România Republica Moldova Din cuprins

Stimată Doamnă Ana Blandiana, ştiu că veniţi des la Chişinău. Aţi avut câteva întâlniri cu basarabenii chiar şi în primăvara anului 2012. Ce vă atrage încoace? 

-Din păcate ,nu vin nici pe departe atât de des pe cât aş vrea . Mă simt chiar vinovată că nu reuşesc să fiu mai des prezentă în lumea culturală a Republicii Moldova, iar acest sentiment nu este doar pentru mine însămi, ci pentru intelectualii din România în general. Cred că viaţa culturală din două ţări gemene ar trebui să fie  mai împletită, mai legată prin evenimente şi manifestări comune, festivaluri de poezie, turnee teatrale, expoziţii. Cultura ar trebui să fie liantul care să ne ţină aproape unii de alţii, suplinind şi locul altor legături de nerealizat încă. După cum presa,  politică şi culturală, din cele două ţări, ar trebui să se difuzeze reciproc, pentru a asigura o continuă  cunoaştere a evenimentelor la zi, pentru a evolua astfel împreună.

-Urmăriţi viaţa literară din R. Moldova? Dacă aţi cunoscut la Chişinău tineri poeţi sau prozatori, ce aţi vrut să le spuneţi, dar nu aţi reuşit?

-Nu-i cunosc, din păcate, decât pe scriitorii basarabeni care publică în revistele şi editurile din România şi pe care îi întâlnesc în cadrul evenimentelor literare din ţară, dar mi-ar plăcea   să ne cunoaştem mai bine, nu numai prin cărţile noastre ,ci şi prin întâlniri şi dezbateri de idei, printr-un dialog real care să asigure analiza şi informarea reciprocă,realizând, în acelaşi timp, un climat de efervescenţă intelectuală şi implicarea intelectualilor în viaţa publică, transformarea lor în adevăraţi lideri de opinie.

-La Chişinău, continuă polemicile între două tabere de scriitori. Tinerii, care  se consideră, modernişti, încearcă să-i ,,dea  jos” pe înaintaşii lor, tradiţionaliştii. S-o fi întâmplând aşa ceva şi la Bucureşti?

-Nu cred că e vorba de două tabere de scriitori, precum nu ştiu dacă această titulatură are şi subtexte politice. Cunosc revista ,,Contrafort” şi, dacă e vorba ,după cum intuiesc, de această stare de spirit, mi se pare important că revistele tinerilor din Republica Moldova au devenit sincrone cu cele din România. Este evident că nu putem vorbi de o adevărată unire spirituală, decât în măsura în care suntem egali. Situaţia se repetă exact ca în Ardeal, după Primul Război Mondial. Atât timp cât se vorbea numai de literatura Ardealului, nu s-a produs nicio integrare, iar în momentul în care Blaga şi Rebreanu au apărut ca mari scriitori , nu s-a mai vorbit aparte despre Ardeal şi despre vechiul regat. Problema este să discutăm ca între egali, iar asta se întâmplă cu adevărat la nivelul generaţiilor tinere, care  n-au sesizat despărţirea şi s-au format în ideea că este vorba de una şi aceeaşi cultură.

-Care este pentru Dumneavoastră cel mai frumos loc în spaţiul românesc? 

-Subcarpaţii, din Bucovina până în Mehedinţi. 

-Spuneaţi că, atunci când vă amintiţi de copilărie, îl vedeţi, mai întâi, pe tatăl Dumneavoastră. De ce se întâmplă asta?

-Pentru că tata a fost o puternică determinantă prezenţă a copilăriei mele şi atunci când îmi era alături, ca exemplu şi ca model, dar mai ales atunci când lipsea (de-a lungul copilăriei mele a fost întemniţat în mai multe rânduri de regimul comunist) şi se transforma prin absenţă într-un adevărat personaj mitic. Principalele evenimente ale copilăriei mele au fost arestările lui şi întoarcerile lui din închisoare, la început de neînţeles. Apoi cuprinse într-un mister dramatic care ,dacă mă gândesc bine, s-a modificat cu timpul în misterul poeziei.

-Tatăl Dumneavoastră era cunoscutul preot Gheorghe Coman. De ce nu aţi semnat versurile cu numele Ana Coman, dar aţi ales pseudonimul Ana Blandiana?

-Numele meu  din acte este Otilia Valeria Coman, după căsătorie – Rusan. Ana nu este decât o rimă la Blandiana (numele satului Mamei), care a  devenit numele sub care am publicat atunci când Tata fiind închis, nu aş fi putut publica cu adevăratul meu nume. Apoi, cu timpul, pseudonimul literar a devenit adevăratul meu  nume.

-Vă amintiţi prima poezie pe care aţi scris-o? Ce sentimente v-au făcut să porniţi pe calea ,,culegătorilor de îngeri”, căci poetul e un ,,culegător de îngeri”, nu? 

-Am început să scriu foarte devreme , înainte de a merge la şcoală,şi am scris în copilărie şi adolescenţă sub influenţa tuturor poeţilor pe care îi descopeream. Am semănat rând pe rând cu toţi poeţii pe care i-am iubit, până când am ajuns să semăn doar cu mine însumi. ,,La cules de îngeri” este titlul unei culegeri  de poeme care mi-a apărut la Editura ,,Litera” din Chişinău şi la care ţin foarte mult. 

-Cum s-a întâmplat că vi s-a lansat faima de poet interzis înainte de a deveni cunoscută în viaţa literară de la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut? 

-Dar am fost interzisă de câteva ori . Prima dată –pe când eram elevă şi am publicat două poezii o profesoară din Oradea a scris tuturor revistelor din ţară că sunt fiică de duşman al poporului şi nu trebuie să mă publice. N-am avut acces la reviste  timp de patru ani. S-a întâmplat ca-n vorba străbunilor: tot răul e spre bine. Am devenit cunoscută ca scriitor interzis înainte de a fi cunoscută ca scriitor, deoarece puţini citiseră cele două poezii publicate în „Tribuna”. În momentul în care am redebutat la ,,Contemporanul”, toată lumea a ştiut că asta-i ,,fetiţa  aia interzisă”. Reapariţia  mea s-a datorat lui George Ivaşcu, directorul de atunci al ,,Contemporanului”, care a trecut peste interdicţie. 

Altă dată am fost interzisă în 1985, pentru nişte poezii publicate în revista ,,Amfitrion”, suspendată şi ea atunci. A fost dată afară toată conducerea redacţiei. Iar poeziile mele erau multiplicate în  ,,samizdat”, se traduceau în majoritatea limbilor de pe glob. În străinătate se făceau numeroase proteste în susţinerea mea. Ceauşescu mai avea o imagine în Apus şi încerca să şi-o salveze. A cedat în urma unei liste de semnături organizate de scriitori şi universitari italieni .

-Doamnă Poetă, învăţătoarea Dumneavoastră a fost o basarabeancă. Care e cea mai frumoasă amintire despre ea?

-Doamna Tamara Stamatiu era o femeie foarte frumoasă. A fost primul motiv pentru care am iubit-o – copiii au o atracţie magică spre frumuseţe. NU ştiu dacă pe vremea aceea exista programă şcolară, dar ea ne citea la încheierea orelor în fiecare zi din Eminescu. Sunt poezii eminesciene pe care şi acum le aud cu glasul ei. Şi mai ţin minte cât de mândră am fost atunci când, la sfârşitul clasei întâi, la un fel de examen la care asistau şi părinţii, am făcut o corectură (era scris pe tablă miere fără i şi eu am spus deosebirea dintre numele fructului şi produsul albinilor), iar Doamna Invăţătoare a spus: ,,Uitaţi-vă la ea, cât e de mică, nimic nu-i scapă”. Nu-mi amintesc să mă fi bucurat vreodată de un succes internaţional mai mare.

A fost cel mai mare premiu  pe care l-am primit, dovadă că nu l-am uitat niciodată.

-O basarabeancă v-a învăţat în clasele primare să vorbiţi şi să scrieţi corect româneşte?

-Da. Şi nu văd o dovadă mai grăitoare că basarabenii sunt români, decât faptul că eu, o scriitoare , am învăţat să scriu româneşte  de la o moldoveancă din stânga Prutului. Am scris într-o carte editată de francezi despre istoria basarabenilor refugiaţi după război la Oradea. Mi-a plăcut  că basarabenii au fost şi rămân mult mai credincioşi decât ardelenii. Venită la Chişinău  după zilele de Paşti, am observat că foarte multă lume mă salută cu Hristos a înviat! În România se spune numai în Noaptea Învierii şi în zilele de Pasti. În copilăria mea, şi eu şi părinţii mei  spuneam  Hristos a înviat până la Înălţarea Domnului, dar între timp s-a uitat…

-Memorialul victemelor regimului comunist de la Sighetul Marmaţiei este un proiect al Dumneavoastre. Cum pot să ajungă acolo şi tineri  din Republica Moldova?

-Ei trebuie să caute pe site-ul Memorialului  www.memorialsighet.ro anunţul temei concursului  de admitere la Şcoala de Vară. Această temă  este anunţată de obicei în februarie. Concursul constă dintr-un eseu pe tema respectivă. Au fost ani  cu mulţi participanţi din Republica Moldova. Pot să vă spun  că de fiecare dată, ei s-au dovedit extrem de serioşi şi de interesaţi. De altfel, la Şcoala de vară  de la Sighet participă mulţi conferenţiari din Basarabia, istorici cunoscuţi, scriitori, lideri de opinie. 

-Parafrazând denumirea unei cărţi de-a Dumneavoastră, o să vă întreb: cum credeţi, care este călcâiul vulnerabil al neamului nostru? 

-Insuficienta capacitate  de solidarizare, faptul că, în loc să ne sprijinim, noi ne subminăm unul pe altul. Dacă ar depinde de mine, aş introduce în şcolile româneşti ore de solidaritate. 

-Aveţi un îndemn pentru tinerii care vor să trăiască zbuciumul unei vieţi de scriitor? 

-Să nu uite nicio clipă să fie ei înşişi, adică să treacă prin propria conştiinţă critică tot ce îi înconjoară, tot ce iubesc, tot ce îi agresează. Să gândească totul cu propriul  lor cap.   

 

                                                 Pentru  revista ,,Negru pe alb”

                                                de la Gheorghe Budeanu , Membru al USM

Metafora sacrului

în lirica lui Grigore Vieru
de Petru Botezatu

(membru USM)

Referindu-se la sacralitate ca la o trăsătură definitorie a ființei umane din toate timpurile, Mircea Eliade afirma în Sacrul și profanul că evoluţia omului nu poate anula totalmente caracterul său religios, existenţa sa în planul sacrului: „Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viaţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul religios. Până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii” [1, pag. 20], întrucât, susține marele istoric al religiilor în Nostalgia originilor, „sacrul” este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi „religios” [2, pag. 6].

Pornind de la această aserțiune și în special de la ideea că însăși existența umană poate fi echivalată cu ființarea în spațiul sacrului, putem afirma că poezia lui Grigore Vieru se plasează, explicit sau implicit, pe dimensiunea comunicării omului cu Divinitatea, a căutării și a regăsirii sinelui prin raportarea condiției umane efemere la cea a dăinuirii veșnice, dincolo de spațiu și de timp, a Dumnezeirii.

Într-o perioadă în care religiozitatea omului, inclusiv a românului născut creștin, era amenințată de un regim care proclamase ateismul ca politică oficială, care introdusese cursul de Ateism științific în universități pentru a-i convinge pe studenți de „absurditatea” ideii de Dumnezeu și pentru a-i transforma pe aceștia în instrumente propagandistice care să „lumineze” masele „înapoiate”, ce nu se puteau debarasa încă de valorile naționale creștin-ortodoxe milenare[1], Grigore Vieru este poetul care Îl „adună” pe Dumnezeu din toate cele care îi însuflețesc condeiul înmuiat de-a dreptul în suferința prigonitului său popor: Din toate ne privește ochiul Său cel bun – / Din stea, din flori și din izvor. /Mi-i dor de Cel pe care din toate mi-l adun, / De El mi-i dor, de El mi-i dor: / De Cel pe care, sfânt, din toate mi-l adun (Cântare Domnului).

În poezia Autobiografică din volumul Numele tău, apărut în 1968, mama capătă, în condițiile unei singurătăți apăsătoare, a unei stări bacoviene generate de stihiile naturii și ale istoriei (Prea singuri eram în casă / Ploi cu grindină când bat), imaginea isusiacă a unui mijlocitor între copilul ei și Dumnezeu (Mama mea viața-ntreagă, / Stând la masă, ea și eu, / Se așeza între mine / Și Preabunul Dumnezeu). Intensitatea și imensitatea credinței în Dumnezeu a măicuței din casa „văduvă și tristă / De pe margine de Prut” face posibil un miraculos transfer imagologic prin care chipul de pe icoană al Mântuitorului se reflectă în ochii uzi de-atâtă suferință ai mamei poetului (Oh, și crede-așa într-Însul, / Că în ochii ei cei uzi / Chipul ei de pe icoană / Se arată și-L auzi). Motivul mamei devine, aici, o metaforă prin care se substituie, de fapt, imaginea bisericii prigonite de regimul comunist, iar mesajul pe care îl putem desprinde din această imagine este unul profund și răscolitor totodată: chiar dacă regimul comunist a reușit într-o măsură oarecare să alunge oamenii din biserică, acesta nu a putut niciodată să alunge biserica din sufletele bunilor creștini și din ochii lor înlăcrimați, pentru că suferința, dincolo de faptul că este un „rod al păcatului” este, în același timp, și un mijloc prin care se dovedește slava lui Dumnezeu [2, pag. 33]. Substanța poetică religioasă a lui Grigore Vieru se constituie cu siguranță din dubla relație a românilor basarabeni cu suferința: pe de o parte, suferința noastră a fost un rezultat al ocupației ruse, iar pe de alta – ea a generat puterea de lupta și de a reveni la valorile noastre naționale și la adevărul istoric pe care dușmanii acestui popor au încercat să-l ascundă și să-l denatureze timp îndelungat. Suferința a fost cea care, oximoronic vorbind, ne-a omorât și ne-a înviat, fiindcă, așa cum susține Monahul Moise Aghioritul în cartea Suferința spre sfințenie, „Suferința ne ajută să ne cunoaștem adâncurile noastre. Suferința ne ajută însă să renaștem, să revedem lumea, să iubim. Când suferi, nu te preocupi de cele inutile, te limitiezi în mod voit, te aduni, problematizezi” [3, pag. 50]. Ultimele versuri ale poeziei sus-citate (Și eu țin atât la mama / Că nicicând nu îndrăznesc / Dumnezeul din privire / Să mă vâr să-l mâzgălesc) constituie în același timp o mărturisire, un îndemn și o avertizare. O mărturisire de credință a eului liric, un îndemn pentru cititori și o avertizare pentru detractorii Bisericii și ai lui Dumnezeu. În condițiile în care sfintele lăcașe erau distruse sau transformate în depozite, ochii plini de pioșenie ai bătrânilor deveneau altare păstrătoare ale sfintei credințe, iar a îndrăzni să „măzgălești” esența purificatoare a lor înseamnă a-L blasfemia pe Dumnezeu Însuși.

Fiind unul dintre corifeii Mișcării de Renaștere Națională a românilor din Basarabia, Grigore Vieru înțelege că revenirea la valorile noastre autohtone și autentice ar fi imposibilă fără a-L (re)primi pe Dumnezeu în sufletul neamului. Astfel, în arhicunoscutul cântec Reaprindeți candela, îndemnul poetului, exprimat chiar în titlul poeziei, este unul concludent:  imperativul redeșteptării era, în primul rând, revenirea la datinile noastre strămoșești, la icoanele și la busuiocul care au vegheat dintotdeauna soarta acestui popor: Reaprindeți candela-n căscioare / Lângă buuiocul cel mereu - / Degerat la mâini și la picioare, / Se întoarce-acasă Dumnezeu. Divinitatea devine, în poezia lui Grigore Vieru, imaginea metaforică a poporului oprimat, deportat în ținuturile de gheață ale Siberiei. Întrebarea retorică din cea de a doua strofă a poemului (Doamne, cel din slăvile creștine / Ce păcate oare-ai săvârșit, / Că te-au dus acolo și pe Tine - / În Siberii fără de sfârșit?!) accentuează cruzimea cu care comuniștii – instrumente ale Diavolului pe pământ – au acționat întru nimicirea poporului român și a lui Dumnzeu, de o parte și de cealaltă a Prutului. Scopul lor era, așa cum se arată în cartea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă – distrugerea țărilor și a Bisericii și înlocuirea acestora cu o mașinărie marxist-leninistă mondială: „Vor dispărea țările, căci va fi o unică ordine mondială. Va dispărea Biserica, fiind înlocuită de știința marxistă. Conștiințele vor fi formate de puterea centrală. Va exista o singură idee, o singură orânduire, o singură putere, un singur popor [4, pag. 21]. Totuși, Grigore Vieru nu uită că un atribut important al iubirii divine este nu este răzbunarea, ci iertarea celor care au păcătuit, iar refrenul acestui cântec constituie, de fapt, expresia iubirii absolute, singura capabilă să genereze iertare pentru cei care au pus la cale distrugerea ființei naționale a românilor basarabeni: Toate le ierți, / Doamne de Sus, / Cu blândețe măreață. / Chiar și pe cei / Care te-au dus / În Siberii de gheață. Iertarea însă nu trebuie să însemne în niciun caz și sub nicio formă și uitare, adevăr pe care îl deducem din întreaga activitate și creație a lui Grigore Vieru, pentru că, susține poetul în două dintre aforismele sale pline de înțelepciune, „iertarea în iubire este unul din darurile care se potrivește mai mult pentru Dumnezeu”, iar „patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă”.

Religiozitatea liricii lui Grigore Vieru reiese și din toposurile creației sale. Două dintre coordonatele spațio-temporale ale poeziei vierene, încărcate cu semnificații mitice, arhetipale sunt casa părintească și duminica. Aceste cronotopuri, care se află într-o strânsă legătură în mai multe texte poetice vierene, plăzmuiesc un spațiu al ființării hristocentrice, întrucât duminica este, prin excelență, ziua în care românii își îndreaptă gândurile și simțirea spre jerfta pe care și-a asumat-o Mântuitorul. „Acasă”, spune poetul în poezia Casa părintească,„dacă nu ești alb de ninsoare / Ești alb de duminică. În acest spațiu alb de duminică imaginea mamei ocupă o poziție centrală, conturându-se în cele două ipostaze ale sale: umană, de femeie văduvă, nevoită să înfrunte intemperiile vremii, și celest-astrală [5], sau, așa cum consideră Mihai Cimpoi, „mama ca substitut al eternității, ridicând tot ce există pe fața pământului la o semnificație sacră. [...] Eternitatea ca atare, cu întinsurile ei infinite și reci, capătă un reflex uman prin fiorul matern care-o străbate: :/i>Nemărginire de cer. / Stele de aur. / Există un singur drum: / Cel al miresmei de laur. // O dulce căldură de sus / Curge prin noapte / Eu cred că sunt undeva / Și două stele de lapte>”[6, pag. 49].

În poezia de factură religioasă a lui Grigore Vieru putem identifica și un scop catehetic, adică de instruire a credincioșilor și de promovare a vieții religios-morale, cu toate virtuțile pe care le presupune aceasta. Astfel, într-o poezie dedicată lui Mircea Druc, Cu mine diavolul a vorbit omenește, poetul reușește, printr-o metaforă în care diavolul înlocuiește forțele negative care, pentru a-și realiza dezideratele meschine, întotdeauna au avut nevoie de trădători, să transmită cititorilor săi îndemnul de a-și păstra nealterate demnitatea și conștiința, pentru că „Diavolul ispitește, / Dar nu poate sili / Cere consimțământul / Dar nu poate constrânge.

Poezia lui Grigore Vieru este străbătută puternic de filonul credinței strămoșești. Aflându-se, în termenii lui Ioan Buzași, la hotarul dintre literatura religioasă imanentă și cea manifestă [8, pag. 44], lirica viereană este expresia gândirii și simțirii unui mare Poet care și-a asumat drama poporului născut creștin și care a luptat pentru Reînvierea deplină a acestuia.

Într-una din poeziile sale, Vieru spunea, îndurerat de plecarea din lume a mai multor confrați de-ai săi: Văzându-i în sfârșit în voie / A spus din slavă Dumnezeu: / - Voi de n-aveți de ei nevoie, / Îi iau la mine-n ceruri eu. Acum, când Grigore Vieru a fost chemat la cele sfinte și deja de câțiva ani nu se mai află în iureșul luptei pentru adevăr și dreptate, fiecăruia dintre noi ne revine datoria de continua această luptă întru împlinirea idealului de veacuri al poporului nostru.

 

Bibliografie:

1. Eliade, Mircea. Nostalgia originilor. Istorie și semnificație în religie, Editura Humanitas, București, 1994;

2. Eliade, Mircea. Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1995;

3. Pr. dr. Iulian Eni Statornicia duhovnicească, puterea de a birui orice încrecare și suferință. Meditație în lumina teologiei Sfântului Apostol Pavel în Teologie și Educație la Dunărea de Jos. Fascicula XI, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2012;

4. Monahul Moise Aghioritul Suferința spre sfințenie, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2012;

5. Ianolide, Ioan. Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă. Editura Christiana, București, 2006;

6. http://www.literaturasiarta.md/printpress.php?l=ro&idc=263&..., accesat la 14.04.2013;

7. Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru. Poetul arhetipurilor, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2005;

8. Pănăzan, Maria Daniela. Regăsirea ființei: Sacrul în lirica lui Grigore Vieru în Grigore Vieru. Dimnsiuni critice,vol. II, Editura „Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mureș, 2009. 
[1] În Uniunea Sovietică, educația antireligioasă ocupa un loc important atât în învățământul preuniversitar, cât și în cel superior. Astfel, în Bazele ateismului științific. Manual pentru institutele pedagogice (în original: Н. С. Гордиенко. Основы научного атеизма. Москва, «Просвещение», 1988), semnat de N. S. Gordienco, se subliniază rolul școlii în promovarea ateismului: „ [Școala] A contribuit la diseminarea cunoașterii în rândul maselor de muncitori și a creat astfel condiții favorabile pentru ca aceștia să-și formeze o viziune materialistă asupra lumii. În plus, școala sovietică de la începutul existenței sale a devenit un factor important de educare ateistă nu doar a tinerei generații, ci și a adulților”. Scopul acestei educații consta, potrivit aceluiași manual, în „a ajuta oamenii sovietici să conștientizeze oportunitățile în ceea ce privește reprimarea religiei și înlocuirea acesteia cu forme mai emancipate ale vieții spirituale, generate de sistemul socialist. Este vorba că fiecare om sovietic trebuie să devină un ateu conștient și consecvent și astfel să se asigure transformarea URSS  dintr-o societate preponderent ateistă într-una universal ateistă” (trad. noastră).


Traianus (Traian Vasilcău)
Mihai Cimpoi
Scurt CV

-Născut la 2 aprilie 1969, în comuna Viişoara, raionul Edineţ, Republica Moldova.

-Poet, eseist, traducător.

-Studii: Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, Facultatea Istorie.

-Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

-Autor a 27 volume de versuri, eseuri, poezii pentru copii, traduceri şi texte pentru cântece, cărţi apărute la Chişinău, Bucureşti, Timişoara, Craiova etc.

-Preşedinte-fondator al Societăţii Culturale „Pasărea Phoenix”

-Directorul proiectelor: „Dicţionarul Scriitorilor Români Contemporani de Pretutindeni” şi „Antologia poeziei româneşti contemporane în mileniul III” (ambele în lucru).

 

“MARELE SINGUR”, Poetul

Purtând un nume de împărat roman, Traianus (Traian Vasilcău) îşi propune să fie un poet al vechimii zeieşti, invocând mitica vreme ca pe un vis albastru.

Vremile se adună în el ca într-o cutie de rezonanţă; trecute prin sufletul lui fraged ele apar cu ecouri prelungite, stinse sau vii, având un nobil răsunet. Îmbrăcat cu o pelerină romantică, poleită cu pulbere lunară, el este un „vagabond”, un zeu tânăr sau bătrân, un călător în stele şi în ere străvechi. Discursul îi este neoromantic şi neosimbolist cu inflexiuni de lirică galantă medievală, îmbinate cu tonalităţi de colind, romanţă, cântec, de poem „bolnav” sau senin. Se erijează uşor, cu aceste mijloace, în postură de Marele Singur, într-un risipitor de tristeţe, de rege necunoscut de lume şi, bineînţeles, de veşnic cavaler îndrăgostit, trubadur şi colindător modern.

Bun creator de atmosferă, Traianus scrie de fapt un singur poet constituit dintr-un continuum rapsodic cu variaţiuni, cu reluări şi butăşiri de motive şi cu dispuneri de momente şi stări afective în contrapunct. Firul poetic se toarce dintr-un caier, ca în continuare să se resfire el însuşi în alte fire.

Cel ce prezidează o astfel de poezie de stări de târziu autumnal sau hibernal este, bineînţeles, Bacovia, invocat de mai multe ori şi prezent subtextual cu motivele sale nevrotice: „Vino cu Bacovia, dulce lumină / Spune-i că este şi nu a murit”.

Discursul poetic curge torenţial, ca pâraiele umflate de primăvară, cu viitură cu tot, şi această năboire de momente sentimentale impune la un moment dat o reţetă contraplinului: „Doctore, sufăr de foarte mult timp / Ca rezultat sunt bolnav de poezie / Într-adevăr, dacă-mi voieşti binele / Prescrie-mi în iarnă zăpezi pe streşini / Cu floare de măr”.

Autocaracterizarea este exactă: Traianus e un bolnav de poezie, care produce continuu stări bolnave cu o mare degajare şi prospeţime, au courant de la plume, adică din zborul condeiului...

În torentul spumos de imagini, momente sentimentale şi mărturisiri sincere (Sinceritatea ca sentinţă, zice poetul) străfulgeră poezii dens-sugestive: „Bate în porţi lumina fulgerând / Biserica îmi dă cu mir pe gând / Şi plânge-nchis în ea un zeu flămând”; „Floare de colţ, şi rară, şi sihastră / Pe munţi amari creşte iubirea noastră”; „Iubirea cântă-n ochii tăi, / Domneşte peste tot şi toate, / Din visul ei la toţi împarte // Tu nu-ţi mai aparţii de-un veac, / Eşti trandafirul plâns din văi - / Şi de-al tău dor îngerii zac”.

 
POEME NOI de TRAIANUS/TRAIAN VASILCĂU

1.Cunoaşterea de sine

Pentru Paul Everac
Rai şi iad trăiesc în plînsu-mi,

Mă-ntîlnesc, nu  mă-ntîlnesc,

Şi tot plec în mine însumi

Veşnicia să-mi găsesc.

Plec pe-o vreme sau pe două,

Doi de Noi un schit să fim

Sub o lună pururi nouă

Peste Ierusalim.

2.***

Am uitat să-mi dau bineţe,

Să fiu cît mai pămîntesc,

Şi-ntr-o zi , din politeţe,

Am uitat să şi trăiesc.
Am uitat să mor odată

Şi-nc-odată am uitat,

Eu ce-avui murirea toată

Şi pe-a voastră la pătrat,

Am uitat să uit de toate,

Să mă uit cum am uitat!

Şi-acum,cînd miros a noapte,

Sunt uitării împărat.

3.Inscripţie pe etern
Am refuzat vecia ,v-o dau vouă,

Regatul lacrimii am să-l aleg,

Din pomii de azur să tot culeg

Mărul sublim ,duhovnicească rouă.

Din mine cineva s-a petrecut,

A dispărut prin lanuri de candori

Ca urma pe nisipul din trecut,

Pe care cerul o citeşte-n zori.

Şi-o pune,sigilînd-o cu peceţi,

În limba născătoare de poeţi.

4.***

Colecţie de gînduri este marea,

Salbă de amintiri e acest vînt.

S-o prinzi la pieptul lunii de din zarea

Unui  Cuvînt.
A fi-ntr-o literă----ce fericire

Neasemuită cu nimic mereu.

Sunt dependent de crini,de Preatăcere,

De Dumnezeu.

5.***

Ating cuvintele,le plîng,

Ele mă dau în judecată,

În orice zi îmi bat în poartă

Citaţii noi.Ce fac?Le string
Şi mă prezint în baza lor

La Marele Judecător.

6.***

Semăn rănile-n grădini

Şi strîng snopi,grei de lumină.

Îţi dau locul meu din rai,

Dar şi cel din vină.
Tu,cea care,ştiu precis,

Că în lumea nemiloasă

Erai creanga preafrumoasă

Dintr-un măr de vis.

Dar acum,că-mi sunt bătrîn,

Viscolirea ta mă paşte

Şi mă vrea cînd mă amîn

Şi,murind,mă naşte.

7.***

Cîntecul meu eşti Tu,Divinitate.

Eu am orbit de raiurile toate.
Noaptea aruncă în grădina-mi suliţi,

Fug după lună pe-ale clipei uliţi

Şi doar de mine dau şi mi-i ruşine

Că nu-s un cîntec cu adresa-n Tine!

8.Săruturi

Pe sîni îţi scriu cu buzele poeme,

Să le citească marea-nnebunind.

Îmbolnăvit de tine,leac îmi este

Cerescul dar de a nu fi fiind.
Ca un spital dumnezeiesc ţărîna

Mi-o deveni,şi-n ea am să cobor.

Pe sînii tăi atunci cine-o mai scrie

Tăceri pentru tristeţea tuturor?

9.La pieptul viscolului

Mormintele se iau de mînă

Şi,ca-ntr-un ştreang, de sărbători,

La pieptul viscolului flori

Şi umbra proprie îşi mînă.
Grăbit călătoresc prin Ieri

Şi-s nişte-nveşnicite clipe

Care la harfe de tăceri

Îngînă liniştea cu-aripe

De cer topit în căni de-oieri.
E ora ultimei dureri.

Naşte-va fii.Sfinte risipe.

10.Vînătorul şi Luna

Din munţi curgînd spre-al deznădejdii plaur

Se face plănsu-mi Dunăre de aur,

Cîmpie-a veşniciei ieri fusese,

Dar azi în ea marame moartea-mi ţese.
Prin lacrimi deseori fug împreună

Un vînător îndrăgostit şi-o lună,

Iar ochii mei pîndindu-i în tăcere

Le-ar vîna sufletul plin cu mistere,

Precum mărgelele înşiruite

Pe sînii fericirii adormite,

La care-am fost poet fără simbrie.

Graţie dînsei ,n-am ajuns Pustie!

...Din munţi curgînd spre-al deznădejdii plaur

Se face plînsu-mi înflorit coclaur,

Prin care-un vînător avan mai suie,

Strigîndu-şi sufletul ce-n pieptu-i nu e

Şi nici că-l va găsi-n antume patimi.

Ce greu e să fii cer vînat de lacrimi!

Din munţi curgînd spre-al deznădejdii plaur

Se face plînsu-i  Dunăre de aur.

ISTORII DETRONATE ( sonet )



Mircea Coros
Moldova, s-o străbatem cu piciorul

Desculț, că nu se intră-n sanctuare

Cum au făcut cândva barbari călare

De i-au arat cu săbiile ogorul !

Cu-albastru-n ochi la roșii osuare,

Desculți prin holde-i vom purta onorul

Împodobindu-i tâmpla, tricolorul

Pe frunte-i stă Moldovei închinare.

Desculți să ne purtăm ca la-nceputuri

Peste însângeratele Posade;

Ceru-albastru în lacrimă ne cade,

Când peste pieptul celor morți pe scuturi

Vom pune tricolore așternuturi,

S-or detrona istorii mascarade !

Expoziţia ,,Basarabia 1812 – 1947 – Oameni, locuri, frontiere”
De Dana Logigan
În perioada 27 martie – 14 aprilie a.c. a avut loc la Muzeul Bucovinei expoziţia intitulată ,,Basarabia 1812 – 1947 – Oameni, locuri, frontiere”, dedicată aniversării a 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, expoziţia fiind organizată în colaborare cu Muzeul Naţional de Istorie a României, urmând ca în data de 16 aprilie a.c. expoziţia să ajungă şi în localitatea Edineţ din Republica Moldova. Cu această ocazie Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” a oferit Bibliotecii Raionale Edineţ donaţie de carte, compusă din lucrări fundamentale de istorie şi literatură. Realizatorul proiectului este prof. Dan Emilian Petrovici.

Aşa cum a precizat directorul instituţiei muzeale din Suceava, Constantin-Emil Ursu, expoziţia prezintă 54 de exponate care reliefează tematica din generic, ilustrând aspecte din trecutul provinciei basarabene. Exponatele oferite publicului sucevean, şi nu numai, cuprind documente, medalii, litografii, publicaţii, diverse obiecte diverse obiecte originale din colecţiile unor instituţii sau ale unor persoane particulare toate aceste surse provenind din fondurile Muzeului Naţional de Istorie a României, din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Arhivele Naţionale ale României, Biblioteca Naţională a României, dar şi din Arhivele de Stat ale Turciei din Istanbul.

Anul trecut expoziţia a fost organizată la Biblioteca Naţională a Moldovei de Institutul Cultural Român ,,Mihai Eminescu” din Chişinău şi Muzeul Naţional de Istorie a României, fiind prezentată în mai multe localităţi din Republica Moldova (Cimişlia, Căuşeni, Cahul, Leova). Pentru prima dată catalogul care a însoţit expoziţia prezentată pe teritoriul Republicii Moldova, a reunit în cele 156 de pagini ale sale documente şi imagini referitoare la frontierele Basarabiei de-a lungul timpului, fragmente din tratatele şi protocoalele încheiate în urma congreselor şi conferinţelor de pace, referitoare la oameni şi locuri basarabene. Principalele surse documentare prezentate vizează evoluţia frontierelor Basarabiei înainte şi după 1812, dar şi aspecte ce ţin de condiţiile politice, şi nu numai, care au condus în timp la situaţia provinciei basarabene.

Nu se poate vorbi despre aniversarea a 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, fără a aminti momentele istorice importante care au marcat deopotrivă românii de dincoace şi de dincolo de Prut.

Procesul de rusificare a Basarabiei (cunoscută şi sub numele de Moldova dintre Prut şi Nistru) a început în anul 1829, însă în perioada 1848 – 1878 eforturile autorităţilor ţariste de a rusifica provincia s-au intensificat. Datele istorice arată pentru anul 1856 că în Basarabia locuiau foarte mulţi români (74% din populaţia provinciei). După războiul Crimeii, prin Congresul de pace de la Paris (februarie – martie 1856) în care a fost dezbătută îndeosebi situaţia românească, Moldovei i-au revenit cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad. S-au deschis astfel şcoli primare româneşti şi a fost reînfiinţată vechea eparhie ortodoxă a Ismailului, având drept călăuzitor pe eruditul episcop Melhisedec Ştefănescu. Unirea Principatelor Române din 1859 a fost motiv de bucurie şi speranţă pentru basarabeni. Alexandru Haşdeu vorbea atunci în numele tuturor românilor din Basarabia: ,,Vă trimit urări de bine din partea Basarabiei pentru care sunt scumpe şi pline de însemnătate viitoarele destine ale României Unite, patria – mamă”.

Începând cu anul 1871 începe aspra prigoană împotriva românilor din Basarabia, pentru ca, în urma Congresului de la Berlin – iunie 1878, cele trei judeţe din sudul Basarabiei să fie reanexate imperiului rus. Umilinţa a fost cu atât mai mare întrucât României nu i-a fost permisă participarea la Congres, sub pretextul nerecunoaşterii independenţei ţării. Au fost îngăduite doar depunerea şi prezentarea de către şeful guvernului de atunci I.C. Brătianu şi ministrul său de externe Mihail Kogălniceanu, într-o singură şedinţă, a unui memoriu – protest cu privire la pierderea Basarabiei sudice.

În perioada 1878 – 1914 Basarabia a cunoscut intensa politică de rusificare, fiind încurajată emigrarea românilor peste Nistru, în Caucaz, pe Volga şi în îndepărtata regiune a fluviului Amur. Nu era admisă nicio şcoală românească. Abia după anul 1905 au început să apară din nou cărţi şi gazete româneşti, dar cu litere chirilice. A fost perioada în care preotul Alexe Mateevici a publicat poezia ,,Limba noastră”. După anul 1910 reîncep persecuţiile asupra românilor.

În urma revoluţiei din 1917 când imperiul rus s-a destrămat, a avut loc în luna octombrie la Chişinău Congresul ostaşilor moldoveni prin care s-a proclamat autonomia Basarabiei şi s-a convocat Sfatul Ţării. La sfârşitul lui ianuarie 1918, cu acordul Germaniei, trupele române au intrat în Basarabia apărând viaţa şi bunurile basarabenilor, fără a se amesteca în treburile interne ale provinciei. Astfel, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat Republica Moldovenească ,,slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată”, urmând ca la 27 martie / 9 aprilie 1918 să se împlinească şi visul tuturor basarabenilor, unirea ,,cu mama sa România”.

După Unirea Basarabiei cu România de la 1918, urmează ca în cadrul expoziţiei să fie abordate şi alte teme: tratatul de recunoaştere de către principalele Puteri Aliate a Unirii Basarabiei cu Regatul României (1920), Basarabia în perioada interbelică, ocupaţia sovietică din 1940, în urma Pactului Ribbentrop - Molotov şi campania de eliberare a Basarabiei (1940 – 1941), Conferinţa de pace de la Paris (1946 – 1947) şi Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate.

Toate documentele, hărţile, medaliile, publicaţiile prezentate în expoziţie dovedesc încă o dată trecutul zbuciumat al acestei provincii româneşti, Basarabia. Sunt grăitoare pentru oamenii şi locurile acelor timpuri şi conturează mai bine imaginea Basarabiei.

Bibliografie:

http://www.optimalmedia.ro/stire-accente/expozitia-basarabia-1812-1947.-oameni.-locuri.-frontiere--la-edinet/7154

Istoria românilor, Octavian Cristescu, Vasile Păsăilă, Bogdan Teodorescu, Raluca Tomi, E.D.P., Bucureşti ,1993;

 





Dorin Macovei, pictor - licenţiat în Arta Sacră
De Lăcrămioara Teodorescu
S-a născut în 16 martie 1961 la Iaşi.

A absolvit Liceul de Artă la Bacău, promoţia 1980, la secţia Pictură de şevalet, clasa profesor pictor Gheorghe Velea, apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, profilul - Artă Sacră, secţia pictură bisericească, în anul 2009.

Examenul de Licenţă l-a absolvit în anul 2009 cu tema “Tehnicile picturii murale” – îndrumători Lector Dr. Stelian Onica si Lector Dr. G. M. Dominte (lucrare nepublicată ).

Este absolvent al Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, Nivelul I, din cadrul Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 15 iunie 2009.

Urmează Masterul – specializare Patrimoniu Cultural, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, absolvit în 2011 cu lucrarea de disertaţie

Reprezentarea plastică a veşmintelor în iconografia ortodoxă “ - profesor coordonator, lector dr. G. M. Dominte (lucrare nepublicata).

Absolvent al Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, Nivelul II, din cadrul Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 2011

Obţine doctoratul cu specializarea Pictura monumentală, Universitatea de Arte ”George Enescu”, Iasi, Facultatea de “Arte Plastice, Decorative şi Design”.

Pasiunea pentru pictură l-a stăpânit încă din copilărie. Îi plăcea să deseneze şi să coloreze chiar din primii ani din viaţă. Nu a moştenit această pasiune de la cineva din familie.

Apreciază arta lui Rembrandt, El Greco, Corneliu Baba, Ştefan Câlţia, Sorin Dumitrescu, Horia Bernea, neavând însă un artist preferat în mod deosebit.

Preferă teme care să-i permită o libertate totală sau aproape totală în exprimare, aici referindu-se la libertatea de expresie a ,”elementelor

de limbaj plastic”. Pot fi teme figurative din lumea circului - arlechini, interioare marine -corali, din ambianţa vegetală - flori, arbuşti, corpul uman - nuduri, etc.

Fiind un perfecţionist, foarte greu consideră un tablou terminat, revenind de multe ori asupra lui. Crede în sintagma, ”cel mai bun tablou este cel pe care îl voi face”.

Consideră că pictura nu s-a îmbunătăţit în ultimul timp, dimpotrivă crede că trăim momente confuze, momente în care oportunismul şi amatorismul sunt tot mai prezente. Crede că arta duce lipsă şi de o critică competentă, de oameni excepţionali ai domeniului , asta daunând grav sistemului actual.

Din punctul său de vedere, arta nu este apreciată la adevărata ei valoare, şi lucrurile merg greu în acest domeniu din punct de vedere financiar. ”Aceste neajunsuri pot fi depăşite cu efort şi pasiune”, spune Dorin Macovei.

Crede că fiecare artist are propriul său drum pe care îl urmează, iar pictura în anii următori nu se ştie în ce direcţie se va îndrepta , existând multe tendinţe şi abordări.

Întrebat fiind care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator, Dorin Macovei a răspuns:

“Un profesionist este dedicat total. El trăieşte din, şi pentru arta. Talentul, dar si munca, joacă aici un rol hotărâtor. Un pictor “de duminica” nu poate fi numit niciodată profesionist”.

ARTĂ TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ

-DANSUL POPULAR ROMÂNESC-