut de râs în sat. Uite aşa potrivi, Dumnezeu, în acea zi, lucrurile. Ioni se alese cu o mândreţe de fată. Popa şi boierul satului s-au încuscrit. Lumea din sat avea încă un motiv de sărbătoare, chiar dacă merindele de pe masa s-au dovedit a fi făcute din făină cu gărgăriţe şi carne stricată… Păi când mai mâncau ei aşa ceva? Popa… parcă îşi mai revenise şi chiar părea fericit. Nu ştia cum să-şi mai laude odrasla în faţa boierului. - Să ştii boierule, îi zise popa într-un târziu, că ne-a fost dat să ne încuscrim. Uite ce bine se mai potrivesc copiii noştri! Zici că-s făcuţi unul pentru celălalt. Pereche mai frumoasă nici că se mai află prin împrejurimi. Ioni, care stătea la doi paşi distanţă, se apropie de cei doi şi, fără să mai aştepte răspunsul socrului, îi spuse popii în doi pieri: - Pereche mai frumoasă n-o mai fi prin împrejurimi, că-s eu mai perpelit, dar nevastă frumoasă ca a mea cu siguranţă n-a văzut lumea nici pe o rază de zece sate împrejur. - Ce vrei să spui Ioni, se auzi vocea Lenuţei, fata popii. - Că-s norocos, Lenuţă! M-am procopsit cu nevastă frumoasă şi cu o cumnată la fel de fermecată! Fata popii nu păru foarte mulţumită de acest răspuns şi se vedea pe faţa ei că încerca să găsească nişte cuvinte alese, care să demonstreze lumii întregi că Ioni încă o mai place. Parcă ghicindu-i gândurile, Irina, fata boierului, se apropie şi, luându-l de braţ pe Ioni, îi zise pe un ton vesel: - Hai Ioni, că mi-ai promis o învârtită şi uite că stau pe loc, de când a început lumea să joace în horă! - Ei, mă iartă tătâne, mă iartă părinte, zise Ioni, privind către boier şi popă, dar plăcerile nevestei mi-s pe primul loc. Nu de alta, dar vreau copii frumoşi şi sănătoşi! Ioni şi Irina s-au îndreptat, veseli, către lumea care juca în horă, iar Lenuţa începu să îşi caute cu privirea proaspătul soţ. Popa şi boierul parcă asta şi aşteptau. S-au aşezat într-un colţ de masă şi, cu feţe serioase, începură să pună ţara la cale fără să observe cum veneau tăvile cu mâncăruri şi vinul din butoaie. Începu dansul miresei, toată lumea ardea de veselie. Începu un joc îndrăcit şi Ioni se trezi dansând cu fata popii. Petrea Trifu, vestitul lăutar, dădu cimpoiul fiului său, ca să meargă muzica mai departe şi, având necaz pe popă, fiindcă Ioni era nepotul lui, începu o strigătură: - Fata popii, haiduceasă, voia să-i fie mireasă, dar Ioni, dintr-o bucată, se-nsură, cu-a ei... cumnată... Fără să mai stea pe gânduri, Vlase, un verişor de-al doilea de-al lui Ioni, îi răspunse cu altă strigătură: - Şi-astfel popii cel hapsân, îi tot creşte-n barba, fân... şi face, la gură, spume, că-i de râs, la multă lume!?... Boierul părea să nu fi auzit nimic. Popa îşi ciuli urechile din colţul întunecat al mesei apoi dispăru, ruşinat, din peisaj…Cel mai pricopsit, dintre toţi, rămase Ioni. Făcu doi feţi-frumoşi, de mai mare dragul, cu nevastă-sa. Puse mâna pe o parte din pământul boierului şi îi înmulţi averea. În timp, văzând acest lucru, îl îndrăgi şi boierul şi toată lumea din sat uită de Ioni cel sărac, ce ştia doar gustul de mămăligă cu ceapă… Yüklə 0,67 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
